referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Antibiotice

Categoria: Referat Medicina

Descriere:

Antibioticele sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor patogene...

Varianta Printabila 


1


Antibiotice


Antibioticele sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor patogene.
Dupa descoperirea microbilor de Pasteur, s-a observat ca unele specii microbiene se apara de alte specii prin elaborarea unor substante chimice nocive. Acest fenomen este numit antibioza, iar substantele chimice rezultate din metabolismul celular vii poarta numele de antibiotic. Primul care a semnalat, in 1885, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de microorganisme a fost savantul roman Victor Babes; tot el a sugerat ca aceste substante ar putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni. Aceste fapte constituie o anticipatie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani inaintea descoperiri epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea pentru terapeutica antagonismul microbian.
Introducerea, in 1941, in practica medicala a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin aspectul larg de actiune, eficacitate ridicata si tocsicitate redusa, constituie cea de-a doua etapa extrem de importanta in dezvoltarea chimioterapiei. Succesele exceptionale obtinute in tratarea maladiilor infectioase cu ajutorul penicilinei G au declansat cercetari foarte minutioase pentru a gasi noi antibiotice de biosinteza. Asa se explica faptul ca intr-un interval extreme de scurt sant descoperite si introduse in terapeutica penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina, eritromicina,oleandomicina, iar mai tarziu cefalosporinele si rifampicina.
Utilizarea excesiva a penicilinei G a generat insa fenomenul de penicilino-rezistenta, fenomen manifestat prin pierderea eficacitati terapeutice.
Acest fapt, cuplat cu slaba stabilitate a penicilinei in mediul acid si la actiunea penicilinei, a determinat extinderea cercetarilor privind obtinerea de noi antibiotice prin semisinteza si sinteza.
Numărul antibioticelor este foarte mare şi în continuă creştere. Deseori, pentru un antibiotic se folosesc mai multe denumiri. Pentru ca un antibiotic să poată fi recunoscut se foloseşte denumirea comună internaţională (D.C.I.), care este mai uşor de reţinut decât denumirea chimică.

Clasificare:

♣ familia penicilinelor:
Penicilinele sunt antibiotice obţinute pe cale de extracţie (naturale) sau de semisinteză. Nucleul lor de bază este acidul 6-aminopenicilanic, de care se leagă un radical, care este diferit pentru fiecare tip de penicilină.
 Penicilinele acţionează în faza de multiplicare activă a germenilor, împiedicând formarea peretelui bacterian. Sunt netoxice şi bine tolerate.
Din familia penicilinelor naturale fac parte: benzilpenicilina sau penicilina G, fenoximetilpenicilina sau penicilina V, procainpenicilina care în amestec cu penicilina G potasică este o penicilină de tip „subacut”, benzatinpenicilina (Moldamin), clemizolpenicilina (Megacillin), iar din cea penicilinelor semisintetice fac parte: ampicilina sau aminobenzilpenicilina, meticilina, oxacilina, cloxacilina, carbenicilina (Pyopen), cefalosporinele: cefalotina (Keflin), cefaloridina (Ceporin), cefalexina (Ceporex).

 ♣ familia oligozaharidelor:
Oligozaharidele sunt antibiotice relativ toxice, care au şi acţiune tuberculostatică. Rezistenţa germenilor la aceste antibiotice se instalează repede, într-„o singură treaptă”.
Din familia oligozaharidelor fac parte: streptomicina, kanamicina, neomicina (Negamicin), gentamicina (Garamycin).

♣ familia macrolidelor:
Din macrolide fac parte mai multe antibiotice: eritromicina, oleandomicina, spiramicina.

♣ familia tetraciclinelor:
Tetraciclinele sunt antibiotice bacteriostatice cu spectru larg de acţiune. Din punct de vedere chimic, au un nucleu comun format din 4 nuclee condensate ciclic.
Diferitele preparate de tetraciclină au acelaşi spectru de activitate şi aceleaşi indicaţii. Se deosebesc, doar, prin unele proprietăţi farmacologice: stabilitate chimică, toleranţă, solubilitate, nivel sanguin, difuziune, timp de înjumătăţire, etc.
Din familia tetracilinelor fac parte: tetraciclina, pirolidinmetiltetraciclina (Solvocilin), doxiciclina (Vibramycin).

♣ familia cloramfenicolului:
Cloramfenicolul este un antibiotic de sinteză, bacteriostatic, cu sferă largă de acţiune.

♣ peptide ciclice:
Din această familie fac parte: colistina (Colimycin) şi polimixinele. Sunt antibiotice relativ toxice, cu indicaţie limitată. Între colistină şi polimixina B (cea mai utilizată polimixină), există rezistenţă încrucişată.

♣ sulfamidele:
Sulfamidele sunt chimioterapice, cu acţiune în general bacteriostatică, şi cu spectru relativ larg.
Din numărul mare de compuşi sintetizaţi, se folosesc puţini în practica clinică. Sunt substanţe chimice simple, care au un nucleu comun – sulfanilamida – cu rol fundamental în activitatea sulfamidelor.
Activitatea microbiană a sulfamidelor este proporţională cu capacitatea de a înlocui acidul paraaminobenzic, metabolit esenţial pentru viaţa bacteriilor.
Sulfamidele se deosebesc între ele prin însuşiri farmacologice şi mult mai puţin prin activitate sau spectru.
Foarte des sulfamidele se asociază cu antibiotice (exp.: cu penicilina).
Din familia sulfamidelor fac parte: sulfaguanidina, formosulfatiazolul, sulfacetamida, sulfatiazolul, sulfafurazolul sau sulfizoxazolul (Neoxazol), amestecuri de sulfamide ca: sulfatiazol + sulfacetamidă + metilsulfadiazină (Plurisulfan), ftalilsulfatiazolul, sulfafenazolul, sulfametina sau sulfametoxidiazina (Sulfametin), sulfatolamida ( Marbadal), trimetoprim + sulfametoxazolul (Septrin).

♣ nitrofurani:
Nitrofuranii sunt chimioterapice de sinteză, relativ stabile, cu acţiune bacteriostatică şi bactericidă. Sunt, în general, greu tolerate realizând niveluri mici în organism; din această cauză, utilizarea lor este limitată.
Dintre nitrofuranii folosiţi în terapie, cei mai cunoscuţi sunt: furazolidona, nitrofurantoina, furaltadona, nitrofurazona, nitrofuroxima.

♣ tuberculostatice:
Tuberculostaticele sunt antibiotice şi chimioterapice folosite în tratamentul şi în profilaxia tuberculozei.
Tuberculostaticele se folosesc întotdeauna asociate câte 2-3, din două motive: pentru întârzierea instalării rezistenţei bacilului Koch la tuberculostatice şi pentru siguranţa efectuării unui tratament activ, în cazul în care nu este cunoscută sensibilitatea bacilului Koch. Fiecare din cele 2 sau 3 antibiotice este folosit în doza lui activă.
Eficienţa tuberculostaticelor în tratametul tuberculozei se apreciază după efectul tuberculostatic, după toleranţă şi după toxicitate. După utilizarea lor, tuberculostaticele sunt împărţite în trei categorii:
•    majore: izoniazidă, rifampicină (Rifadin), streptomicină, etambutol
•    minore: acid paraaminosalicilic, etionamidă (Nizotin), pirazinamidă, morfazinamidă (Morinamid)
•    de rezervă: cicloserina (Tebemicin), tiocarlidul, viomicina.

♣ antimicotice:
Antibioticele antifungice (antimicotice) acţionează asupra unor fungi, care produc micoze cutanate sau viscerale, împiedicându-le multiplicarea (fungistatice) sau distrugându-le (fungicide). Acţiunea lor selectivă antimicotică este explicată prin existenţa, doar la fungi, a unor metaboliţi (de exp.: steroli), care sunt ţinta acţiunii lor.
Din familia antimicoticelor fac parte: griseofulvina, nistatina (Stamicin), amfotericina B.





1 ♣ antivirale:
Chimioterapicele antivirale sunt folosite pentru profilaxia sau combaterea infecţiilor virale.
Pentru a fi eficiente, aceste substanţe medicamentoase trebuie sa inhibe multiplicarea virusurilor, fără a perturba, în mod grav, funcţiile celulare ale organismului. Întrucât, în realitate, este o legătură foarte strânsă între virus şi celulă, acţiunea selectivă a medicamentelor antivirale devine în asemenea situaţii foarte dificilă. Deşi s-au sintetizat şi s-au cercetat multe medicamente antivirale, numărul celor folosite în practica clinică sau în profilaxie este foarte redus. Majoritatea lor sunt derivaţi chimici cu structură analogă metaboliţilor esenţiali.
Din familia antiviralelor fac parte: metisazona (Marboran), idoxuridina sau I.D.U. (Kerecid), amantadina sau adamantina (Viregyt).

♣ antimalarice:
Antimalaricele sunt substanţe medicamentoase naturale sau sintetice, folosite pentru profilaxia sau tratamentul malariei.
Antimalaricele actuale acţionează pe una sau pe câteva din fazele de evoluţie ale plasmodiului. Un antimalaric ideal şi eficace ar trebui să acţioneze pe toate fazele de evoluţie ale acestuia. O astfel de substanţă medicamentoasă nu există încă. Din această cauză, în special pentru tratamentul malariei se asociază cocncomitent sau succesiv mai multe antimalarice.
După acţiunea principală şi după modul de folosire pentru combaterea malariei, substanţele antimalarice se împart în patru grupe:
•    antimalarice care previn parazitarea hematiilor (etioprofilactice): pirimetamina (Daraprim), proguanilul (Pladmin)
•    antimalarice care împiedică apariţia bolii: chinina, clorochina, hidroxiclorochina (Plachenil), amodiachina, mepacrina (Mepacrin, Atebrin)
•    antimalarice care împiedică reparazitarea hematiilor: primachina (Plasmochin), pamachina
•    antimalarice care împiedică infestarea ţânţarului şi răspândirea bolii: primachina, pamachina.
Pentru combaterea malariei, în afara tratamentului medicamentos, sunt necesare şi alte acţiuni complexe.



     ♣ antiluatice:
Tratamentul antiluetic dispune astăzi de mijloace eficiente şi mult mai puţin toxice. Medicaţia antiluetică, mai ales schema terapeutică, se aleg în funcţie de stadiul bolii, de sediul leziunilor şi de toleranţa bolnavului.
Substanţele medicametoase folosite pentru tratamentul antiluetic sunt următoarele: penicilina (penicilina G, procainpenicilina – Efitard, benzatinpenicilina – Moldamin, clemizolpenicilina – Megacillin), tetraciclina, eritromicina, spiramicina, bismutul (Bismosal), cianura de mercur, compuşi ai arseniului (Arsafen, Stovarsol), compuşi iodaţi, hormoni glucocorticoizi.



Alegerea tratamentului cu antibiotice


Pentru aplicarea corectă a tratamentului cu antibiotice trebuie să se ţină seama de trei factori: antibioticele, boala (şi agentul patogen), particularităţile clinice ale bolnavului.
Pentru fiecare antibiotic, este necesar să se cunoască următoarele date: modul de acţiune; absorbţia pe diferitele căi de administrare; nivelul, care poate fi realizat în sânge sau în ţesuturi şi, mai ales, la locul conflictului dintre agentul patogen şi organism; pe ce cale şi sub ce formă se elimină; posologia şi reacţiile adverse.
În ceea ce priveşte boala şi agentul patogen, trebuie să fie asigurat (în primul rând) diagnosticul corect şi complet: etiologie, formă clinică, complicaţii, reactivitatea organismului.
Uneori, nu este necesară izolarea agentului etiologic, el subînţelegându-se din diagnosticul de boală (de exp.: scarlatină, lues). De cele mai multe ori, agentul etiologic trebuie izolat şi identificat. Din această cauză, toate eforturile vor fi îndreptate în acest sens, după ce se asigură bolnavului tratamentul de urgenţă, simptomatic sau patogenic şi se iau măsuri pentru a împiedica răspândirea infecţiei.
Diagnosticul etiologic poate fi elucidat, în parte, prin examenele macroscopice şi microscopice ale produselor patologice (urină, bilă, lichid cefalorahidian, spută, secreţii, exudate purulente), completate de culturi: hemocultură, urocultură, bilicultură, cultură din lichidul cefalorahidian şi alte produse patologice.
Examenele paraclinice (radiologice, puncţii) sau de specialitate (O.R.L., ginecologic) ajută, în unele cazuri, la stabilirea diagnosticului. Trebuie să existe siguranţa că agentul etiologic izolat este germenul responsabil de boală sau, în cazul infecţiilor mixte, că este germenul reprezentativ.
După ce germenul a fost izolat, este necesar să i se stabilească sensibilitatea la antibiotice (antibiograma). Unii agenţi patogeni (de ex.: bacil tific, streptococ betahemolitic, pneumococ), au o sensibilitatea constantă la antibiotice, în timp ce sensibilitatea altor germeni este variabilă, motiv pentru care aceasta trebuie cercetată prin efectuarea antibiogramei.
În ceea ce priveşte bolnavul, trebuie să se cunoască: diagnosticul de boală şi diagnosticul etiologic, localizarea infecţiei, severitatea bolii şi a complicaţiilor existente, gradul de afectare a funcţiilor vitale (respiraţie, circulaţie, starea rinichilor), bolile asociate (diabet, nefropatii, cardiopatii, hemopatii, hepatopatii), tratamentele urmate (antibiotice, hormoni glucocorticoizi, imunosupresive), eventualele sensibilizări, comportamentul bolnavului faţă de infecţii şi faţă de antibiotice.
În vederea instituirii tratamentului cu antibiotice, trebuie să se analizeze în primul rând, necesitatea acestui tratament, alegându-se de preferinţă antibioticul mai puţin toxic, cel mai activ (eventual bactericid) şi cu spectrul cel mai restrâns.
Dozele vor fi totdeauna cele eficace (sau minimum eficace). Uneori, tratamentul se începe cu doze mai mici, pentru testarea toleranţei sau pentru evitarea unor fenomene de tip Herxheimer. Cu dozele respective, trebuie să se obţină în sânge şi, mai ales la locul infecţiei, niveluri de antibiotic mai mari decât concentraţia minimă inhibitorie a antibioticului respectiv faţă de germenul în cauză.
Raportul dintre nivelul de antibiotic (concentraţia activă) şi concentraţia minimă inhibitorie este denumit nivel de eficienţă inhibitorie. Cu cât nivelul de eficienţă inhibitorie este mai mare cu dozele obişnuite, cu atât infecţia va fi mai bine stăpânită.
Calea de administrare a antibioticelor va fi aleasă în funcţie de localizarea infecţiei, de proprietăţile antibioticului şi de cooperarea bolnavului. Pentru toate infecţiile, este de preferat calea orală, pentru antibioticele care se resorb bine digestiv şi când această cale este accesibilă. Antibioticele neresorbabile se administrează pe cale orală, dar numai pentru tratamentul unor infecţii intestinale.
Calea intramusculară se foloseşte atunci când calea orală nu este accesibilă sau când antibioticul nu poate fi administrat pe această cale.
Se recurge la calea intravenoasă, atunci când antibioticul nu poate fi administrat pe altă cale sau când este nevoie să se obţină intr-un timp scurt, niveluri înalte de antibiotic.
Ritmul de administrare este stabilit în funcţie de particularităţile antibioticului şi, în primul rând, de timpul de înjumătăţire. Cu cât timpul de înjumătăţire este mai mic, cu atât adimistrările trebuie să fie mai dese (de ex.: penicilină); cu cât el este mai mare, cu atât administrările se fac mai rar (de ex.: doxiciclina).
Durata tratamentului este în funcţie de boală şi de bolnav. În general, un tratament cu antibiotice este continuat până la terminarea infecţiei sau până când organismul, cu mijloacele lui de apărare, devine capabil să înlăture infecţia. În infecţiile acute, se recomandă de obicei un tratament scurt (de ex.: dizenterie, gonoree). În infecţiile cronice (de ex.: tuberculoză) tratamentul este de lungă durată. După instituire, tratamentul cu antibiotice trebuie controlat, în vederea aprecierii eficacităţii sau ineficacităţii lui. Eficacitatea tratamentului cu antibiotice se apreciază după următoarele date: date clinice (ameliorarea stării generale, scăderea febrei, diminuarea fenomenelor morbide), date paraclinice (de ex.: ameliorarea sau remiterea aspectului radiologic al organului afectat de infecţie), date de laborator (scăderea leucocitozei sau vitezei de sedimentare a hematiilor, normalizarea urinii, negativarea culturilor) etc.
Tratamentul trebuie întrerupt, în situaţia în care se dovedeşte ineficient sau nociv sau când reacţiile adverse întrec avantajele tratamentului.    


Reacţii adverse ale antibioticelor


Folosirea antibioticelor în terapie este urmată deseori de apariţia unor reacţii adverse: toxice, de intoleranţă sau de iritaţie. Ele se manifestă clinic sub diverse aspecte: fenomene generale sau de iritaţie locală, tulburări digestive, renale, hematologice, hepatice, neuropsihice şi endocrine.
Alte reacţii adverse nu sunt specifice şi se datorează acţiunii antimicrobiene.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica