referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Logopedie

Categoria: Referat Psihologie

Descriere:

Din câte se ştie, primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În definirea logopediei ca ştiinţă, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire”...

Varianta Printabila 


1 Cunoştinţe introductive despre logopedie

Logopedia, ca ştiinţă, s-a constituit att din raţiuni practice, ct şi teoretice, extinzndu-şi sfera de acţiune de la cercetarea limbajului şi comunicării, n relaţie cu evoluţia personalităţii, la formularea unor legi şi metode de corectare a limbajului tulburat, la prevenirea dificultăţilor verbale şi la stimularea comportamentelor verbale.
Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică, izvortă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol deosebit  de important n viaţa psihică şi n structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, o disciplină cu un pronunţat caracter practic, ce vizează educarea limbajului tulburat, optimizarea comunicării, nţelegerii şi restabilirii relaţiilor specific umane.  Etimologic, cuvntul logopedie provine din grecescul „logos”, care nseamnă cuvnt, şi „paideia”, care nseamnă educaţie. n sens restrns, logopedia se ocupă cu  studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia. Din cte se ştie, primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 .e.n.). n definirea logopediei ca ştiinţă, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei practic: „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire”, „o ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de nţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor n domeniul nţelegerii şi comunicării”.
Practica logopedică se bazează pe cunoaşterea particularităţilor psihologice ale formării şi evoluţiei limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltării psihismului şi activităţii educative cu diferite categorii de handicapaţi, a implicaţiilor deprivării senzoriale şi mentale asupra psihologiei individului şi limbajului, cunoaşterea structurii şi organizării aparatului fonoarticulator, a poziţiei şi formei corecte n emisia verbală, a regulilor gramaticale şi stilistice ale elaborării scris-cititului ş.a. La rndul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe informaţii utile cu privire la prevenirea, formarea şi corectarea limbajului tulburat, teoretizează pe baza activităţii concrete şi mbogăţeşte metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a nţelegerii comunicării şi de dezvoltare a personalităţii armonioase.
Preocupări legate de formarea vorbirii coerente, corecte şi de nlăturarea unor eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Se credea n arta de a vorbi frumos, cursiv şi ct mai pe nţelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurnd oratorului o poziţie socială favorabilă. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conţin consideraţii interesante cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta, la toţi membrii ei, o vorbire ct mai agreabilă şi mai inteligibilă. Descrierea pe care o face Plutarh, n „Vieţi paralele”, lui Demostene, ilustrează strălucit posibilităţile de modelare a vorbirii sub influenţa unor exerciţii şi a psihoterapiei. Rezultă că Demostene suferea de o blbială accentuată, cu implicaţii n planul interior, marcndu-l ca timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin voinţă şi exerciţii sistematice de  vorbire ajunge nu numai să scape de handicapul respectiv, dar şi să-şi modifice comportamentul şi să-şi transforme ntreaga personalitate, cu dominarea trăsăturilor pozitive, devenind astfel marele orator al Antichităţii.
Aceeaşi preţuire o găsim, mai trziu, la romani prin glasul lui Cicero, care n lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave pnă la cele mai nalte”. Ulterior, n Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă ştiinţa, se evidenţiază unele idei pozitive. Astfel, n „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciţii utilizate n scopul reglării respiraţiei şi vocii, adoptate şi n prezent n corectarea blbielii.
Cercetări mai consistente sunt ntreprinse ncepnd cu secolul al XIX-lea. Deşi preocupările n direcţia tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simţite, logopedia s-a constituit, ca ştiinţă, abia n prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea şi aplicarea la realităţile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului şi a tulburărilor de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puţin sporadic, ntr-o serie de domenii apropiate logopediei.
Logopedia contemporană şi defineşte, n prezent, menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea şi studierea lor; ea are n vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltărea unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană.
n ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de „vindecarea gngăviei”, dar practica logopedică s-a legalizat mult mai trziu, n 1949 şi apoi a fost ntărită printr-o nouă legiferare, n 1957. Mai nti, iau fiinţă cabinete logopedice n policlinici şi n unele spitale de neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interşcolare şi cabinete logopedice pe lngă unele grădiniţe şi unităţile speciale pentru handicapaţi. După 1990, la acestea se adaugă cabinetele logopedice particulare.
n prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv asupra celor de voce, ca şi asupra studiului comunicării n cadrul relaţiilor interumane pentru dezvoltarea personalităţii şi comportamentelor adaptabile.
Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire şi nlăturare a tulburărilor de limbaj n vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relaţiile cu semenii săi, de a facilita inserţia n comunitate, de a se forma şi dezvolta pe măsura disponibilităţilor sale. Activitatea logopedică este centrată, n special, asupra copiilor nu numai din cauza frecvenţei mai mari a handicapurilor de limbaj, dar şi pentru faptul că la aceştia vorbirea este n continuă structurare şi dezvoltare, iar dereglările apărute au tendinţa, ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze şi agraveze sub forma unor deprinderi deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.
Logopedia are, n primul rnd, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, l ajută pe copil să depăşească dificultăţile şcolare şi de adaptare. Din aceeaşi perspectivă, sunt, n egală măsură, semnificative demersurile pentru prevenirea handicapurilor de limbaj şi terapia lor. Vrstele preşcolară şi şcolară mică sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace. Desigur că handicapurile limbajului pot şi trebuie să fie corectate şi la vrstele adulte, mai cu seamă că ele duc la dezadaptabilităţi sociale, la tulburări de personalitate şi pot perturba poziţia socială a persoanei.
Din punct de vedere teoretic,  logopedia acumulează un bogat material informativ cu privire la psihologia limbajului şi comunicării, la pedagogia curativă, material obţinut prin decelarea unor variabile de tipul experimentului natural provocat de situaţia critică a logopatului.
Pe baza semnificaţiilor teoretice şi practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel:
a)    studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;
b)    prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;
c)    studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor adecvate corectării lor;
d)    cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra comportamentului şi personalităţii logopatului;
e)    elaborarea unei metodologiei de diagnoză şi prognoză diferenţiată n logopedie;
f)    popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a manifesta nţelegere şi sprijin faţă de logopat;
g)    formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psiho-pedagogică, teoretică şi practic–aplicativă, care să stăpnească terapia handicapurilor de limbaj;
h)    studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mintale ce influenţează constituirea structurilor limbajului;
i)    optimizarea activităţii logopedice att pentru terapia handicapurilor de limbaj, ct şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale;
j)    depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, ncepnd cu vrsta preşcolară şi organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea handicapurilor de limbaj.
Logopedia are multiple raporturi cu o serie de ştiinţe şi se nscrie n sistemul de conexiuni al diferitelor domenii aplicative şi teoretice. Logopedul este specialistul care posedă cunoştinţe din domeniile psihologiei, n primul rnd al psihologiei copilului, psihoterapiei, psihopatologiei, foniatriei, foneticii, psihodiagnozei, laringologiei, rinologiei. n cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie ntre logopedie şi alte ştiinţe, precum psihologia, medicina, foniatria, lingvistica, dar ele nu se confundă. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentale, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie n raport de condiţiile instructiv-educative şi de capacităţile interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt ntregite prin dinamica şi mecanismele dezvoltării, n cazul diferitelor deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi pedagogia acestora. Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a rolului acestora n viaţa psihică. Cunoştinţele din medicină, dar mai cu seamă cele din psihologia medicală, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie, creează un tablou complex al nţelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonatoare şi al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă nţelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos n ameliorarea vieţii psihice şi a recuperării fizice, facilitnd, astfel,  acţiunile educative. La rndul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de un interes deosebit pentru nţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a mecanismelor şi dinamicii formării vorbirii corecte sub influenţa acţiunii educative, a rolului jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi pentru adaptarea sa la mediul social.


1 Etiologia şi clasificarea tulburărilor de limbaj

Nu totdeauna se pot stabili, cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta de limbaj şi că de cele mai multe ori la baza unei dereglări sau nedezvoltări normale se află un complex de cauze. Prin urmare, handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese complexe n perioada intrauterină a dezvoltării fătului, n timpul naşterii sau după naştere. La aceste cauze generale, ce pot fi incriminate n toate tulburările de limbaj, se adaugă altele specifice unei categorii date şi la care ne vom mai referi atunci cnd vom analiza tulburările respective.
Dintre cauzele care pot acţiona n timpul sarcinii, cităm: diferitele intoxicaţii şi infecţii, bolile infecţioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carenţele nutritive, traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului, traumele psihice suferite de gravidă, ncepnd cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminnd cu trăirea unor stresuri, frămntări interioare, spaime care şi pun pecetea asupra dezvoltării funcţionale a fătului.
Din categoria cauzelor care acţionează n perioada naşterii le menţionăm pe următoarele: naşterile grele şi prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, diferitele traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice ş.a. n fine, a treia categorie o constituie cauzele care acţionează după naştere; ele alcătuiesc grupa cea mai mare. Acestea pot fi mpărţite n patru categorii:
a)    cauze organice, ce pot fi de natură centrală sau periferică. Avem n vedere diferitele traumatisme mecanice care influenţează negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afectează nemijlocit, auzul şi organele fonoarticulatorii. n cazul unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte tulburări, disfuncţii ale limbajului ce au o mare varietate, cu ct zona lezată este mai ntinsă sau mai profundă, cu att tulburările sunt mai ample şi cu un nalt grad de complexitate pentru că, de cele mai multe ori, sunt atinşi mai mulţi centri corticali implicaţi n realizarea  diferitelor funcţii psihice. Aşa spre exemplu, lezarea timpanului mpiedică recepţia corectă a limbajului şi emiterea normală a sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizată a tuturor elementelor necesare realizării procesului vorbirii. O asemenea situaţie are loc şi n prognatism şi progenie ca şi n macroglosie sau microglosie. O anumită frecvenţă o au infecţiile şi intoxicaţiile cu substanţe chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcţional, mecanismele neurofiziologice ale limbajului. Şi unele boli ale primei copilării, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul ş.a. pot determina tulburări de limbaj att pe cale centrală, ct şi periferică.
b)     cauze funcţionale. Aceste cauze pot produce tulburări ale limbajului care privesc att sfera senzorială (receptoare), ct şi cea motorie (efectoare). Cauzele funcţionale pot afecta oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie, de nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale la nivelul sistemului nervos central, insuficienţe ale auzului fonematic, putnd ncetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultăţi n parcurgerea traseului normal al limbajului.
c)    cauze psiho-neurologice care influenţează, mai cu seamă, pe acei subiecţi care congenital au o construcţie anatomo-fiziologică fragilă sau cu tendinţe patologice. Asemenea cauze se ntlnesc la subiecţii cu handicap mintal, la alienaţii mintal, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, la cei cu tulburări ale reprezentărilor optice şi acustice. Din această categorie fac parte şi subiecţii care se supraapreciază – infatuaţii, aceste manifestări influenţnd negativ structurarea personalităţii şi a limbajului.
d)     cauze psiho-sociale. Deşi n literatura de specialitate se insistă mai puţin asupra lor, ele nu sunt lipsite de importanţă. La o analiză mai atentă vom constata că acestea  au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative impietează nu numai asupra dezvoltării limbajului, ci şi asupra ntregii dezvoltări psihice a omului. Din această categorie fac parte unele metode greşite, n educaţie (iatrogeniile şi didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului n ontogeneza timpurie, ncurajarea copilului mic n folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul părinţilor (adulţilor), ce duc la formarea unor obişnuinţe deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorectă n perioada constituirii limbajului, trăirea unor stări conflictuale,  stresante, suprasolicitările, care favorizează oboseala excesivă (bilingvismul), obligarea copilului să nveţe o limbă străină nainte de a-şi forma deprinderile necesare comunicării n limba maternă) ş.a.
Clasificarea tulburărilor de limbaj cea mai utilizată ţine seama de mai multe criterii n acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic respectivă se rezumă la următoarele categorii de tulburări de limbaj:
1.    tulburări de pronunţie (dislalia, rinolalia, disartria);
2.    tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (blbiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
3.    tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia, mutaţia patologică);
4.    tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia - agrafia);
5.    tulburările polimorfe (afazia şi alalia);
6.    tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau ntrziere n dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale din autismul infantil-de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect etc.
7.    tulburări ale limbajului bazat pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia ş.a.)
O asemenea clasificare este importantă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi terapie logopedică, dar şi pentru diagnoza şi prognoza tulburărilor de limbaj. n activitatea de corectare, diagnosticul diferenţial corect nlesneşte stabilirea metodologiei de lucru şi fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează n raport de diagnosticul diferenţial, de particularităţile  psihice ale persoanei, de vrstă cronologică şi mintală, de condiţiile de educaţie, de sex.
Legile logopediei
1.    Orice abatere, n formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţionalitatea expresiei şi receptivitatea limbajului, constituie o tulburare a acestuia.
2.    Orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se  agrava şi consolida n timp, ca deprindere negativă.
3.    Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar atunci cnd apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse.
4.    Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare n copilărie şi n perioadele de constituire a limbajului, ca urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate n vorbire.
5.    Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general.
6.      Tulburările de limbaj, ncepnd cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi tensional pe fondul unei frustrări şi anxietăţi.
7.    Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, n timp ce unele structuri anatomice care facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi.
8.    Tulburările de vorbire, pnă la vrsta de 3- 3 ani, nu au o semnificaţie logopedică sau defectologică, ci una fiziologică, atunci cnd sunt produse ca urmare a nematurizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate n vorbire.  
9.    Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la sexul masculin, comparativ cu cel feminin.
10.    Terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-recuperativă ce se realizează n relaţie cu dezvoltarea şi stimularea ntregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile mediului nconjurător.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica