referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Necesitate si intamplare

Categoria: Referat Psihologie

Descriere:

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute...

Varianta Printabila 


1 Necesitate si intamplare

Necesitatea şi n ntmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.

Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi n condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, ntr-un anumit fel şi nu n altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulnd sau subordonnd alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Opusă necesităţii, ntmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, putnd să se producă sau nu, să se producă ntr-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit n determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi ntmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, i condiţionează esenţa, iar ntmplarea l afectează n mod ocazional şi inconstant, condiţionnd particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

Necesitatea şi ntmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci şi ale posibilului; ele nu pot nsă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar ntmplarea creează cmpul de variabilitate n diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi ntmplarea sunt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate ntr-un raport  de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, n stare pură, ci doar n corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele ntmplătoare nsoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gndirea materialistă a manifestat n toate epocile preocupare pentru nţelegerea caracterului necesar al desfăşurării necesar fenomenelor; filosofia materialistă premarxistă a mers nsă, n mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi ntmplare, absolutiznd – de regulă – necesitatea şi negnd existenţa obiectivă a ntmplării.

n această manieră apare nţelegerea necesităţii lui Democrit, care vede ordinea primară a lucrurilor n mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. ntmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că n natură totul există şi se desfăşoară n mod necesar şi că noi calificăm drept ntmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt ncă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca ntmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea ntmplării .Iar d’Holbach afirma că “noi i atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvntul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut n această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”  Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărtoare pentru viaţa socială: “necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, n care totul este deci supus fatalităţii. …Prea multă acreală n bila unui fanatic, un snge prea nfierbntat n inima unui cuceritor, o digestie grea n stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie.”

Pe linia nenţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi ntmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază ntmplarea, reducnd necesitatea la aceasta; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor n artă şi n ştiinţă, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor ntmplări.

n fapt, ntre punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) şi acela care absolutizează ntmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principală, ntruct şi ntr-un caz şi n celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie ntre necesar şi ntmplător. Pe drept cuvnt, Engels observa că “dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, n realitatea, nu ntmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este cobortă pnă la nivelul ntmplării”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar n raport cu ele nsele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează n acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal n genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o nţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi ntmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filosofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi ntmplarea sunt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema nţelegerii necesităţii şi ntmplării prin raportarea lui la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, n care condiţionarea prin altul este nlăturată” , adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Ct priveşte ntmplarea, el scrie: “n consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare ntr-un fel sau altul este ntemeiată nu n el nsuşi, ci n altul; … dacă ceva este contingent şi posibil, depinde deci de conţinut” .

Necesitatea şi ntmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă n realitate. Att necesitatea, ct şi ntmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se ntemeiază pe cauze esenţiale  şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, n raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea proastă a recoltei ntr-o regiune agricolă sunt fenomene ntmplătoare, ntruct nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau să nu se producă, după cum putea să se producă ntr-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină n mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).

Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare n mod necesar. ntruct cauza este ntmplătoare (n raport cu plantele), ntregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen ntmplător. Procesul amintit este nsă ntmplător numai n raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sunt ntmplătoare n raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar n raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este ntmplător n raport cu alte fenomene; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut ntmplătoare. Toate fenomenele au o ntemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau ntmplătoare numai n raporturi diferite şi n condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflndu-se n raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi ntmplătoare.

Caracterul necesar sau ntmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul n care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. n raport cu necesitatea, ntmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor ntmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. ntmplările sunt nsă fenomene frecvente n dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţnd procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura n care ntmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor ntmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Raportul dialectic dintre necesitate şi ntmplare se concretizează ntr-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.

Necesitatea şi ntmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; după cum am văzut, ceea ce ntr-un anumit raport sau n anumite condiţii date este necesar poate fi ntmplător ntr-un alt raport sau n alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi ntmplării se manifestă şi n raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi ntmplarea putnd trece una n cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor nsuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este ntmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării n condiţii noi, ele devin necesare, se fixează n zestrea ereditară a speciei, n timp ce alte nsuşiri mai vechi devin inutile, ntmplătoare. n acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen ntmplător n formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen ntmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.

Necesitatea şi ntmplarea sunt ntr-un raport dialectic şi n sensul că ele nu se manifestă niciodată n stare pură, ci coexistă, n toate cazurile, n mod unitar, n aceeaşi realitate; ntmplarea este ntotdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar ntmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se nfăptuieşte totdeauna prin aspecte ntmplătoare, cum ar fi: zile mai călduroase şi mai nsorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase; printr-un avans sau o ntrziere n raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.

Astfel, ntmplarea este forma de manifestare a necesităţii: orice fenomen se realizează ca necesitate numai n forme ntmplătoare şi apare – la prima vedere – ca i sumă de ntmplări. Referindu-se la acestea, Engels preciza că “ceea ce se afirmă ca necesar se compune n ntregime din ntmplător şi că pretins ntmplătorul nu este dect forma sub care se ascunde necesitatea” .

n domeniul vieţii sociale, n ştiinţă, n cultură etc., asemenea fenomene se ntlnesc n mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar n mod ntmplător n raport cu necesitatea rolului social pe care l ndeplinesc. n istoria ştiinţei, ntmplarea poate interveni nu numai n ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară n condiţiile date, ci şi n modalitatea concretă n care se nfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfrşitul secolului trecut, a fost ntmplătoare; Bequerel, care studia n acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat n mod ntmplător ntr-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hrtia neagră n care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi dect minereul de uraniu. Repetnd experienţa n condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite n mod spontan radiaţii, iar mai trziu a fost cercetată natura acestora. ntmplătoare sunt modalitatea, mprejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea n sine fiind necesară n contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, ntreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată n mod necesar de numele unor personalităţi marcante; dar tocmai acesta este aspectul ntmplător. Necesară este doar apariţia, ntr-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, n timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, cţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor – toate acestea sunt ntmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.

n sfrşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi ntmplare o constituie faptul că necesitatea şi croieşte drum prin mulţimea ntmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie ntre necesar şi ntmplător se manifestă n cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un număr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, n mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori ntmplători, neconstanţi care intervin n sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). n schimb, ansamblul de elemente, n calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate n mod ntmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte ntr-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran n acelaşi fel, ori de cte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.

Această necesitate care se manifestă prin masa ntmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sunt dominate, n mod preponderent, de necesităţi de acest tip.


1 Unitatea dialectică dintre necesitate şi ntmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia n cealaltă, prin completarea necesităţii de către ntmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor n forme ntmplătoare) nu nseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional n determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are ntotdeauna rolul determinant n mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, n structurarea esenţelor, a ntregului, independent de modul concret, particular n care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. ntmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat n dinamica fenomenelor; ea determină cmpul de particularitate n raport cu ceea ce este general n evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Probabilitatea

n nţelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definită ca măsură a posibilităţii, ca latură cantitativă a ntemeierii acesteia. Ea caracterizează nu att fiinţarea fenomenelor actuale, ct mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, mişcarea şi evoluţia lor; ea este un atribut al existenţei n devenire, al evenimentelor şi nu al lucrurilor.

Fiind expresia cantitativă a ntemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, a şanselor acestuia de a trece n altceva, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport ntre numărul de cazuri de realizare efectivă a unui eveniment şi numărul total de cazuri posibile.

Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat n termeni de probabilitate. Evenimentele necesare – caracterizate printr-o concordanţă deplină cu legea fenomenului şi printr-o stabilitate şi concordanţă a condiţiilor de realizare – au o probabilitate egală cu “1”, sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate “0”; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adică evenimentele ntmplătoare, au o probabilitate cuprinsă ntre “0” şi “1”.

n realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea şi imposibilitatea constituie cazuri limită ale variaţiei probabilistice, valoare numerică a raportului probabilistic fiind pentru ele extremă şi constantă; or, ceea ce este constant şi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea şi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora n termeni probabilistici nu aduce nimic nou n nţelegerea lor şi, de aceea, se folosesc n mod curent – n descrierea lor – teorii şi metode matematice neprobabilistice

Probabilitatea este caracteristică fenomenelor lipsite de constanţă şi regularitate, a căror realizare este legată de instabilitatea şi caracterul aleatoriu al apariţiei condiţiilor; ea este deci o caracteristică importantă a fenomenelor ntmplătoare, care comportă o variaţie probabilistică ntre necesar şi imposibil. De aceea, probabilitatea este definită drept o dimensiune cantitativă a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment ntmplător (A), este redată de expresia 0<P(A)<1.

n cunoaştere, probabilitatea are sens şi valoare numai n cazul fenomenelor ntmplătoare, pentru care există cel puţin două posibilităţi diferite: să se realizeze sau nu, să se realizeze ntr-o formă sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodată, probabilitatea şi pierde sensul pentru cunoaştere atunci cnd fenomenul ntmplător are un număr infinit de posibilităţi, ntruct – deşi evenimentul nu este fizic imposibil – pentru fiecare posibilitate n parte, probabilitatea devine “0”.

Cu toate că probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor individuale, ea devine evidentă şi capătă o valoare pentru cunoaştere numai atunci cnd este supus observării un număr mare de evenimente ntmplătoare de acelaşi fel, care se manifestă independent unul de altul. Independenţa reciprocă şi dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumită proporţie de evenimente din acest ansamblu să se afle n aceeaşi situaţie sau n situaţii asemănătoare, care conduc la acelaşi rezultat (se realizează n acelaşi mod). Acest fenomen poartă denumirea de frecvenţă şi se exprimă prin raportul ntre numărul cazurilor care se realizează şi numărul total de cazuri posibile. Frecvenţa se realizează la nivelul ansamblului, ca medie statistică a componentelor individuale şi are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu att mai stabilă, cu ct numărul de componente ale ansamblului este mai mare. Această cerinţă poartă denumirea de legea numerelor mari (formulată de J. Bernoulli) şi arată că ceea ce este necesar ntr-un ansamblu de evenimente se poate manifesta dacă şi numai dacă este considerat şi supus observării un număr suficient de mare de unităţi elementare ale ansamblului.

La limita ideală a stabilităţii sale, frecvenţa este egală cu probabilitatea fiecăruia dintre evenimentele individuale ntmplătoare care compun ansamblul, deoarece – la nivelul ansamblului – frecvenţa este o manifestare a probabilităţii ce caracterizează nivelul individual al existenţei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definită prin frecvenţă. Probabilitatea şi frecvenţa sunt egale ca valoare numerică (cantitativ), dar se deosebesc ntre ele sub aspect calitativ şi ca nivel al existenţei la care se referă şi pe care l descriu: probabilitatea caracterizează nivelul individual la existenţei şi evaluează ntmplarea, iar frecvenţa caracterizează nivelul ansamblului şi pune n valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifestă ca ntmplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului – printr-un proces dialectic de trecere a cantităţii n calitate -, necesitate, (frecvenţa); aceasta este nsă o necesitate statistică, pe care se ntemeiază legitatea statistică.

Aceasta din urmă reprezintă tendinţa legică a mişcării ansamblurilor statistice; ea şi subordonează şi şi subsumează tendinţele individuale ntmplătoare. Astfel, şi n cazul fenomenelor ntmplătoare, care se grupează n ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominată de necesitate; numai formele concrete de realizare şi comportare a părţilor sunt ntmplătoare şi probabile.

Totodată, fiind expresia cantitativă a frecvenţei de realizare a diferitelor posibilităţi ale elementelor, care au valoare de factori ntmplători n determinarea sistemului, probabilitatea exprimă raporturile dintre aceste posibilităţi, compararea şi ordinea lor n ce priveşte şansele de realizare, direcţiile preferenţiale obiective de evoluţie a sistemului n ansamblu.

nţelegerea probabilităţii ca determinare a existenţei (dedusă din nţelegerea raportului dialectic dintre necesitate şi ntmplare), precum şi admiterea unei corelări a probabilităţii cu cauzalitatea (exprimată prin conceptul de cauzalitate statistică) sunt produse teoretice de dată mai recentă. Probabilitatea nsăşi a fost luată n consideraţie drept o componentă a determinismului abia n faza nţelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia şi mai alea n cadrul teoriei determinismului statistic.

Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificată cu necesitatea, iar ntmplarea era considerată ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).

Pnă n secolul al XX-lea, probabilitatea nu şi-a găsit locul cuvenit nici n domeniul ştiinţei. Teoria matematică a probabilităţii, dezvoltată ncepnd din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai alea n legătură cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; n mecanica clasică, probabilitatea clasică nu ocupă nici un loc; iar n fizica statistică clasică, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii şi intervine numai din raţiuni subiective (ntruct cunoaşterea comportării fiecărei unităţi componente este deosebit de dificilă), fără a interveni ca relaţie de bază n legile fundamentale (n teoria cinetică a gazelor, de exemplu, se considera că moleculele se mişcă după legile mecanicii newtoniene). Abia n fizica secolului al XX-lea, mai ales n mecanica cuantică, probabilitatea intervine n legile fundamentale, n legătură cu natura duală a microparticulelor, a căror comportare nu putea fi redusă la legitatea dinamică.

Astăzi, probabilitatea intervine n cunoaşterea tuturor domeniilor existenţei, mai ales n cercetarea ansamblurilor, n determinarea statistică a evoluţiei unor mulţimi de evenimente sau stări ntmplătoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite n cercetările din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, n cibernetică şi teoria informaţiei, n sociologie, n economie şi demografie etc.

Din această largă utilizare a probabilităţii n cunoaştere, materialismul dialectic conclude că noţiunile şi teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice n cunoaştere, ci modele ale unor stări şi caracteristici obiectiv-determinate ale existenţei şi devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristică a obiectului cunoaşterii şi nu numai o metodologie a procesului cunoaşterii.

Starea obiectivă de probabilitate decurge din:
    variaţia condiţiilor iniţiale ale mişcării sistemului (funcţia de distribuţie a parametrilor iniţiali)
    caracterul aleatoriu al factorilor care intervin n determinarea sistemului pe parcursul mişcării sale şi care influenţează n mod diferit componente sau laturi ale acestuia (funcţia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)

Există realmente procese dinamice ale căror condiţii iniţiale au caracter instabil şi a căror nfăptuire depinde de factori care apar pe parcurs n mod neprevăzut. Descrierea acestor procese comportă, n consecinţă, un caracter probabilistic din raţiuni obiective. n mişcarea moleculară, de exemplu, ntlnim o astfel de situaţie; n descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorită dificultăţilor de a surprinde starea iniţială a tuturor moleculelor (dificultatea este reală, dar – la actualul nivel al tehnicii de nregistrare şi calcul – ea ar putea fi, n principiu, depăşită), ci datorită complexităţii interacţiunilor intermoleculare şi a interacţiunilor cu alţi factori aleatori care apar pe parcursul mişcării. Această situaţie este valabilă, cu att mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a căror complexitate o depăşeşte considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.

Aşadar, starea de probabilitate este proprie n mod obiectiv unor procese evolutive; ea determină, n cunoaştere, o descriere principial probabilistică a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunoştinţelor noastre despre obiect.

Există nsă şi o probabilitate gnoseologică; aceasta nu se confundă cu descrierea probabilistică a unor procese care conţin n mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologică nu se referă la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau ntmplător al evoluţiei sistemului; ea se referă la caracterul cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau teorii, datorită incompletitudinii cunoştinţelor noastre  despre obiect, insuficienţei datelor noastre despre obiect sau imposibilităţii de a lua n consideraţie infinitatea de parametri de care depinde evoluţia sistemului. Un astfel de caracter au, n general, ipotezele – motiv pentru care acestea necesită n permanenţă verificare, completare. Starea de probabilitate a adevărului unor propoziţii sau teorii este nsă temporară, caracteristică unei anumite etape a cunoaşterii, unei descrieri provizorii  a obiectului, bazată pe date iniţiale incomplete; această stare este n permanenţă depăşită prin completarea cunoştinţelor, iar adevărurile probabile sunt transformate n permanenţă n adevăruri certe.

Multă vreme, probabilitatea a fost opusă cauzalităţii şi concepută n afara ei. ntr-o concepţie consecvent ştiinţifică şi deterministă, intervenţia probabilităţii nu exclude nsă cauzalitatea; ntmplarea este şi ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea – ca măsură a ntemeierii obiective a şanselor de realizare a fenomenelor ntmplătoare – are, implicit, şi ea un astfel de caracter şi un astfel de temei. Această concluzie se impune cu att mai mult n condiţiile n care probabilitatea este concepută şi ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Intervenţia probabilităţii determină nsă modificări n structura lanţurilor cauzale.

n perspectiva celor mai de sus, se impun următoarele concluzii privind statului ontologic şi gnoseologic al probabilităţii:
    probabilitatea este un atribut obiectiv al existenţei, al obiectului cunoaşterii şi nu numai al procesului cunoaşterii
    ea trebuie concepută sistematic, att ca determinare a structurii şi devenirii obiectului, ct şi ca modalitate explicativă, ca instrument operaţional cu valoare pragmatică pentru subiectul cunoscător
    probabilitatea nu este opusă cauzalităţii şi determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
    demersul probabilistic n cunoaştere nu rezultă din adoptarea unor criterii preferenţiale, dintr-o alegere subiectivă a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omenească de a oferi o cunoaştere absolut certă a evoluţiei lor obiective, ci din caracterul ntmplător şi probabil al nseşi proceselor reale al căror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce condiţionează – n plan gnoseologic – o certitudine relativă
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica