referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Arta poetica-Mihai Eminescu

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche” ,creator al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare ÅŸi netocite de repetate rostiri. La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaÅ£ie , fie în publicistică, fie în poeziile despre artă, concepÅ£iile sale despre condiÅ£ia poetului ÅŸi menirea artei sale fiind exprimate într-un fel sau altul , în majoritatea creaÅ£iilor lirice...

Varianta Printabila 


1 Arta poetică_Concepţia despre poezie şi misiunea poetului-Mihai Eminescu

        Mihai Eminescu este n literatura romnă „poetul nepereche” ,creator al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocite de repetate rostiri.                                                                                                                                                                                           La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre artă nu se constituie n poezii anume, ci se regăsesc n ntreaga sa creaţie , fie n publicistică, fie n poeziile despre artă, concepţiile sale despre condiţia poetului şi menirea artei sale fiind exprimate ntr-un fel sau altul , n majoritatea creaţiilor lirice. Cteva creaţii ale lui Eminescu direcţionează concepţia poetică ,cele mai multe fiind postume, deşi unele fuseseră scrise la nceputul perioadei de creaţie ori n plină maturitate: ”Icoană şi privaz”, „eu nu cred nici n Iehova”, „Ordin şi poetul”, „Iambul”, „n zadar n colbul şcolii”. ntre poeziile programatice antume se numără „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(n metru antic)”, „Criticilor mei” care sunt şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund filozofice.
    n „Epigonii” Mihai Eminescu dă definiţia poeziei, pornind de la ntrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creaţie pură, divină, n care imaginile poetice sunt „icoane”, ce nnobilează prin sensibilitate, emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc:
       „…nger palid cu priviri curate,
         Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
        Strai de purpură şi aur peste ţărna cea grea.”
    Eminescu i mărturiseşte lui Iacob Negruzzi ntr-o scrisoare ce nsoţeşte poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care „nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că ntr-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştientă cu care lucra ei.”
   Eminescu se ncadrează singur n curentul literar al romanticilor , recunoscnd nclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză:
        „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici
         Nici cu stil curat şi antic
         Toate-mi sunt deopotrivă
         Eu rămn ce-am fost:romantic.”
                                                                         ( Eu nu cred n Iehova)
    n ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu nclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gndire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stil clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii:
          „Vreme trece, vreme vine,
            Toate-s vechi şi nouă toate,
           Ce e rău şi ce e bine
           Tu te–ntreabă şi socoate;
           Nu spera şi nu ai teamă,
          Ce e val ca valul trece;
          De te-ndeamnă de te cheamă,
          Tu rămi la toate rece.”                                         Glossă
 
1   Eminescu aspiră n permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvnt „ce exprimă adevărul”:
           „Şi am visat odată să fiu poet…Un vis
            Deşert şi fără noimă ce merit-un surs
            De crudă ironie …Şi ce-am mai vrut să fiu?
            Voit-am a mea limbă să fie ca un rău…”          Icoană şi privaz
   Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului n lume , n societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată n poezia „Criticilor mei”:
     „Ah!Atunci ţi se pare                     Critici voi, cu flori deşerte        
      Ca pe cap ţi cade cerul:              Care roade n-aţi adus
      Unde vei găsi cuvntul                 E uşor a scrie versuri
      Ce exprimă adevărul?                 Cnd nimic nu ai de spus.”
  Poezia trebuie să exprime ntotdeauna adevărul vieţii, sentimentele profunde trăite de poet, existenţa omului să fie singurul izvor al inspiraţiei lirice:
    „n zadar n colbul şcolii,                  Nu e carte să nveţi
     Prin autori mncaţi de molii,          Că viaţa să aibă preţ
     Cauţi urma frumuseţii                     Ci trăieşte, chinuieşte
     Şi ndemnurile vieţii,                       Şi de toate pătimeşte
     (…)                                                  Şi-ai auzit cum iarba creşte.”     
                                                                        n zadar n colbul şcolii
    Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice n poezia „Odă (n mediul antic)”, operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi a morţii n substanţa clasică materializată cu elemente romantice. Poetul şi nalţă privirea la „steaua/Singurătăţii”, căutnd nţelesurile firii, aspirnd spre ideal, printr-o rentoarcere nostalgică spre propria tinereţe, vărsta visării, cnd moartea-i părea undeva departe: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată.” Echilibrul sufletesc i este tulburat de apariţia sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i dă şi perspectiva morţii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele mării”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule şi Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferinţei. Poetul, mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocnd tot un simbol mitologic, acela al păsării Pheonix:
   „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
     Pe-al meu propriu rug, mă topesc n flăcări…
    Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Pheonix?”
  Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorului, l poete face nemuritor, idee exprimată n poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…”:
   „Lumea toată-i trecătoare,                 Numai poetul
    Oamenii se trec şi mor                      Ca pasări ce zboară
    Ca şi miile de unde,                          Deasupra valurilor,
    Ce un suflet le pătrunde ,                Trece peste nemărginirea timpului…
    Treiernd necontenit                       n ramurile gndului,
   Snul mării infinit.                           n sfintele lunci ,
                                                            Unde pasări ca el
                                                            Se-ntrec n cntări.”
     
         

 
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica