referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Dezvoltarea istorica a cunostintelor despre alimentatie

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Studiul alimentaţiei umane a intrat târziu în domeniul preocupărilor ştiinţifice, deşi încă din cele mai vechi timpuri s-au făcut diverse legături între alimentaţie şi patologie. Astfel, Hipocrate stabileşte cu 500 de ani î.e.n. că alimentaţia are un rol deosebit în prevenirea şi tratamentul bolilor, combătând vechile doctrine provenite din Egipt şi promovate de adepţii lui Pitagora, că hrana “este sursa tuturor relelor”.“Dacă reuşim – spunea Hipocrate – să găsim pentru fiecare om echilibrul dintre alimentaţie şi exerciţiile fizice, astfel încât să nu fie nici mai mult nici mai puţin, am reuşit să descoperim mijlocul de întreţinere a sănătăţii”...

Varianta Printabila 


1                 Dezvoltarea istorică a cunoştinţelor
                           despre alimentaţie


Studiul alimentaţiei umane a intrat trziu n domeniul preocupărilor ştiinţifice, deşi ncă din cele mai vechi timpuri s-au făcut diverse legături ntre alimentaţie şi patologie. Astfel, Hipocrate stabileşte cu 500 de ani .e.n. că alimentaţia are un rol deosebit n prevenirea şi tratamentul bolilor, combătnd vechile doctrine provenite din Egipt şi promovate de adepţii lui Pitagora, că hrana “este sursa tuturor relelor”. “Dacă reuşim – spunea Hipocrate – să găsim pentru fiecare om echilibrul dintre alimentaţie şi exerciţiile fizice, astfel nct să nu fie nici mai mult nici mai puţin, am reuşit să descoperim mijlocul de ntreţinere a sănătăţii”.
Se exprimă astfel clar, cu 2500 de ani n urmă, principiile de bază ale alimentaţiei raţionale promovate de nutriţia contemporană. Tot Hipocrate este cel care consideră că indicaţiile alimentare trebuie să ţină seama de tradiţiile alimentare ale unui popor şi că “o schimbare de alimentaţie este mai dăunătoare pentru individ dect menţinerea alimentaţiei vechi obişnuite”.
Totuşi pnă la sfrşitul secolului al XVIII-lea orice idee despre alimentaţie nu avea un suport realmente ştiinţific. Faptul că hrana constituie sursa de energie prin care organismul face faţă nevoilor vitale este un adevăr care se pune n discuţie de abia la sfrşitul secolului al XVIII-lea şi nceputul secolului al XIX-lea, paralel cu nţelegerea procesului de “ardere internă” sugerat de descoperirile lui Lavoisier. Progresele mari ale chimiei din secolul al XIX-lea aduc după sine şi dezvoltarea chimiei alimentare. Apar clasificările alimentelor, noţiuni despre compoziţia lor n proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi apă; se urmăresc transformările lor n organism. Se clarifică unele probleme legate de noţiuni ca: modificări energetice, căldură specifică, calorii, bilanţ azotat etc.



                                     1
ncepnd cu secolul al XX-lea, studiile asupra elementelor necalorigene din alimente (Na, K, S, Mg, P, Ca ş.a.) şi microelementelor (Co, Zn, Cr, Fe, Cu, I ş.a.) dar mai ales descoperirea vitaminelor, eclipsează toate achiziţiile primei jumătăţi a secolului al XX-lea n domeniul nutriţiei.
Orict ar părea de curios, de abia la jumătatea secolului al XX-lea, nutriţioniştii ajung la concluzia că nici un sindrom de deficienţă nutritivă umană nu este aşa de dăunător ca denutriţia proteică.

       Consideraţii istorice asupra alimentaţiei
         populaţiilor de pe teritoriul Romniei

n fixarea, de-a lungul istoriei, a tipului de alimentaţie a unui popor, o mare nsemnătate o au factorii naturali: geografici, climatici, geologici, geobotanici, geozoologici. Dar n afară de aceşti factori trebuie să avem n vedere şi schimbările pe care evoluţia, civilizaţia le pot aduce alimentaţiei. Schimbările n timp ale alimentaţiei sunt datorate deci şi unor factori independenţi de cei naturali, care determină o alimentaţie mai puţin dependentă de factorii geografici.
Se ştie că de ansamblul condiţiilor geografice depinde dezvoltarea vegetaţiei şi lumii animale dintr-o anumită regiune, iar distribuţia vegetaţiei este n funcţie de climă şi sol.
Ţara noastră se află la o răspntie climatică: influenţele continentale şi central europene se ntlnesc n răsăritul ţării cu influenţele estompate mediteraneene n sud şi mult mai şterse, baltice, n nord. Această ntretăiere generează un climat de tranziţie, considerat de Simion Mehedinţi att de caracteristic, nct l numeşte “climat getic”. Dar acest climat există numai n regiunea de cmpie, cea mai mare ntindere a ţării ( peste 75% ) avnd o climă de munte şi deal. Rezultă că relieful şi pune şi el amprenta pe aspectul climei.



                                     2
Ţinuturile Romniei de azi au fost deci n trecut zone de cultură pentru gru, orz şi mai ales pentru mei. n “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir explică şi de ce: “grul dă de 24 de ori semănătura, orzul de 60 de ori, iar meiul de 300 de ori”. Deci acest climat era excepţional pentru cultura meiului şi mai trziu a porumbului.
Păstoritul avea caracterul transhumant impus de relief şi climă. Vara turmele pasc n munţi iar iarna sunt coborte la cmpie. Caracterul transhumant al păşunatului şi necesitatea de a locui n munţi impuneau culturi sezoniere. Meiul se putea semăna primăvara cnd turmele plecau la munte (aprilie) şi se culegea spre toamnă, odată cu ntoarcerea lor (după 15 august). La fel şi orzul de vară. n afară de aceasta, meiul şi orzul suportă bine climatul de nălţime.
Păstoritul transhumant şi agricultura de munte au constrns locuitorii la cultura cerealelor nepanificabile.
ncepnd din secolul al XVI-lea apare n nordul ţării şi o altă cereală nepanificabilă, hrişca, adusă din Asia şi cultivată n Franţa şi Germania de prin secolul al XII-lea.
Porumbul este introdus sub domnia lui Ştefan Cantacuzino (1678-1688) n Ţara Romnească şi sub domnia lui Constantin Mavrocordat (1710-1769) n Moldova. Această cereală, nepanificabilă ca şi meiul, i era asemănătoare nu numai ca zonă de cultivare, ci şi ca preparare (fierbere, turtă nedospită, coleasă, păsat). Gustul său mult mai plăcut l-a făcut să se răspndească cu repeziciune curnd n toată ţara. La aceasta a mai contribuit, după cum afirmă Iorga, şi faptul că turcii nu l rechiziţionau (ca altădată meiul, ovăzul şi hrişca).
Alimentaţia populaţiei din ţara noastră se mai caracteriza prin aceea că era săracă n carne şi bogată n verdeţuri, pe lngă lapte şi cereale. Explicaţia este simplă: păstorul nu-şi mpuţinează turma, sacrificnd numai animale bolnave.




                                      3
Romnii au consumat din cele mai vechi timpuri mai puţină carne dect toate populaţiile vecine. Proteinele animale erau luate la noi cu predilecţie din lapte şi produse lactate.
Dintre cărnuri, carnea de bovine şi ovine era mncată n cantităţi mici. Se mnca fie proaspătă – fiartă, friptă, pe grătar, sau mncăruri scăzute gătite cu legume - , fie se conserva sub formă de pastramă (prin sărare şi uscare), crnaţi. Carnea de porc ncepe să fie din ce n ce mai acceptată, pe măsură ce era respinsă de turci şi de tătari. Pe de altă parte, creşterea porcilor era destul de simplă. Posibilităţile multiple de preparare şi conservare a cărnii de porc (de exemplu, pentru iarnă: slănina afumată etc.) justificau de asemenea aceste preferinţe. Se mai consuma şi carne de pasăre.
Vegetarismul a fost caracteristic ţăranilor romni. Cel care consumă carne zilnic este mai ales orăşanul. Verdeţurile erau drese cu smntnă, cu brnză, unse sau călite cu grăsimi animale (slănină, osnză, jumări). Nu se folosea untul pentru că extragerea lui, de dată recentă, era necunoscută de ţărani.
Conservele grase, vegetale sau animale, sunt mult mai puţin consumate ca n alte regiuni. Păstorii vegetarieni şi lactivori simţeau prea puţin nevoia de grăsimi suplimentare. Grăsimile, n afară de cele animale, proveneau din seminţele de nuc, fag, cnepă, in şi mai puţin din floarea soarelui.
Ouăle de păsări domestice (găină şi mai puţin curcă, gscă, raţă) se mncau fierte, coapte, prăjite (jumări) cu slănină sau brănză.
Peştele se consuma n cantitate mai mică şi mai ales n locurile din apropierea lacurilor, bălţilor sau rurilor (crap, ştiucă,somn, caracudă, roşioară, caras) ca ciorbă sau fript.
Moluştele (scoici, melci) şi crustaceii (racii) sunt mncăruri cu totul ocazionale şi folosite n unele regiuni.
Feudalismul agrar ncepe la noi n secolul al XV-lea, deci mult mai trziu dect n apus (sec. al XI-lea) şi se termină la jumătatea secolului al XIX-lea, faţă de sfrşitul secolului al XVIII-lea n Occident.

                                      4

1 Ridicarea monopolului turcesc asupra cerealelor (n urma războiului ruso-turc) face ca grul să devină liber pentru export, ceea ce precipită sacrificarea multor terenuri folosite nainte ca păşuni. Creşterea vitelor ncepe să decadă, viaţa se scumpeşte, sarcinile fiscale devin mai apăsătoare. Populaţia creşte iar pămntul cultivabil care-i revine este mai puţin. Totodată se măresc latifundiile moşiereşti iar drepturile clăcaşului sunt din ce n ce mai nesocotite.
Alimentaţia este influenţată negativ de situaţia economică precară a ţărănimii. Ţăranul se hrăneşte cu mămăligă sau mălai făcute din făină de porumb, unii, mai rar, amestecă şi făină de secară sau hrişcă (această amestecătură se numeşte chitan), verdeţuri multe (usturoi, ceapă, ridichi, ardei, leuştean), păpuşoi fiert sau fript vara; iarna: legume (fasole cu borş, usturoi, bob, mazăre, cartofi, varză acră); primăvara: ştir, urzici, lobodă, hamei, podbal, dragavei, măcriş, ştevie (sub formă de borşuri). Foarte rar se mănncă şi carne. Numai de Crăciun şi fac slănină, crnaţi, carne prăjită. Miel se mănncă numai de Paşti. Toamna se mai taie cte o oaie.
n concluzie, binenţeles, că un regim att de dezechilibrat, menţinut ani n şir, nu putea avea alte consecinţe dect scăderea capacităţii de muncă şi a rezistenţei la boli infecto-contagioase, mortalitate infantilă mare.
A urmat apoi, n ţara noastră, o perioadă, cnd, la nivel centralizat, s-au cultivat cerealele şi plantele oleaginoase, pe scară largă; păsările şi animalele erau crescute n crescătorii speciale. Populaţia, nsă, suferea deoarece aproape 90% din producţiile realizate att n agricultură ct şi n zootehnie nu le erau destinate.
Factorii nutritivi necesari oricărei persoane nu satisfăceau necesarul zilnic, din alimentaţia existentă n acea perioadă şi nici nu se punea problema.
n prezent, n toată lumea, se pune un mare accent pe alimentaţie. S-a constatat, de către mari specialişti n domeniu, că o alimentaţie raţională menţine corpul uman sănătos.


                                        5
                            Alimentele

Alimentele, indiferent de modul lor de preparare şi prezentare, sunt alcătuite din cteva componente de bază cunoscute sub numele de factori nutritivi.
Aceştia sunt: proteinele, lipidele, glucidele, sărurile minerale, apa şi vitaminele.
Primele trei (glucidele, lipidele şi proteinele) reprezintă materialul furnizor de energie pentru organism, dar pot ndeplini şi funcţie plastică de refacere sau de rennoire a ţesuturilor uzate.
Mineralele şi vitaminele intervin ntr-o serie de reacţii biochimice din organism accelerndu-le viteza de producere. Ele reprezintă aşa numiţii biocatalizatori.
Deoarece nu există un aliment care să cuprindă toţi factorii nutritivi n proporţii echilibrate, optime pentru organism, alimentaţia zilnică trebuie alcătuită prin asocierea mai multor alimente, astfel nct să se satisfacă nevoile nutritive ale individului.
Din punct de vedere nutritiv, alimentele naturale şi produsele alimentare se mpart n următoarele mari grupe:
I.    Carnea şi derivatele sale
II.    Laptele şi derivatele de lapte
III.    Ouăle
IV.    Grăsimile
V.    Cerealele şi derivatele sale
VI.    Legumele şi leguminoasele uscate
VII.    Fructele
VIII.    Zahărul şi produsele zaharoase
IX.    Băuturile nealcoolice
X.    Condimentele






                                      6
                           Gastronomia

Majoritatea alimentelor ce intră n hrana omului nu sunt consumate ca atare, ci după o prelucrare prealabilă care are ca rezultat creşterea digestibilităţii. Realizarea unor preparate ct mai gustoase şi mai atrăgătoare a prezentat o preocupare permanentă a celor interesaţi de această problemă. A luat astfel naştere gastronomia – arta de a prepara alimentele ntr-un mod ct mai plăcut, ct mai atrăgător pentru gustul omului.
Maeştrii n arta culinară sunt nentrecuţi n a realiza attea preparate culinare nct să satisfacă cele mai rafinate gusturi.
S-a remarcat, nsă, că un preparat gustos nu este totdeauna şi uşor tolerat de organism. Cercetări efectuate n domeniul nutriţiei au dovedit că modul de preparare a alimentelor poate reprezenta un factor favorabil menţinerii şi promovării stării de sănătate sau, dimpotrivă, un factor nociv.
Astfel s-au studiat diversele tehnici folosite la prepararea alimentelor şi influenţa lor asupra stării de sănătate a individului.
Deşi tendinţa instinctivă a omului este de a acorda prioritate efectului psiho-senzorial pe care-l au alimentele asupra sa, n concepţia alimentaţiei raţionale, un aliment contribuie la menţinerea echilibrului biologic al omului dacă este nu numai plăcut, ci mai ales nutritiv şi salubru. Acest principiu este valabil şi n privinţa pregătirii alimentelor. Rezultă de aici că gastronomia trebuie să se ridice de la nivel de artă la nivel de ştiinţă.
Astfel a luat naştere gastrotehnica, o ramură a gastronomiei, care este ştiinţa care studiază pe de o parte toate transformările suferite de alimente n cursul preparării prin diverse tehnici culinare iar pe de alta, influenţa acestor transformări asupra stării de sănătate a individului.
Principiile de bază ale gastrotehniei sunt valabile indiferent de felul de viaţă, de tipul de civilizaţie, de tradiţiile culinare ale individului.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica