referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

O scrisoare pierduta - caract personajelor

Categoria: Referat Romana

Descriere:

 Ca dramaturg, I.L.Caragiale  nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, a structurii conflictelor, ci si prin talentul excepţional in ceea ce priveşte realizarea personajelor, prin care „face concurenţa stării civile”. Caragiale a creat personaje vii reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare avându-şi identitatea sa bine prezentată, trăsăturile sale specifice, modul său de a fi, de a gândi şi a se exprima...

Varianta Printabila 


1 CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

     Ca dramaturg, I.L.Caragiale nu se remarcă numai prin arta compoziţiei, a structurii conflictelor, ci si prin talentul excepţional in ceea ce priveşte realizarea personajelor, prin care „face concurenţa stării civile”. Caragiale a creat personaje vii reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare avndu-şi identitatea sa bine prezentată, trăsăturile sale specifice, modul său de a fi, de a gndi şi a se exprima.
     Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factura clasică, avnd ca dominantă o trăsătură căreia i se subordonează alte trăsături, pentru că personajele, deşi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite in complexitatea lor. Astfel exista trăsături comune si individuale care se contopesc in realizarea personajului.

Ştefan Tipătescu

     Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, este tipul junelui prim, al primului amorez, iar importanţa acestuia este dată de Caragiale prin aşezarea pe primul loc in tabela „de persoane” cu sublinierea „prefectul judeţului”. Aducndu-l in prim plan, scriitorul l caracterizează astfel : „puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor” in mnă; e in haine de odaie.”
     Arogant, el trăieşte sentimentul abandonării unei cariere strălucite in favoarea partidului. Totodată, nu este lipsit de inteligenţă, este instruit dar este, de multe ori, nestăpnit, impulsiv, devenind chiar violent, aşa cum se ntmplă ntr-una din confruntările cu Nae Caţavencu : „Mizerabilule ! Canalie neruşinată ! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea …ori te ucid ca pe un cine !” Aceste nsuşiri sunt evidenţiate direct de Zaharia Trahanache, care precizează că este „bun băiat, cu carte dar iute”. Aşa se explică şi faptul că modul său de exprimare nu se compară cu al altor personaje, folosind limbajul corect al unui om instruit.
     El este unul dintre stlpii puterii locale căruia i aparţine totul şi de aceea face aluzie ncălcnd legea şi acceptă compromisuri. Administrează judeţul ca pe propria moşie, i ordonă lui Pristanda să-l aresteze fără motiv pe Caţavencu, căruia i oferă apoi, in schimbul scrisorii, funcţii şi chiar moşia „zăvoiul”, conturează corespondenţa şi opreşte depeşele care nu-i conveneau. Această postură a sa de a dispune de tot după bunul plac este magistral caracterizat de Pristanda : „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica”, opinie care pune n evidenţă şi imoralitatea personajului.
     Ştie să-l facă servil pe Pristanda căruia i acceptă micile „găinării” cum ar fi cea cu steagurile : „dect că tu nu eşti băiat prost, o mai crpeşti de ici, de colo; dacă nu curge, pică…Las’ că ştim noi !” Oscilează ntre dorinţa de ascensiune politică şi sentimentală faţă de Zoe şi, dovedind luciditate dar şi la insistenţele acesteia, acceptă menţinerea candidaturii lui Caţavencu. De fapt el stăpneşte o adevărată artă a disimulării : faţă de Trahanache se preface că nu ştie nimic de scrisoare, faţă de Farfuridii şi Brnzovenescu pozează in victimă , iar faţă de Caţavencu devine chiar violent, pentru a-l impresiona, schimbndu-şi apoi atitudinea.
     Deşi autorul i reliefează defectele şi viciile, acestea sunt general umane şi personajul este privit cu oarecare ngăduinţă, nencadrndu-l n tagma politicienilor demagogi şi inculţi.

Zoe Trahanache

     Zoe Trahanache, soţia venerabilului domn Zaharia Trahanache, reprezintă n piesă tipul adulterinei, femeia voluntară şi autoritară, unicul personaj feminin al piesei şi figura feminină cea mai distinsă din dramaturgia lui Caragiale. Deşi nu este membră a partidului din care soţul şi amantul ei fac parte, ea conduce totul din umbră datorită influenţei ei asupra acestora şi, de aceea, pentru Farfuridii partidul nseamnă n primul rnd „madam Trahanache” şi apoi ceilalţi.
     Ea este frivolă şi şi nşeală soţul, iar n momentul descoperirii adulterului luptă din răsputeri ca să-şi salveze reputaţia, deşi mai presus de aceasta este poziţia socială pe care o deţine. n atingerea scopului propus este energică, hotărtă şi apelează la toate mijloacele pentru a-l convinge pe Tipătescu să-l sprijine pe Nae Caţavencu : se alarmează, plnge, leşină, ameninţă, tece de la o stare la alta dezinvoltura unei actriţe, pentru ca n final, să ajungă la concluzia : „n sfrşit cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine…”.
     n drzenia, dar mai ales n disperarea ei, Zoe hotărăşte : „Eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu, considerăm că, dacă va fi nevoie vom lupta contra oricui !... vom lupta contra guvernului.”. Cnd este stăpnă pe situaţie vrea să-i dovedească lui Caţavencu că este o femeie bune, iertătoare, tolerantă, dar i cere n schimb să conducă manifestaţia publicată n cinstea alesului, neuitnd să-i amintească, nu fără ironie, faptul că „asta nu-i din urmă cameră”.
     De aceea este caracterizată ca fiind „un nger”, pe cnd, din punctul de vedere al altor personaje doar „o damă bine”, expresie insinuantă şi echivocă avnd n vedere comportarea ei.

Ghiţă Pristanda

     Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, este tipul servitorului, al omului slugarnic. Replica lui „curat”, devenită un tic verbal, reliefează această trăsătură dominantă a caracterului său – servilismul – şi este totodată o sursă a comicului de limbaj.
     Servilismul său este unul umil, dar Pristanda urmăreşte prin acest mod de comportare nişte avantaje, conducndu-se după principiul enunţat de soţia sa : „pupă-l n bot şi pupă-i tot că sătulul nu crede la ăl flămnd.”. El este, după cum recunoaşte, unealta docilă a celor trei – Tipătescu, Zoe şi Zaharia – „omul nostru”, cum spune prefectul : „Al dumneavoastră coane Fănică şi al coanei Joiţica şi al lui conu Zaharia…”. Pristanda ascultă şi execută orbeşte ordinele stăpnilor, ajungnd pnă la ncălcarea legii atunci cnd l arestează şi cnd l terorizează pe Caţavencu, n ciuda protestelor acestuia, sau atunci cnd obţine venituri ilicite din afacerea cu steagurile. Şefii săi trec cu vederea aceste nereguli atta timp ct le serveşte interesele şi le este supus.
     n Zoe recunoaşte o adevărată stăpnă dar să le intre n graţii şi celorlalţi. De ceea, el este gata să suporte orice consecinţă, atunci cnd l trimite nejustificat pe Tipătescu la telegraf : „Am minţit…Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe pereţi, dar lasă să mă ocărască, să mă bată…”.
     Lipsa de cultură a lui Pristanda este evidentă, căci el stlceşte neologismele al căror sens nu-l nţelege sau foloseşte n exprimare cuvinte şi expresii populare ori regionale. Poliţaiul nu este un ingenuu, asemenea Cetăţeanului turmentat, dar nici o canalie ca Nae Caţavencu, ci doar un şmecher care ştie să profite de bunăvoinţa interesată a stăpnilor, să le speculeze slăbiciunile şi situaţiile delicate n care se află. După cum el nsuşi declară, este „scrofulos la datorie”, dar el transformă datoria n acţiuni menite să-i aducă anumite profituri. n ciuda servilismului afişat faţă de stăpnii săi prin modul de a acţiona, Pristanda e capabil să-i trădeze, dacă s-ar ntmpla ca Nae Caţavencu să fie ales. De  aceea se poartă slugarnic faţă de acesta, i declară că-i citeşte gazeta ca pe „Evanghelie” şi gndeşte admirativ : „Straşnic prefect ar fi acesta.”. Este profitor pentru că ştie să tragă unele foloase din acţiunile pe care le ntreprinde, avnd tact şi consimţămntul stăpnilor.
     Acest permanent du-te – vino, aceasta permanentă agitaţie de colo pnă acolo, uneori cu folos, alteori fără, este sugerată şi de numele personajului care denumeşte un dans popular.
     Ce este interesant de sesizat la acest personaj este tocmai raportul dintre el şi prefectul Tipătescu, pus n evidenţă ncă din prima scenă a comediei. Acesta este de subordonare, determinat, n primul rnd de diferenţele de statut social şi manifestndu-se prin atitudine, mod de adresare şi limbajul folosit. Atitudinea lui Pristanda este de supunere oarbă, necondiţionată. Tipătescu i se adresează cu un ton hotărt apelnd la un limbaj familiar, „Ghiţă”, deşi dialogul pe care-l poartă este unul formal, pe cnd limbajul slugarnic al lui Ghiţă alcătuit din expresii ca : „curat”, „să trăiţi coane Fănică”, „sărut mna” se ncadrează ntr-un dialog formal care abundă n expresii populare, iar vorbirea indirectă se mbină cu cea indirectă n cadrul unor divagaţii, specifice expunerii orale.



Zaharia Trahanache

     Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul ncornoratului dar şi al ticăitului (după trăsătura dominantă). El este un ncornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din convingere, sau din „enteres” şi diplomaţie – n autenticitatea scrisorii de amor şi n adulterul soţiei.
     După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul permanent, Comitetul electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altor comitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stlpii locali ai partidului aflat la putere, alături de Farfuridii şi Brnzovenescu, aşa cum el nsuşi pretinde.
     Trăsătura dominantă este „ticăiala” (ncetineala) ilustrată n att de remarcabila formulă rostită şi n rarele momente de enervare „Aveţi puţinică răbdare !”, ct şi de la numele Trahanache, provenit de la „trahana”- o cocă moale, şi Zaharia care ne duce cu gndul la zahariseală, sugernd vertusitatea.
     „Venerabilul”este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gndire plată şi cu un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentară şi n acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice. Astfel, cnd el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu. Cu aceeaşi abilitate politică i combate şi pe Farfuridi şi pe Brnzovenescu care l bănuiesc pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache : „E tare…tare de tot…solid bărbat” Recunoaşte imoralitatea şi  corupţia la nivelul societăţii „o societate fără moral şi fără prinţip”, dar politica, nşelăciunea şi frauda falsificnd  listele de alegători şi pronunţndu-i lui Dandanache umanitate n alegeri. El nu admite nsă imoralitatea n snul familiei şi de aceea nu crede n autenticitatea scrisorii pe care o consideră o „plastografie”. Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de diplomaţie, prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul.
     De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru : „noi votăm candidatul pe care-l pune partidul ntreg, pentru ca de la partidul ntreg atrnă binele ţării şi de binele ţării atrnă binele nostru”. Motivul acestei atitudini este, binenţels, „binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să nţelegem binele personal al „venerabilului” şi al celor asemenea lui. Este neinstruit, căci stlceşte neologismele, se exprimă confuz, fiind prezente deopotrivă truismul, tautologia şi politica se rezumă la spusele fiului său, care exprimă, n fond, tot o platitudine : „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”.




1 Iordache Brnzovenescu

     Iordache Brnzovenescu formează, mpreună cu Farfuridi un cuplu comic att prin comportare, ct şi prin numele lor cu rezonanţe culinare.
     Şi el este avocat şi membru al aceluiaşi partid şi se teme de trădare, fiind la fel, de incult, de stupid şi de laş. Astfel refuză să semneze depeşa pe motiv că : „E tare, e prea tare !” şi apoi n alternativa animatului, trăieşte teama de a li se cunoaşte slova la telegraf, suportnd consecinţe nedorite.
     Spre deosebire de Farfuridi este mai timid, mai domol, mai calm şi ncearcă să-i tempereze acestuia excesele de zel : „Tache, Tache, fii cuminte !”.


Cetăţeanul turmentat

     Cetăţeanul turmentat este, n general, tipul cetăţeanului comun şi al celui naiv şi sincer, n special. Are un rol important n desfăşurarea acţiunii, deoarece el este acela care găseşte scrisoarea, o pierde şi o regăseşte.
     Deşi are drept de vot şi este „negustor şi apropitor”, nu are aspiraţii şi pretenţii politice şi nici o anumită opţiune, ci reprezintă marea masă de alegători dezorientaţi şi ameţiţi (turmentaţi) de propaganda electorală. De aceea ticul verbal al acestuia este : „Eu cu cine votez ?”. Are haz şi i tratează cu indiferenţă pe toţi cei cu care vine n contact, fiind uneori chiar ironic. De aceea la un moment dat, el răspunde cu deosebită sinceritate, la ndemnul lui Tipătescu de a vota pe cine pofteşte : Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă.”. Deseori s-a pus ntrebarea dacă Cetăţeanul turmentat este vicios sau nu, cinstit sau nu, sincer sau prefăcut, dar dincolo de aceste simple speculaţii, el este cel care aduce, ntr-o lume sfşiată de pasiuni şi interese politice, o notă de umanitate, de naivitate şi de sinceritate.

 
Nae Caţavencu

     Nae Caţavencu este tipul demagogului ambiţios. El este avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prezident fondator al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Romnă” şi şef al „Grupului independent”.
     Caţavencu este ngmfat şi şi urmăreşte realizarea intereselor personale indiferent prin ce mijloace o face, conform principiului „Scopul scuză mijloacele”, pe care i-l atribuie „nemuritorului Gambeta” sau, altfel spus, conform altui principiu de drept : „fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale”. De aceea nu se dă napoi de la şantaj şi declară deschis scopul (deputaţia), considerndu-se ndreptăţit s-o obţină, aşa cum nsuşi remarcă, ntr-un limbaj ambiguu care strneşte umorul involuntar : „vreau ceea ce merit n oraşul ăsta de gogomani, unde sunt dinti…ntre fruntaşii politici. Vreau mandatul de deputat…”.
     Profesiile de avocat şi gazetar i favorizează demagogia şi de aceea, n fraze lungi, sforăitoarea, ca un actor desăvrşit, se adresează auditorului pe care ncearcă să-l impresioneze plngnd, apoi stăpnindu-se, apoi hohotind şi rostind ntr-un limbaj patriotic vorbe mari gndindu-se la „ţărişoara mea”, la „Romnia mea”, la „fericirea ei”, la „progresul ei”. Un asemenea limbaj pretenţios, alteori sentenţios foloseşte n orice mprejurare, fie că e vorba de discursul electoral sau de alocuţiunea din final, fie că se adresează unor personaje ca Tipătescu sau Pristanda şi, de aceea, prefectul l şi avertizează : „Ei să lăsăm frazele…astea sunt bune pentru gură-cască.”
     De fiecare dată este ipocrit, teatral, sentimental, plin de sine şi dovedeşte un tupeu ieşit din comun. Ct timp este stăpn pe situaţie este inflexibil, orgolios, agresiv, refuznd orice propunere a lui Tipătescu şi ncercnd să-şi impună pretenţiile. Cnd situaţia se schimbă şi devine nefavorabilă, devine umil, neputincios şi acceptă fără mpotrivire condiţiile puse de Zoe. Discursurile sale sunt mostre de incapacitate intelectuală. El citează fără discernămnt şi n necunoştinţă de cauză sau stlcind cuvintele „oneste libere”, foloseşte construcţii lipsite de sens „e sublimă, dar lipseşte cu desăvrşire”, „capitaliştii” (pentru locuitorii capitalei)ori de-a dreptul stupide „lupte seculare care au durat treizeci de ani”. Limbajul său lătrător este sugerat chiar de autor prin intermediul unor indicaţii scenice şi de numele purtat care ne duce cu gndul la verbul „a cţi” cu sens de „a flecării”.  


Tache Farfuridi

     Tot un tip demagog este şi Tache Farfuridi dar nenzestrat cu altitudinea şi cu şiretenia celui dinainte, fiind de fapt imaginea prostului fudul, a prostiei solemne. Este şi el avocat, ca şi Caţavencu, şi membru al comitetelor şi comiţiilor din care face parte şi Trahanache.
     Trăsăturile sale fundamentale sunt ngmfarea, prostia şi laşitatea. El este membrul partidului aflat la putere şi candidat al acestuia la apropiatele alegeri parlamentare. Pune pasiune n activitatea politică şi e zelos n apărarea partidului, deoarece acesta nseamnă „madam Trahanache, nenea Zaharia, noi şi ai noştri”. Farfuridi simte manevrele de culise, dar esenţa i scapă şi e nemulţumit că nu este implicat n acest joc. Totodată el acceptă chiar trădarea dacă interesele partidului o cer. Este ridicol prin laşitate, mai ales că face caz de curajul său, hotărnd n final să trimită la „Centru” telegrama pe care s-o iscălească anonim : „Trebuie să ai curaj, ca mine ! Trebuie s-o iscăleşti : o dăm anonimă !”.
Discursul pe care l ţine este o mostră de vorbărie demagogică, dublată de incoerenţă şi prostie fudulă. El abundă n ticuri verbale „Daţi-mi voie !”, cuvinte de umplutură, propoziţii şi fraze neterminate, lipsă de logică, treceri bruşte de la o ideea la alta, ajungnd la concluzii stupefiante şi ridicole prin stupiditatea lor : „Din două una, ori să se revizuiască, primesc ! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc ! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume n punctele…esenţiale…”. n ciuda unei vieţi aparent ordonate, care reprezintă, de fapt, o existenţă stereotipă, şi a calmului său, se agită şi devine uneori impulsiv, violent, adoptnd o atitudine de moralist intrasigent faţă de Nae Caţavencu, adversarul său politic.


Agamemnon Dandanache

     Galeria demagogilor se mbogăţeşte cu Agamemnon Dandanache, prezentnd, cu evidentă ironie, este nsă imaginea prostului ticălos, pentru că I.L.Caragiale a ntruchipat n el politicianul mai prost dect Farfuridi şi mai canalie dect Caţavencu.
     Vorbeşte peltic şi ssit, se adresează tuturor cu „neicuşorule” şi „puicuşorule”, şi şi motivează pretenţia la deputaţie prin faptul că este „un vechi luptător” de la 1848 şi continuă tradiţia familiei care a fost reprezentată n toate Camerele : „şi eu, n toate Camerele, cu toate partidele, ca romnul imparţial”, ceea ce evidenţiază oprtunismul personajelor. Deşi, senil, cu un avansat grad de ramolisment intelectual, deoarece confundă mereu personajele, este un şantajist notoriu care obţine candidatura tot cu ajutorul unei scrisori compromiţătoare, ca şi Caţavencu. Spre deosebire de acesta, el păstrează scrisoarea pentru a o folosi şi n altă mprejurare : „la un caz, iar…pac ! la Războiul”.
     Vorbirea lui Dandanache  conţine numeroase repetiţii, cuvinte stlcite şi, n lipsa unui vocabular adecvat, apelează la limbajul interjecţional specific oamenilor primitivi. Toastul rostit la festivitate este o nefericită sinteză a tuturor greşelilor de exprimare : „n sănătatea alegătorilor…care au aprobat patriotism şi mi-au acordat…asta…cum să zic de !...zi-i pe nume de !...a !...supradozele lor; eu, care familia mea de patusopt n Cameră, şi eu ca romnul imparţial, care va să zică…cum am ziţe…n sfrşit să trăiască !”.
     Acestui irezistibil comic de limbaj i se alătură şi comicul de nume prin alăturarea celor două substantive, nume proprii : Agamemnon devenind n mod ridicol Agamiţă (şi chiar Gagamiţă), şi Dandanache sugernd ramolismentul cu pretenţie de virtute.  
    
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica