referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Comportament - Psihism - Comunicare

Categoria: Referat Psihologie

Descriere:

Actul comunicãrii se realizeazã prin intermediul imaginilor, noÅ£iunilor, ideilor, având un conÅ£inut informaÅ£ional faciliteazã manifestarea conduitelor umane afective, producând consonanÅ£ã sau disonanÅ£ã psihicã, efecte de acceptare sau refuz, concordanÅ£ã sau neconcordanÅ£ã a trãirilor noastre...

Varianta Printabila 


1 Comportament - psihism - comunicare

Relaţiile dintre oameni sunt deosebit de complexe şi importante; ele reprezint, de fapt, ţestura, canavaua, pe care se aşeaz nsşi viaţa, structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trsturi şi nsuşiri, fapte omeneşti (bune sau rele), priviri şi gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interuman.
Comunicarea, nţeleas n sensul su larg, ca act tranzacţional, inevitabil n situaţii de interacţiune, devine esenţial, fundamental att pentru viaţa personal ct şi pentru cea social a individului. Astfel, noţiuni precum „comunicare", „limb", „limbaj" sunt polisemice, ele comportnd o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intrisec a fiecrei noţiuni, ci şi din aceea c ele constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt ntotdeauna identice sau mcar complementare. Lmurirea sensului psihologic şi etimologic al acestei noţiuni se impune, ca o necesitate, mai ales dac lum n consideraţie ancorarea lor ntr-un sistem de interdisciplinaritate.
Astfel, n limba latin, verbul „comunico-are" provine din adjectivul „munis-e" a crui semnificaţie era „care şi face datoria, ndatoritor, serviabil". Cuvntul a dat naştere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care menţionm pe „immunis-e" = scutit de sarcini, exceptat de la o ndatorire (de ex. : „imun" nseamn exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).
Dup Antoine Meillet (citat de M.Dinu, Op.cit,1994), „communise", nseamn „care şi mparte sarcinile cu altcineva". n latina clasic nsemna, ca şi sensul urmaşul su actual „care aparţine mai multora sau tuturor". „Comunicus" a dat ulterior naştere verbului „communico", ptrunznd n romneşte pe filier francez, odat cu valul de neologisme romantice din ultimul secol şi jumtate (Ibidem).
Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc st la baza organizrii şi dezvoltrii sociale, influenţnd raporturile pe orizontal şi vertical ntre oameni - intervenind chiar n aspiraţiile lor intime, dar şi n cunoaşterea realitţii.
n acest sens se accept de ctre diverşi specialişti ideea dup care, capacitatea de a-şi formula şi transmite gndurile n termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult dect orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicrii prin limbaj articulat reprezint o trstur universal şi specific uman.
Conceptele legate ntre ele n vederea desluşirii funcţiilor şi interpretrilor comunicrii sunt : limb, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.
n analiza unitţii dintre limb şi gndire trebuie evidenţiate dou aspecte. Pe de-o parte, limba are ca funcţie principal exprimarea gndirii, iar pe de alta, gndirea nu se poate realiza dect n forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului „comunicare" dintr-o larg perspectiv psihologic, cu puternice nuanţe sociale.
Dezvoltndu-se solidar, gndirea a pornit de la un nivel primitiv, cnd, confuz şi greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul n care poate emite idei şi judecţi generale, ajutat de o limb tot mai abstract şi, n acelaşi timp, mai sistematic.
ntruct legtura sine qua non ntre limb, gndire şi limbaj nu ne propunem s fie dezvoltat n acest material, sugerm doar cteva jaloane n abordarea lor, dar toate noţiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.
Posibilitatea transpunerii totale a gndirii şi tririlor noastre n limbaj se vede pus sub semnul ndoielii, de contradicţia dintre varietatea infinit a acestora şi numrul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul cruia mesajele sunt transmise interlocutorului (cteva zeci de foneme, cteva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).
M. Zlate (1994) arat c nc din 1969 Claude Flament[1] nota „pentru noi exist comunicare, cnd exist schimb de semnificaţii". Se reţine noţiunea de schimb, dar se precizeaz conţinutul acesteia, semnificaţiile putnd fi transmise att prin mijloace verbale, ct şi non-verbale.
Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicrii. Cnd informaţia este transmis, se produce o acţiune asupra receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu şi Martin (1969) atrag atenţia asupra elementelor componente ale comunicrii ca şi asupra orientrii ei. Astfel, comunicarea constituie „ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care se efectueaz operaţia de punere n relaţie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, n vederea atingerii unor obiective"[2].
Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informaţii a determinat o posibil sistematizare privind actul comunicrii, ntre care importante ar fi urmtoarele :
• relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri ;
• schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
• modificarea voit sau nu a comportamentului celor angajaţi n procesul comunicrii.
nţelegerea n acest mod a comunicrii o ntlnim şi n unele lucrri mai recente. Baylon şi Mignot (1991) noteaz: „prin a comunica şi comunicare, noi nţelegem punerea n relaţie a spiritelor umane sau, dac preferm, a creierelor umane"[3].
Actul comunicrii se realizeaz prin intermediul imaginilor, noţiunilor, ideilor, avnd un conţinut informaţional faciliteaz manifestarea conduitelor umane afective, producnd consonanţ sau disonanţ psihic, efecte de acceptare sau refuz, concordanţ sau neconcordanţ a tririlor noastre. Cu ajutorul comunicrii se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune, fapt care ne arat existenţa unui conţinut motivaţional. Ca acţiune generic uman, comunicarea iniţiaz, declanşeaz sau chiar stopeaz activitţile, se evidenţiaz rezistenţa la efort - component a conţinutului voliţional al psihicului uman. Global, se accept c toat existenţa noastr psihic este implicat n comunicarea specific uman.
Lingvişti, psihologi şi sociologi au fost tentaţi de sistematizarea demersului comunicrii, dar şi de implicaţiile acestui act, proces sau sistem de coduri.
Diversele clasificri ale mijloacelor de comunicare se refer la:
a) mijloace lingvistice;
b) mijloace paralingvistice;
c) mijloace non-verbal-vocale;
d) mijloace non-vocale;
e) mijloace extralingvistice;
f) mijloace vocale
Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicrii, de la manifestrile vocale, tonul vocii, gesturi şi pn la informaţiile privind trsturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei.
Este nevoie s diferenţiem alte dou noţiuni strns legate ntre ele şi extrem de importante pentru comunicare: limba şi limbajul.
Limba reprezint totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhic, potrivit unor reguli gramaticale, dobndite social-istoric. Faţ de individul uman, care reprezint un summum de nsuşiri şi particularitţi individuale, limba este un dat obiectiv, nedepinznd de existenţa n sine a individului, ci de existenţa colectivitţii umane, a unui popor sau a unei naţiuni. Limba este un cştig extraindividual, iar comunicarea poate fi nţeleas ca liant al vieţii psihice, ntr-o societate uman.
Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihic de comunicare ntre oameni, cu ajutorul limbii. Dup Sillamy (1965), limbajul este o activitate verbal, el reprezint comunicare prin intermediul limbii; este una dintre formele activitţii comunicative umane.
Credem c minimum dou diferenţieri existente ntre limb şi limbaj ar putea fi subliniate:
n timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societţii, limbajul este un fenomen individual.
Singularizarea limbajului se realizeaz att n plan fiziologic prin particularitţile aparatului fonator, ct şi n plan psihologic, prin manifestri individuale. n limbaj se percep diferenţieri personale, chiar dac materialul limbii este acelaşi; de asemenea, aşezarea cuvintelor n fraz şi selectarea lor pentru emiterea unor judecţi şi raţionamente fac din actul comunicrii un „coeficient personal".
Dac acceptm c limba este un fenomen extraindividual, atunci limbajul este mijlocit de vehicularea ei. Limbajul presupune transformarea elementelor limbii n elemente proprii, iar pentru aceasta este necesar conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, texte).
Preocupat de vasta problematic nscris n ecuaţia comunicare-limb-limbaj, Valer Mare (1985) consider c ntre comunicare şi limb exist relaţii de coincidenţ parţial a sferelor lor, noţiunile de mai sus avnd şi elementele proprii. Limbajul depşeşte limitele comunicrii propriu-zise, desfşurndu-se ntr-un fel sau altul cnd nu are loc comunicarea interuman (limbajul continu s fiinţeze chiar şi atunci cnd subiectul nu comunic exterior cu nimeni). Totodat, comunicarea depşeşte limitele limbajului verbal, angajnd o serie de comportamente specifice umane (imitaţia, contaminarea, repetiţia).
De comun acord cu autorul mai sus citat, subliniem faptul c distincţia ntre conceptele abordate, deşi real, este totuşi relativ, acestea fiind indisolubil legate ntre ele. Limbajul odat elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne n desfşurarea tuturor formelor de activitate uman, inclusiv n procesul comunicrii non-verbale.
Rolurile comunicrii apar cel mai bine n evidenţ cnd le raportm la scopurile pe care aceasta le ndeplineşte. De Vito (1988) stabileşte ca scopuri esenţiale ale comunicrii:
• descoperirea personal - care const n raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastr evaluare;
• descoperirea lumii externe - expliciteaz concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor nţelese cu ajutorul comunicrii;
• stabilirea relaţiilor cu sens - ne arat c prin comunicare cptm abilitatea de a stabili şi menţine relaţii cu alţii, deoarece n mod obişnuit ne place s ne simţim iubiţi şi apreciaţi de alţii;
• schimbarea atitudinii şi comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizat prin intermediul mass-media, creia i este proprie schimbarea atitudinii şi comportamentelor noastre şi ale altora;
• joc şi distracţii - comunicarea nţeleas ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc.
Autorul conchide, artnd c acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicrii, dar pe acestea le consider cele mai importante.
Limbajul, fiind o conduit de tip superior, restructureaz profund activitatea şi dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, mediati-zndu-le, indiferent dac ele sunt conştiente sau inconştiente.
Sub influenţa limbajului, percepţia capt sens şi semnificaţie, se mbogţeşte, devine observaţie; reprezentrile cnd sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, n absenţa limbajului, nu putem vorbi de formarea noţiunilor, judecţilor şi raţionamentelor; nu este posibil activitatea de tip „problem-solving".
Cu ajutorul formulrilor verbale avem garanţia memorrii de lung durat. Omul verbaliznd, reuşeşte s transforme imaginile, s defineasc motivele şi s şi ierarhizeze scopurile. Voinţa definit ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea personalitţii, iar n mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunic idei, stri, dorinţe, adic transmite semnale şi coduri.
Mai frecvent, clasificrile comunicrii, efectuate dup numeroase criterii se refer la existenţa urmtoarelor tipuri de comunicare: comu-nicare interpersonal (desfşurat ntre dou persoane) şi comunicare de grup, divizat n intragrupal şi intergrupal.
Comunicarea poate genera cercetri, idei, contradicţii, dar şi sinteze. n mod obişnuit, clasificarea comunicrii se refer la: comunicarea non-verbal şi comunicarea verbal.
Comunicarea non-verbal dup cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaz prin intermediul unor mijloace - altele dect vorbirea. Mai amplu şi mai bine investigate sunt: corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interuman la care vom reveni n partea a doua a lucrrii recurge la o serie de modalitţi: aparenţa fizic, gesturile, mimica, expresia feţei.
n legtur cu aparenţa fizic o mare importanţ o are mbrc-mintea persoanei care furnizeaz informaţii (adecvate sau false) despre individ. mbrcmintea devine un mijloc instituţionalizat, realiznd apropiere sau ndeprtare de alţi subiecţi umani cnd are un anumit
n distanţa social, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plin şi distinct, mai intens dect ar fi n distanţa personal;
n distanţa public, 360-750 cm, şi cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul fcnd gesturi stereotipe şi putnd deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilat cu un spectacol.
1.1. COMUNICAREA PRIN IMAGINI
Viaţa modern a adus odat cu transformrile sociale, economice şi culturale o serie de mijloace lingvistice de comunicare: afişe, fotografii, ilustraţii, benzi desenate, cinematograful, televiziunea.
Comunicarea prin imagini, deşi omniprezent creeaz un paradox: deşi mai puţin interactiv ntruct se exercit ntr-un singur sens, ea este mult mai eficient pentru c se adreseaz şi afecteaz un numr mare de persoane.
O mare importanţ n aceast form de comunicare, la care vom reveni n partea a doua a lucrrii o are mesajul lingvistic care nsoţeşte imaginea completnd-o sau explicitnd-o. Contextul are şi el o importanţ deosebit pentru c el intervine n validarea semnificaţiei imaginii.
Multiplicarea şi omniprezenţa comunicrii prin imagini este considerat de unii autori ca reprezentnd un fenomen de adevrat „regresiune cultural" pentru acest sfrşit de secol şi mileniu. Se consider c acest fenomen al imaginii ar mpiedica dezvoltarea altor forme de comunicare, pierzndu-se uneori la anumite categorii de populaţie gustul pentru lectur, gustul pentru perceperea unor lucrri muzicale, gustul pentru executarea unor modalitţi artistice (sculptur, pictur).
1.2. COMUNICAREA VERBAL (LIMBAJUL)
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit n comunicarea interuman. El a fost definit de aceea ca fiind „un vehicul ce transport intenţii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informaţiilor care circul fr rezistenţ de la un sistem cognitiv la altul" (Beauvonis, Gliglione, 1981).
Limbajul este mai mult dect un mijloc de transmisie, el este şi un mod aparte de conduit a individului (conduit verbal) care implic activitţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor. De asemenea, conduita verbal se subsumeaz unei familii mai largi de conduite: conduite simbolice (desen, gesturi, scris, alte coduri). (M.Zlate, 1994).
Este acceptat c limbajul ca facultate inerent şi specific speciei umane constituie tocmai expresia şi realizarea conduitelor verbale (Bronckart, 1988).
De aceea, global, studiul limbajului presupune investigarea unor aspecte cum ar fi: perceperea limbajului, nţelegerea discursului, memorizarea propoziţiilor şi a textelor, achiziţia şi elaborarea limbajului.
Contribuţii remarcabile n acest domeniu au adus o serie de cercettori preocupaţi att de investigarea achiziţiei lingvistice ct şi de fenomenul de socializare a copiilor (Wallon, Vgotski, Luria, Piaget, Lorenz K., Broadbent D., Chomsky N.).
Problemele emisiei vocale, a perceperii şi nţelegerii sunt cel puţin la fel de importante ca psihologia limbajului şi problema achiziţiei şi structurrii treptate a limbajului n cadrul comunicrii interumane.
1.3. COMUNICAREA - PRECONDIŢIE N STRUCTURAREA SISTEMULUI PSIHIC UMAN
Teoria comunicrii reprezint o perspectiv de baz n nţelegerea activitţii umane, din perspectiv istoric şi socio-economic.
Din acest punct de vedere se impun dou observaţii paradoxale:
• prezentarea teoriei comunicrii nţeleas ca perspectiv funda-mental şi general, faţ de care, surprinztor, a determinat eforturi şi investiţii foarte mici n acest domeniu de cercetare. O nţelegere adecvat a limbajului şi procesului de elaborare a limbajului ar presupune adoptarea explicit a unei perspective n teoria comunicrii;
• cnd perspectiva comunicrii a devenit mai obişnuit şi mai popular nţeleas ca un aspect integrativ al tendinţelor generale de cercetare din ultimele dou-trei decade s-a impus o clarificare att a conceptului comunicare, ct şi teoria comunicrii, att ca deschidere social, ct şi ca dezvoltare dinamic a complexitţii conceptelor tangente.
Comunicarea constituie o precondiţie bazal pentru toate corespondenţele şi legturile sociale. Nici un sistem social, organizat dup legitţile unei societţi nu se poate stabili şi menţine, ori schimba fr relaţii de tipul comunicrii interumane. Numai participnd la activitţile de comunicare omul poate deveni fiinţ social - fapt care a fost demonstrat de numeroase şi adecvate cercetri care au obţinut validarea unor itemi n foarte multe planuri şi n foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman.
1.4. COMUNICAREA - O PERSPECTIV FUNDAMENTAL UMAN
n explicitarea acestei aserţiuni vom ţine cont nu doar de faptul c omul şi sistemele sociale nu ar exista fr comunicare, dar şi de implicaţiile unei abordri diferenţiate.
Dac ne-am imagina c omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacitţi de comunicare, am putea realiza aproape concomitent absurditatea acestei supoziţii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil s participe şi s se priceap s devin membru al unei asociaţii sau organizaţii sociale.
Dac am ncerca s definim concepte cum ar fi: „individ social", „sistem social", „societate", am descoperi c factorul decisiv ar fi prezenta sau absenţa dispoziţiei spre comunicare a participanţilor la sistemul respectiv. Pentru o persoan membr a unei societţi sau uniuni particulare, a unui sistem social sau grup, criteriul fundamental al comunicrii este dac acel membru poate fi „centrat" (focalizat) pe cunoaşterea importanţei sistemului de comunicare. Cu alte cuvinte, subiectul ar trebui s dispun de capacitţi de a se angaja n activitatea de comunicare cu alţi membri ai grupului.
Dorinţa fireasc de a cştiga aceast capacitate, perspicacitate de a ne nţelege pe noi nşine şi pe colegii noştri ca indivizi umani este similar efortului pe care l face societatea - ca sistem social - de a ne nconjura, de a ne proteja prin adoptarea unei perspective comunicaţionale şi necesitatea de dezvoltare a teoriei privind comunicarea interuman.
ntr-o perspectiv istoric, teoriile privind comunicarea, au la baz nţelegerea societţii ca non-static, n dezvoltare, cu numeroase schimbri dependente n timp de relaţiile economice.
Perspectiva comunicaţional şi teoriile privind comunicarea sunt necesare pentru a concepe societatea ca fiind bazat pe comunicare şi interacţiune. Perspectivele importante ale societţii: comunicaţional, istoric, economic nu se suplinesc ori se nlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive.
nţelegerea istoric vizeaz ncercarea de a reconstitui perceperea comunicrii şi a sistemelor interacţionale care au existat de-a lungul diferitelor epoci social-istorice. De aceea, ţinem s artm c motivul sublinierilor din perspectiv istoric are la baz nţelegerea sistemelor de comunicare interuman ca obiect al schimbrilor ntr-o societate, al modificrilor sociale. Ca atare, dezvoltarea limbajului scris, arta tipriturilor, ori televiziunea - toate demonstreaz cum schimbrile n sistemele de comunicare pot promova şi susţine schimbri sociale extraordinare. Societatea uman nu poate fi nţeleas şi ilustrat n dezvoltarea ei doar din perspectiva comunicrii, dup cum, omiterea ori neglijarea acestei perspective ar duce n mod necesar la o nţelegere inadecvat.
n aceeaşi proporţie cu perspectiva istoric, perspectiva comunicaţional este, de asemenea, una general.
Abordarea istoric ne ajut s nţelegem situaţiile de viaţ ale unui subiect la fel ca situaţia unei familii, a unei comunitţi locale, a unui oraş, a unei organizaţii, a unei naţiuni sau culturi.
ntr-o manier similar noi putem concepe subiectul uman ca pe un membru al unor sisteme de comunicare şi, n acelaşi timp, participant la diferite acte ale comunicrii.
Familia poate fi analizat din perspectiva tiparelor de comunicare existente n familie, tot aşa cum aceste tipare se stabilesc n familie şi mediul social. O societate poate fi descris prin intermediul sistemelor de comunicare care au contribuit la dezvoltarea ei - Blakar Rolv (1985) consider c un criteriu important pentru evaluarea gradului de dezvoltare democratic ntr-o anume societate, se refer la accesibilitţile fr discriminri ale membrilor ei faţ de o serie de facilitţi de comunicare. Pe aceeaşi linie, autorul mai sus menţionat afirm c interrelaţiile dintre superputeri nu pot fi complet nţelese fr perspectiva comunicrii. Acceptarea Chinei alturi de SUA şi Rusia, ca superputere, a determinat complicarea şi lrgirea metodelor şi mijloacelor de comunicare interstatal, internaţional.
Cu toate aceste argumente, o serie de psihologi şi sociologi observ c teoriile comunicrii nu au fost elaborate din perspectiva unor discipline conexe ale cror studii s-au extins doar separat. De aceea este dificil de identificat motivele acestei relative neglijri a domeniului comunicrii sub aspect teoretic şi metodologic, cu att mai mult cu ct faptul comunicrii reprezint un fenomen şi proces socio-uman foarte complex.
Psihologii au fcut n mod tradiţional cele mai multe eforturi pentru nţelegerea interrelaţiei dintre fenomenul limbaj, procesul de elaborare şi realizare a limbajului n legtura lui indisolubil cu gndirea. Ca atare, ei s-au ocupat mai puţin de comunicarea propriu-zis. Studiile empirice şi teoretice privind comunicarea pot influenţa nţelegerea adecvat a procesului de elaborare a limbajului şi oricum, ar putea determina adoptarea mai sigur a unei perspective comunicaţionale n cercetri viitoare.

1.5. COMUNICAREA N PSIHOLOGIA EXPERIMENTAL
Studiile de psihologie experimental privind comunicarea au permis ntocmirea unui tablou de ansamblu, complex şi sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate uman - nensemnnd c metodele, scopul şi efectele sunt definitiv elucidate.
Studiul comunicrii presupune metodologic cel puţin dou aspecte principale:
abordarea global a comunicrii ntr-un grup;
neglijarea detaliilor n procesele şi mecanismele comuni-caţionale cu avertizarea posibilei segmentri a procesului global.
Exist nendoielnic o interacţiune ntre diverşii factori care influenţeaz procesele şi contextul social care influenţeaz comunicarea. Chiar dac rezultatele obţinute n psihologia experimental au valoare parţial, comunicarea poate fi studiat. n astfel de cercetri, factorii care influenţeaz comunicarea au doar o importanţ relativ. Ansamblul de structuri factoriale reprezint n schimb nivelul la care trebuie abordat interacţiunea factorilor care determin reţele de comunicare. O serie de cercettori din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicrii att din perspectiva grupurilor de munc ct şi a grupurilor de discuţii.
Metodele folosite ca şi problemele comunicate n studiul comunicrii ne arat c aceasta este una din constituentele vieţii sociale, ea este n mod necesar prezent n grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia schimbului de informaţii.
Prin natura s social comunicarea are o situaţie intermediar n secvenţele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificnd situaţia iniţial care determin chiar procesul de interrelaţionare.
Consecinţele metodologice ale teoriei comunicrii din perspectiva „reţelelor de comunicare" se refer la:
Limitarea sau restrngerea fenomenului comunicrii conform cu emisia vocalizatoare;
Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare;
Limitarea sau determinarea efectelor comunicrii.
Dup cum uşor se poate observa n acord cu Scheriff şi Fraisse comunicarea ntre doi subiecţi este conceput n funcţie de numrul de unitţi emise foniatric, la care se adaug segmentul temporal.
Procesul comunicrii presupune descompunerea ansamblului n unitţi comunicaţionale şi segvenţierea unitţilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup n ansamblu.
Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoan prin intermediul unui emiţtor.
n cercetrile de psihologie experimental se ţine cont de izomorfismul ntre structura şi mecanismele de comunicare, prezent n reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt nţelese ca fenomene intermediare care se diversific conform cu anumite situaţii, care la rndul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicri de „intensitţi" diferite.
Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetrii fenomenului de comunicare. Teoria comunicrii nu poate fi dect o conexiune de relaţii invariante ntre situaţii şi
 
Fig. 1. Tipuri de reţele liniare
 
Fig. 2. Tipuri de relaţii circulare
scopuri sociale pe de o parte, iar pe de alt parte o relaţie ntre mijloacele capabile s asigure realizarea scopurilor n situaţii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat c grupurile au tendinţa de comunicare centralizat, iar structura centralizat este cea mai puternic situaţie limit.
Exist o orientare generic n psihologia experimental de a determina raporturile, categoriile şi situaţiile de tip comunicare.
Categoriile comunicaţionale sunt definite n funcţie de raporturile stabilite ntre persoanele aflate n intercomunicare.
Dup Bales clasificarea comunicrii (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicaţionale) are la baz o construcţie logic şi psihologic privind grupul.
Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţtorul care se manifest sau intr ntr-un proces de comunicare.
Categoriile de comunicare sunt:
Emiţtorul - manifest solidaritate, d ajutor, ofer recompense şi ridic moralul (statutul) altora;
Emiţtorul manifest scderea tensiunii, vorbeşte, rde, glumeşte, exprim satisfacţie.
Emiţtorul şi manifest acordul, accept pasiv, se supune.
Emiţtorul d o sugestie, o direcţie, implicnd autonomia altuia.
Emiţtorul d o prere, face o evaluare, o analiz, exprim chiar o dorinţ sau un sentiment.
Emiţtorul d o orientare, o informaţie, repet, clarific şi confirm.
Emiţtorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare.
Emiţtorul cere o opinie, o evaluare, o analiz, expresia unui sentiment.
Emiţtorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibil de acţiune.
Emiţtorul şi manifest dezacordul, refuz pasiv, reţine ajutorul.
Emiţtorul manifest o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie.
Emiţtorul manifest antagonism, influenţeaz negativ statutul altuia, dar se afirm el nsuşi.
1.6. PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICRII
Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitţilor sociale umane. Evoluţia uman din punct de vedere cultural a fost posibil pentru c oamenii au reuşit s vorbeasc, s asculte, s scrie şi s citeasc.
Funcţia de baz a comunicrii verbale este prezentat şi obiectivat prin efectele ei faţ de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi subiecţi. Cnd noi spunem ceva unui sbuiect, cnd vorbim cu cineva noi aproape ntotdeauna ne aşteptm ca aceast convorbire s induc ori chiar s conving persoana s se angajeze cu noi ntr-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptm s percepem o reacţie. Adesea se poate considera c noi suntem n mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales cnd noi cerem un obiect, solicitm o informaţie, ori cerem ajutor ntr-o acţiune, ori ne includem n rezolvarea de probleme.

1 n alte ocazii subiectul transmite, ntreab, solicit ceva n vederea unui „schimb social": puţin mai mult atenţie sau participarea unei alte persoane n convorbire, n conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresant, ori care lncezeşte nu este lipsit de rspuns pentru c ea devine o form de comunicare care determin cealalt persoan s ne priveasc sau eventual s ne rspund ceva.
S-au fcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii n legtur cu dezvoltarea, complexitatea şi mrimea creierului n dorinţa de a se explica abilitatea uman de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele conduite şi de a nţelege avantajele unor consecinţe n plan psiho-neuro-fiziologic.
n acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se accept c datorit structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui şi corzilor vocale ca şi a mecanismului complex care le controleaz funcţionalitatea, specia uman are capacitatea de a emite cu precizie şi de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dup parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil s aud, s asculte, s recunoasc şi s reţin aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite c limbajul uman şi are rdcinile adnci ntr-o serie de activitţi organizate n comun, ntre mai multe persoane.
Se crede c istoriceşte o persoan dintr-un trib vedea un animal şi transmitea vestea celorlalţi membri ai tribului, la nceput mimnd sunetele pe care le scotea animalul respectiv; aşa c treptat oamenii au cptat abilitatea vocal de a descrie animalele, numrul lor, dispunerea lor n vecintate, precum şi alte detalii. Astfel, aceast form de transmitere incipient devine o form avantajoas de comunicare. Aceast form de comunicare a presupus creşterea capacitţii de transmitere verbal şi de creştere a complexitţii vorbirii.
Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca s ne oprim doar la o mic parte din cei care se ocup de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi n a aprecia c aceste dou componente ale sistemului psihic uman au mers constant mpreun iar concomitenţa lor este absolut necesar existenţei lor separate.
Limbajul ca mod şi form de comunicare interuman trebuie s fie nvţat. Dac un nou nscut care „aspir la umanitate" este transportat undeva, departe de lumea civilizat şi dup mai mulţi ani este readus n societate, el nu va putea nvţa s vorbeasc, va ncerca n cel mai bun caz s comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea nenvţate, nedeprinse de la adult prin acţiune şi imitaţie. n acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-şi vor intra n uz, nu vor putea fi folosite.
Nu ne propunem n acest material s elucidm problema mutaţiilor n seria lung a dezvoltrii creierului şi vorbirii, dar vom menţiona c autorii consacraţi ai domeniului au abordat acest aspect n demersul lor privind comunicarea uman.
Unii autori cred c asemenea mutaţii, care nu au aprut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutaţie favorabil la un copil poate determina un complex de abilitţi verbale superioare prinţilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt s foloseasc nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, şi probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care s exprime relaţii şi pattern-uri pe care ulterior le va recunoaşte, cuvinte care ar fi adoptate şi acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general dect simpla folosire a cuvintelor de ctre populaţiile tribale, anume c evoluţia cultural chiar n cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui ntr-un stagiu al evoluţiei circuitelor neuronale care particip n producerea şi recunoaşterea vorbirii.
Producerea şi nţelegerea vorbirii presupune un efort de sintez din partea noastr privind accepţiile comunicare, legturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de alt parte, neurofiziologia limbajului şi implicit a comunicrii umane ne oblig la prezentarea mcar succint a mecanismelor neuronale ale creierului.
Cele mai complete observaţii n neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin studierea efectelor leziunilor produse n creier la subiecţii la care s-a ncercat studierea comportamentului verbal. n acelaşi timp, considerm c trebuie s artm c pe lng studiul comportamentului subiecţilor care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezint ns o serie de dificultţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi s utilizeze, nc, animale de laborator.
O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalitţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin n irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguin cu implicaţii pentru redobndirea capacitţii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia tomografiei computerizate reprezint un cştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale.
Deficitul de vorbire, de comunicare interuman, tulburri n sfera gndirii, vorbirii, nţelegerii ca şi studiul bolnavilor psihici (n special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poart deschis spre „misterele" creierului uman, rspunztor de o serie ntreag de disfuncţionalitţi n comunicare.
Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajut demersurilor neuropsihologiei şi ale psihologiei cognitive s nţeleag specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal.
n prezent, se accept c nţelegerea vorbirii ncepe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit s detecteze şi s analizeze sunete. Regiunea din creier considerat cea mai important pentru nţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceast arie identificat de Karl Wernicke la 1874 ca rspunznd de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stng este „interesat" n funcţionalitatea nţelegerii şi elaborrii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gndire n elemente de semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke).
Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi un deficit de nţelegere a acesteia. Aceştia nu pot s scrie şi s citeasc, nu au cum s comunice semenilor lor.
n urm cu peste o sut de ani, Wernicke era convins (unii cercettori au acelaşi crez ştiinţific şi n prezent) c girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesar pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor „auditive" ale cuvintelor. Se mprtşeşte ideea c un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcrile muşchilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocat face incapabil subiectul uman de a nţelege cuvintele care i se spun şi dac ar ncerca singur s le produc, lipsa unor tipare auditive adecvate l va mpiedica s elaboreze semnificaţia ori nţelesul cuvintelor.
Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determin o serie de efecte şi deficite neuronale - fapt care ne sugereaz concluzia potrivit creia aria Wernicke joac un rol deosebit şi special n gndire, la fel ca şi n percepţia auditiv şi vorbire.
Pe lng aria Wernicke la nivelul creierului mai exist o zon care are o importanţ deosebit n nţelegerea şi elaborarea vorbirii. Aceast zon este aria Broca localizat n lobul frontal stng şi care este rspunztoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de nţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea n care a fost identificat aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alctuiesc cortexul motor primar care controleaz mişcrile implicate n vorbire (emitere şi elaborare). Din aceast cauz aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare muscular, fiecare din aceste secvenţe fiind legat cu o secvenţ omoloag auditiv din partea posterioar a creierului.
Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu doar n plan teoretic dar mai ales de orientare practic şi metodologic. ntre acestea enumerm:
dac lobul temporar este intact, subiectul este capabil s nţeleag vorbirea;
dac lobul frontal este intact, subiectul este capabil s elaboreze, s produc n mod spontan vorbirea fluent;
dac se ntrerupe legtura neuronal direct ntre aria Wernicke şi aria Broca persoana nu este capabil s repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este ntrerupt iar axonii aflaţi n substanţa alb din subcortex nu mai fac legtura ntre cele dou arii.
 
Fig. 3. Aria Wernicke
 
Fig. 4. Aria Broca
Determinaţi de multitudinea tulburrilor aprute n procesul comunicrii verbale, dar şi de nuanţarea extrem de fin a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-nţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi diferenţiat cercetrile n domenii de graniţ: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.
Neil R.Carlson(1991) sistematizeaz datele existente pornind de la unele iniţiale şi pn la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se refer la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca.
Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor n substanţa alb trecnd prin lobul parietal inferior, joac un rol special n nţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), nţelegerea şi elaborarea structurii gramaticale şi articularea cuvintelor. Se nţelege c aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea cuvintelor este o latur, un aspect al procesului iar nţelegerea o alt latur. n acelaşi timp, trebuie nţeleas şi cealalt parte a comunicrii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluent se realizeaz cnd articularea este posibil. Comunicarea nseamn, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a mişcrilor (secvenţe motrice), un bloc de percepere vizual (cnd apare scris/cititul) dar şi un fel de supervizor al nţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se refer la denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, cnd noi denumim un obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier particip la realizarea imaginii lui, la nţelegerea semnificaţiei pe care o conţine, ntr-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi n alt mod este implicat memoria n pronunţarea lui.
Reprezentarea cortical a perceperii, nţelegerii şi integrrii cuvintelor
Prezentm, dup datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburrilor de tip afazic raportate la vorbire-nţelegere-scriere.
 
1.7. COMUNICAREA EMOŢIONAL
n mod obişnuit noi putem recunoaşte sentimentele semenilor noştri prin intermediul vzului şi auzului; putem vedea expresiile faciale şi asculta tonul vocii ca şi nşiruirea cuvintelor n propoziţii şi fraze.
Cercetrile lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au artat c, de fapt, nu toat comunicarea uman se transmite efectiv prin intermediul vorbirii şi a cuvintelor scrise. Oamenii comunic emoţiile şi sentimentele lor prin nuanţri n tonul vocii, n expresii faciale, gesturi şi postur.
Unele cercetri tind s confirme ipotezele lui Darwin conform crora expresiile faciale ale emoţiilor sunt folosite ca şi cnd ar fi nnscute. Se consider c exist un repertoriu tipic pentru specia uman folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- şi macro mişcri. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiaţi de Ekman şi Friesen au demonstrat c dispun de capacitatea de a recunoaşte unele expresii emoţionale afişate facial de occidentali. Aceşti locuitori nu au avut nici o problem n recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale ca: tristeţe, dezgust, bucurie şi team. Pentru c aceştia foloseau expresii identice sau similare pentru situaţii la care nu au fost efectiv expuşi, Ekman şi Friesen ajung la concluzia c expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale nenvţate anterior.
Oamenii din alte culturi folosesc diferite şi variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvolt, nu amplific zestrea de rspunsuri nnscute dar ele pot fi nvţate.
Cercetri minuţioase recente nu au reuşit nc s determine dac alte mijloace de comunicare emoţional (cum ar fi tonul vocii, mişcrile minii etc.) sunt nvţate, dobndite ori dac sunt parţial nnscute.
Studiile lui Bryden şi Ley (1983) au artat c emisfera dreapt joac un rol mai important n nţelegerea, decodificarea strilor emoţionale dect n emisfera stng. Cu alte cuvinte, studiile lor şi ale colegilor lor conchid n acest sens c fiecare emisfer primeşte n mod direct informaţii din partea opus a mediului şi emisferele cerebrale schimb informaţii prin intermediul corpului calos. n mod vizibil, informaţiile dintre cele dou emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise şi amnunţite precum cele care au fost direct recepţionate.
Spre exemplificare, dorim s artm c fiecare emisfer primeşte informaţii auditive pentru fiecare ureche, proiecţiile opuse, laterale fiind mai bogate dect fiecare dintre ele separat. Cnd stimulii specifici sunt prezentaţi n direcţia cmpului vizual stng ori urechea stng, emisfera dreapt primeşte informaţii mai conturate dect cele date de emisfera stng, mai diferenţiate.
Studiile de psihofiziologia comunicrii urmresc att evidenţierea funcţionalitţii specifice a celor dou emisfere cerebrale ct şi legtura dintre exteriorizarea vocal, emoţional, facial şi expresivitate ca şi mecanismele neuronale implicate.
Revizuirea unor studii mai vechi arat c recunoaşterea cuvintelor ori a nşiruirii literelor ntr-un cuvnt, rolul emisferei stngi este mai mare dect a celei drepte (Bryden şi Ley, 1989) ştiut fiind c emisfera stng este rspunztoare de funcţionalitatea verbal a procesului comunicrii. Alte rezultate accentueaz rolul diferenţierilor dintre cele dou emisfere cerebrale artnd rolul emisferei drepte n perceperea şi detectarea imaginilor vizuale şi a emisferei stngi n percepţia şi recunoaşterea imaginii auditive.
Ley şi Bryden studiaz modalitţile diferenţiale de comunicare emoţional interuman. Ei prezint subiecţilor imagini de persoane n ipostaze diferite cu expresivitate facial variat, iar pe o scal nscriu expresii faciale: negative, de indiferenţ şi pozitive. Autorii au prezentat imaginile n acelaşi timp pentru cmpul vizual drept şi cmpul vizual stng. Dup fiecare prezentare ei artau aceeaşi imagine uman sau una diferit n centrul cmpului vizual -n care se ştie c acţiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergic şi rugau subiecţii s spun dac le-a fost prezentat aceeaşi expresie emoţional. S-a observat c la prezentarea de ctre experimentator a imaginilor de tip indiferenţ („subjects - neutral") ori de expresivitate medie performanţele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleaşi. Cnd experimentatorii prezentau subiecţilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acurateţe.
Aceiaşi autori au studiat diferenţele fiziologice n perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiecţilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristeţe la bucurie, la fiecare din urechi, ntrebnd subiecţii despre participarea mesajului prezentat la o ureche şi rugndu-i s relateze conţinutul verbal al emoţiei. Cei mai mulţi dintre subiecţi au detectat cu mai mult acurateţe conţinutul verbal al mesajului cnd acesta era prezentat n partea stng şi era mai bine detectat tonul emoţional al vocii cnd era prezentat n partea dreapt. Rezultatele sugereaz c n audierea unui mesaj emisfera dreapt evalueaz expresivitatea emoţional a vocii, iar emisfera stng evalueaz şi apreciaz nţelesul şi semnificaţia cuvintelor.
Observaţii empirice sugereaz c oamenii cnd vd imagini care redau emoţiile prin mişcri ale muşchilor faciali n mod obişnuit partea stng a feţei capt mai mult expresivitate. Sackheim şi Gun (1978, 1985) au tiat n dou jumtţi fotografii ale oamenilor care aveau ntiprite
 
Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenţ
pe faţ diverse emoţii. Pregteau fiecare din imagini n oglind, partea dreapt şi partea stng şi le prezentau subiecţilor mpreun. Ei au gsit c jumtatea stng a imaginii era mai expresiv dect cea dreapt, dovedindu-se c emisfera dreapt este rspunztoare de expresivitatea mai accentuat, mai fidel dect stnga datorit controlului motor realizat ncrucişat (decusaţia piramidelor).
Observnd n mod natural oamenii n parcuri şi restaurante Moscovitch şi Olds (1985) conchid c partea stng a faciesului reflect mult mai puternic expresiile emoţionale, fapt confirmat, ntre altele, de analizarea n laborator a imaginilor video filmate prezentnd subiecţi care spun povestiri triste ori umoristice.
Cercettorilor şi specialiştilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clar şi profitabil nc de mult vreme, ipoteza conform creia apariţia unei leziuni sau tulburri neuronale pregteşte terenul pentru studierea att a implicaţiilor psihopatologice dar mai ales a cunoaşterii mecanismului normal de funcţionare a zonei respective. Pacienţii cu tulburri neurologice, cu accidente ori disfuncţionalitţi n emisfera dreapt sau stng au reprezentat tentaţii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc.
Iniţiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) şi mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie arat c fiind alterat partea stng a creierului unui subiect, emisfera dreapt dispune de posibilitţi de recunoaştere mai reduse şi, n consecinţ, subiecţii exprim tristeţe sau suprare. Cnd partea dreapt este afectat, persoana poate fi apt s recunoasc deficitul verbal dar nu izbuteşte s reacţioneze verbal.
Afectarea emisferei drepte, n special aria posterioar reduce capacitatea de recunoaştere a emoţiilor exprimate de o alt persoan.
Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacienţilor care aveau leziuni pe partea dreapt sau stng din zona temporo-parietal propoziţii cu un conţinut neutru. Aceste propoziţii erau exprimate pe rnd cu un ton al vocii care exprim bucurie, tristeţe, indiferenţ. S-a observat c pacienţii cu emisfera dreapt afectat dispuneau de o mai redus capacitate de a aprecia emoţiile care au fost exprimate. n acelaşi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au fcut numeroase cercetri care au ntrit cunoştinţele privind capacitatea de recunoaştere a emoţiilor.
Recunoaşterea vizual şi auditiv a emoţiilor reprezint o disponibilitate mai degrab a emisferei drepte dect a funcţionalitţii emisferei stngi. Bowers, Bowers şi Heilman (1981) artau c recunoaşterea diferitelor expresii emoţionale şi a variatelor ipostaze mimico-faciale deşi au baze anatomice diferite intr, de fapt, n sarcinile bazale ale emisferei drepte.
Buck şi Duffy (1981), prelund cunoştinţele mai vechi, consider c funcţionalitatea din emisfera stng, n mod obişnuit, nu afecteaz capacitatea de expresivitate emoţional. O persoan cu afazie Wernicke şi poate modula vocea n funcţie de stare, de dispoziţia afectiv. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuanţat a tonului vocal, ritmului şi accentelor vocale) pot s rd şi s şi exprime emoţiile prin tonul vocii doar cnd emite cuvinte fr rol sintactic. Concluzia autorilor sus-menţionaţi este foarte clar: persoanele care au emisfera dreapt afectat dispun de o gam mai restrns de expresii emoţionale. Pe aceeaşi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacienţii care aveau leziuni n emisfera dreapt artnd c tendinţa de „deschidere" a rspunsurilor emoţionale nu se reduce doar la expresivitatea facial (experienţe de evaluare a controlului motor faţ de stimulii emoţionali care ofer rspunsul la nivelul conductibilitţii pielii). Studiind pacienţii cu diferite tipuri de tulburri neurologice, Ross E.D. (1981) sugereaz c nţelegerea şi expresivitatea emoţiilor este realizat de circuitele neuronale din emisfera dreapt ntr-o manier similar modului n care emisfera stng realizeaz nţelegerea şi expresivitatea vorbirii. Menţionm c de fapt cercetrile lui Ross aduc similaritţi importante n fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informaţii.
 
Fig. 6. Reacţii de rspuns caracteristice pentru stimulare pozitiv
 
Fig. 7. Reacţii de rspuns caracteristice pentru stimulare negativ.
Faţ de aceste cercetri şi sugestii teoretico-metodologice propunem cteva scurte concluzii:
1. Aria Wernicke dispus n cortexul de asociaţie auditiv al emisferei stngi are un rol foarte important n perceperea (observarea şi nţelegerea) cuvintelor şi elaborarea semnificaţiei vorbirii.
2. Aria Broca aşezat n lobul frontal stng are un rol foarte important n articularea cuvintelor şi realizarea nţelesului constructelor gramaticale.
3. nţelesul cuvintelor - ca activitate funcţional este localizat n circuitele neuronale care se gsesc n creierul uman.
4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburri de scris, citit, nţelegere. Studierea acestor tulburri ajut investigaţiilor de descoperire a funcţionalitţii creierului att n comportamentele normale ct şi n cele patologice.
5. Expresivitatea şi decodificarea sensului emoţiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alturi de vorbit, scris, citit) reprezint un mod important de transmitere a informaţiilor realizat prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane şi dispuse n emisfera dreapt.



Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica