referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Profilul demografic al Romaniei

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

PopulaÅ£ia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează principalele coordonate ale unei ţări. Uneori, nu nivelul dezvoltării este important, ci mai importante sunt posibilităţile de dezvoltare ÅŸi de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile populaÅ£iei sunt primordiale...

Varianta Printabila 


1







PROFILUL DEMOGRAFIC AL ROMÂNIEI

 



Populaţia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează principalele coordonate  ale  unei  ţări.  Uneori,  nu  nivelul  dezvoltării  este  important,  ci  mai importante sunt posibilităţile de dezvoltare şi de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile populaţiei sunt primordiale.
Numărul,  ritmul  de  creştere,  evoluţia  componentelor  sporului  natural  şi  a
emigraţiei externe, structura demografică, durata medie a vieţii, nivelul de instruire, dau  profilul  demografic  al  unei  populaţii.  Între  acestea,  evoluţia  componentelor sporului natural este determinantă pentru numărul şi structura pe vârste a populaţiei precum şi a duratei medii a vieţii (dependentă de mortalitatea specifică, pe vârste şi sexe).
Evoluţia variabilelor demografice în România nu face excepţie de la tendinţa
generală  în  populaţiile  europene.  Aici,  pe  de  o  parte,  natalitatea,  mortalitatea, nupţialitatea  au  valori  din  ce  în  ce  mai  mici.  Pe  de  altă  parte,  vârsta  medie  la căsătorie,   la   prima   căsătorie,   la   naşterea   primului   copil,   frecvenţa   disoluţiei familiilor,  a  uniunilor  consensuale  sunt  în  creştere.  Ceea  ce  diferenţiază,  însă, populaţiile  europene  sunt  ritmul  în  care  au  loc  aceste  evoluţii  şi  profunzimea schimbărilor. Ca urmare, ele se diferenţiază şi prin rapiditatea şi amploarea cu care sunt  confruntate  de  problemele  sociale  cauzate  de  aceste  evoluţii.  În  influenţarea lor, determinismul socioeconomic este foarte important.
La  începutul  anilor  ’60,  exista  o  cvasiuniformitate  în  nivelul  variabilelor
demografice pe continentul european (Council of Europe, 2001). Dar foarte curând, societăţile  vest-europene  au  evoluat  către  alt  model  demografic,  în  care  naşterile sunt mai rare şi la vârste mai înaintate, uniunile consensuale mai frecvente la vârste tinere şi mai puţin frecvente la vârste mature, celibatul definitiv şi divorţurile mai frecvente, durata medie a vieţii mai mare.
Deşi aflată într-un context politic diferit şi într-o anume izolare de ţările vest-
europene, evoluţia populaţiei şi a fenomenelor demografice  din  România a urmat constant tendinţa celor din ţările vestice ale continentului.
În  1960,  România  s-a  aflat  în  grupa  ţărilor  cu  cele  mai  înalte  niveluri  ale natalităţii, a frecvenţei căsătoriilor şi cu cele mai mici valori ale ratei divorţurilor, a naşterilor extraconjugale, a vârstei medii la căsătorie şi la prima căsătorie, a naşterii primului copil. Evoluţia nivelului acestor indicatori a fost constant către o ‘aliniere



CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 2004, p.
 





la  tabloul  vest-european’,  rămânând  totdeauna  în  grupa  ţărilor  codaşe,  chiar  şi  în
anul 2000.
Dar   anul   1990   a   însemnat   şi   din   punct   de   vedere   demografic   o discontinuitate,  pentru  că  evoluţia  ulterioară  a  situaţiei  demografice  a  fost  mai rapidă şi, ca amploare, neaşteptată. La unele variabile, tendinţa a avut un ritm chiar de două ori mai mare decât cel înregistrat în trei decenii anterioare de evoluţie.
Desigur  noul context socioeconomic, total schimbat şi brusc deteriorat nu a
fost  neutru.  Nici  acumulările  negative  anterioare  în  frustrări  de  tot  felul,  privind alimentaţia  şi  condiţiile  de  locuit  şi  de  viaţă  în  general  nu  au  putut  să  nu  aibă urmări  în  noul  context  deteriorat.  Mărimea  acestor  influenţe,  intensitatea  acţiunii lor  individuale  sunt  greu  de  măsurat  cu  mijloacele  actuale.  Totuşi,  influenţa  lor asupra  ritmului  şi  mărimii  schimbărilor  nu  poate  fi  negată.  Ţările  foste  socialiste care  au  trecut  mai  repede  şi  mai  hotărât  peste  şocul  schimbării  nu  au  înregistrat crize demografice de amploarea şi durata celei din România. Natalitatea este mică
în multe ţări europene şi a scăzut şi în toate ţările în tranziţie. Mortalitatea însă nu a cunoscut recrudescenţa înregistrată în ţări în care tranziţia a fost grea şi lentă, ca în România. Pierderea de vieţi omeneşti, capital uman pentru care societatea a investit
şi a  cărui înlocuire la  acelaşi  nivel este  irecuperabilă, este  cel  mai  negativ  aspect
dintre toate evoluţiile demografice de după 1989. Iar aceste pierderi au fost şi încă mai  sunt  considerabile.  Acţiunea  politică  trebuie  să  ţintească  acest  aspect  cu  cea mai  mare  urgenţă  pentru  a  stopa  continuarea  evoluţiilor  negative  şi  a  efectelor conexe.
Situaţia demografică a României, caracterizată de specialişti drept ‘complexă
şi îngrijorătoare’ (Gheţău, 2001) este considerată mai mult decât atât după apariţia primului  set  de  rezultate  ale  Recensământului  populaţiei  şi  locuinţelor  din  18 martie 2002.
Redresarea   natalităţii   este   o   problemă   complexă,   căreia   nici   o   politică demografică nu i-a răspuns adecvat. Politica imigraţiei selective a fost principalul sprijin  în  echilibrarea  structurii  demografice  şi  a  deficitului  de  forţă  de  muncă. Situaţia  economică,  şi  nu  numai,  nu  îi  permite  României  să  ia  în  sprijin  un asemenea   pilon.   De   aceea,   cunoscând   evoluţiile   fenomenelor   demografice, însănătoşirea demograficului, în sensul valorizării individului  şi a protecţiei vieţii sale este prima urgenţă. Pe măsura obţinerii acestuia şi a finei cunoaşteri a evoluţiei demografice şi sociale se pot stabili noi obiective.


NUMĂRUL POPULAŢIEI
Conform datelor Consiliului Europei, pentru 01 ianuarie 2001, România era a
10-a  ţară-membră,  după  mărimea  populaţiei  (Council  of  Europe,  2001).  Numărul populaţiei  înregistrat  la  ultimul  recensământ  (18  martie,  2002)  de  21  681  mii persoane  nu  o  descalifică,  deşi  este  mai  mic  cu  aproape  750  mii  persoane  (INS,
2003c). Dar după numărul de locuitori pe kmp, România ocupă abia locul 20.
 
Din 1990, numărul populaţiei României este în scădere (tabelul nr. 1).
 
Evoluţia populaţiei României, 1990–2003
 
Tabelul nr. 1
mii pers.
 

Perioada    
Creştere totală    
Creştere medie anuală    din care:
            creştere naturală    migraţie externă netă
1 ian.1990–1 ian.2001    -418    -38    -161    -257
1 ian. 2001–1 ian. 2003    -657    -328,5    -98    -559
1 ian 1990–1 ian 2003    -1075    -82,7    -259    -816
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2001b.

Scăderea s-a  înregistrat,  mai întâi, ca  urmare a soldului negativ al  migraţiei externe  din  anii  1990–1991.  Accesul  brusc  la  libera  circulaţie  a  persoanelor  a permis  emigraţiei  latente  să  se  manifeste.  Ca  urmare,  soldul  migraţiei  externe  a crescut  imediat  în  1990  şi,  pe  fondul  unui  spor  natural  uşor  pozitiv,  populaţia României a scăzut, pentru prima dată, pe timp de pace. Începând cu 1992, scăderea
a  continuat  ca  urmare  a  efectului  combinat  al  migraţiei  externe  şi  a  creşterii
naturale   negative.   Evoluţiile   natalităţii   şi   ale   mortalităţii,   în   sensul   scăderii intrărilor şi creşterii ieşirilor prin decese au condus, firesc, la scăderea populaţiei.
Evoluţia  către  niveluri  mai  joase  ale  natalităţii  şi  recrudescenţa  mortalităţii, începând  cu  1991,  a  determinat,  din  1992,  scăderea  populaţiei  şi,  ca  urmare,  a mişcării  naturale  al  cărei  sold,  din 1994, l-a  depăşit  în  mărime  absolută  pe  cel al migraţiei  externe.  Dimensiunea  celei  din  urmă  însă  a  fost  mai  tot  timpul  parţial necunoscută,  aşa  cum  o  dovedesc   datele  recensământului  din  2002.   Înaintea acestuia,  migraţia externă cumulată (ianuarie 1990–ianuarie 2002) era de 815 mii persoane. Dintre acestea au fost înregistrate, până în ianuarie 2001, numai 257 mii persoane.  Peste 0,5  mil.  persoane reprezintă  emigraţia neînregistrată,  fără  să  ştim din care an.
Dimensiunea migraţiei externe în cei zece ani de perioadă intercensitară este,
poate, cea mai expresivă evaluare a grijii vieţii cotidiene care a stresat individul: a lipsei  locurilor  de  muncă,  a  violenţei  şi  lipsurilor  de  tot  felul  ce  a  însoţit  viaţa oamenilor în aceşti ani de criză. Costul social al tranziţiei a însemnat o pierdere de
1    075  mii  prezenţe  omeneşti  pe  teritoriul  ţării,  majoritatea  la  vârstele  active  cele mai  productive:  mortalitatea  masculină  a  fost  mai  intensă  la  aceste  vârste,  iar migraţia  este  selectivă  pe  vârste  şi  reuşita  ei  este  selectivă  pe  productivitate. Amploarea migraţiei externe, necunoscută din datele oficiale, a  ieşit la lumină cu ocazia  recensământului  din  2002.   Este   vorba,   de   fapt,   de  emigrare   şi   de  o subînregistrare la recensământ a celor plecaţi în străinătate şi pe care rudele nu i-au declarat sau chiar nu a avut cine să-i declare. Plecaţi definitiv sau numai pentru a munci în străinătate, fenomenul a cunoscut  o amploare deosebită  în ultimii ani şi
 

prin  caracteristica  de  selectivitate  pe  vârste  şi  sexe  va  avea  influenţe  asupra
demograficului  pe   termen   mediu  şi   lung,   dar   chiar   şi   pe   termen   scurt   prin implicaţiile sale asupra coeziunii familiei.

NATALITATEA
În  anii  tranziţiei  la  economia  de  piaţă,  România  a  înregistrat,  pentru  prima dată (alte ţări vecine au înregistrat încă din anii ’80), un număr mai mare de decese decât  de  născuţi  vii.  Scăderea  natalităţii  era  previzibilă,  dacă  avem  în  vedere evoluţia ei anterioară. Ea se afla într-un proces de scădere lentă, încă din anii ’30, iar  valoarea  de  14,3  născuţi  vii  la  1  000  locuitori  înregistrată  în  1966  a  fost înregistrată  şi  în  1983,  după  15  ani  de  la  intrarea  în  vigoare  a  normelor  juridice pronataliste care au avut ca efect un neobişnuit spor de natalitate în 1967 şi 1968. Nivelul  din  1966  a  fost  înregistrat  după  o  perioadă  de  scădere  continuă  a  ratei natalităţii   egală   cu   cea   după   care   s-a   înregistrat   acelaşi   nivel   (1967–1983), dimensiunea  reducerii  fiind  aceeaşi.  Deci,  factorii  coercitivi  pronatalişti  au  avut efect  numai  pe  termen  scurt.  Pe  termen  lung,  au  acţionat  factorii  generali  de influenţă ai nivelului natalităţii şi nici un mijloc de atingere  a numărului dorit de copii nu a fost ocolit. Modelul reproductiv, în formare în ţările vest-europene din anii ’60, l-a influenţat şi pe cel din România. Acesta înseamnă opţiunea pentru un număr mic de copii, aduşi pe lume la o vârstă mai ridicată şi, în proporţie din ce în
ce mai mare, de mame necăsătorite, dar aflate în majoritate în uniune consensuală.
Acest  model  era  din  ce  în  ce  mai  răspândit,  încă  înainte  de  1989,  aşa  cum evidenţiază evoluţia natalităţii, deşi adoptarea lui era supusă constrângerilor de tot felul. Este, totuşi, de acceptat că brusca anulare a constrângerilor la începutul anilor
’90 a favorizat accelerarea procesului (figura nr. 1).
 

Evoluţia natalităţii, 1990–2001
 
Figura nr. 1
 





14 ,0

13 ,0

12 ,0

11 ,0

10 ,0
 

9,0
19 90    19 91    1 9 9 2    1 9 93    19 94    199 5    1 996    1 9 9 7    1 99 8    1 99 9    2 0 0 0    2 0 0 1    2 00 2
 

an i
 


Dinamica   natalităţii   din   anii   ’90   şi   după   ne   permite   observarea   non- neutralităţii contextului socioeconomic. Nivelul indicatorului a scăzut cu un număr dublu de puncte procentuale (p. p.) faţă de Elveţia, de ex., în aceeaşi perioadă. De altfel,  în  2000,  nivelul  natalităţii  din  România  (10,4‰)  plasează  ţara  noastră  în grupa ţărilor europene cu nivel peste pragul de 10‰ (valoarea maximă de 15,3‰ era  în  Islanda),  grupă  din  care  fac  parte  numai  trei  din  ţările  foste  socialiste: Croaţia,  Slovacia  şi  România,  toate  foarte  aproape  de  prag.  Toate  celelalte  ţări europene foste socialiste sunt în grupa ţărilor cu natalitate sub acest prag, grupă în care sunt majoritare.
Rata  totală  de  fertilitate  asigură,  pe  continentul  european,  numai  în  Islanda
(cu  2,08  născuţi  vii  la  o  femeie  în  vârstă  fertilă)  înlocuirea  generaţiilor.  Cea  mai îndepărtată ţară de pe continent de acest obiectiv este Federaţia Rusă (1,21). Nici România nu stă mult mai bine cu al său 1,3 născuţi vii la o femeie în vârstă fertilă.
Rata   generală   a   natalităţii   ascunde   schimbări   calitative   importante,   cu
implicaţii   deosebite,   pe   termen   lung.   Pe   fondul   evoluţiilor   socioeconomice, cuplurile au adoptat un comportament reproductiv adaptat situaţiei. Ele amână, în general, venirea pe lume a copiilor de rang superior şi, mai puţin, a primului copil. Aproape jumătate din nou-născuţi sunt aduşi pe lume în primii doi ani de căsătorie. După  această  perioadă,  frecvenţa  apariţiei  copiilor  scade  semnificativ.  Uşorul reviriment din anii 1997 şi 1998 a fost urmare a recuperării unor naşteri amânate de rangul doi şi trei.
Scăderea natalităţii, faţă de 1989, a avut loc pe seama reducerii numărului de
născuţi vii de toate rangurile şi, în special, de rang superior (tabelul nr. 2).
 
Dinamica născuţilor vii până la rangul VI, 1990–2002
 
Tabelul nr. 2
1989=100
 

Anul    Născuţii vii
– total –    Rangul născutului viu
        I    II    III    IV    V    VI
1990    85,2    94,4    85,9    72,4    71,9    64,4    80,7
1991    74,5    98,4    70,7    47,5    43,7    35,7    63,1
1992    70,5    96,8    64,4    42,1    39,8    31,4    56,6
1993    67,6    96,5    61,0    37,6    35,2    26,9    46,6
1994    66,8    92,8    63,1    37,7    35,7    26,2    44,6
1995    64,0    88,8    61,7    35,4    33,1    25,1    42,1
1996    62,6    86,4    61,4    35,0    31,8    23,8    38,8
1997    64,1    87,9    63,7    36,8    32,9    24,0    37,0
1998    64,2    86,8    65,2    38,5    33,4    23,0    35,9
1999    63,5    84,6    65,0    39,4    33,7    23,5    35,8
2000    63,5    83,4    64,8    41,0    36,1    24,9    37,3
2001    59,6    77,7    61,4    39,1    33,6    24,2    34,7
2002    57,0    73,5    59,6    37,7    32,9    22,5    31,4
scădere 1990–2002    43,0    26,5    40,4    62,3    67,1    77,5    68,6
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b.
 
Cu toate că în anii 1994 şi 1997–2000 au mai fost recuperate naşteri de copii
de rang superior, amânate (chiar până la rangul V, în 1997), numărul născuţilor vii de toate rangurile a fost, în tot intervalul, mult mai mic decât în anul de referinţă. Şi chiar dacă vorbim de un comportament de adaptare la contextul socioeconomic şi de recuperare a naşterilor amânate în anii următori, totuşi, reducerea născuţilor vii de  rangul  I  este  neîntreruptă  pe  tot  intervalul  şi  numărul  lor  a  fost  cu  peste  o cincime  mai  mic  în  2002,  faţă  de  1989.  Aceasta  dovedeşte  că,  din  ce  în  ce  mai mult,  cuplurile  nu  mai  doresc  copii.  De  altfel,  la  ultimul  recensământ,  proporţia femeilor de vârstă fertilă care nu au născut niciodată a fost în creştere. Există, deci, alături de un fenomen de amânare şi unul de renunţare, din ce în ce mai răspândit. Se mai constată şi o creştere a proporţiei născuţilor vii de către mame cu vârsta sub
15 ani şi între 30–34 ani (în creştere din 1996) şi 35–39 ani (în creştere din 1998).
Modelul reproductiv târziu pare să se fi instalat deja în România. Momentul de  cotitură  a  venit,  brusc  şi  hotărâtor,  în  1990–1991.  Scăderea  cea  mai  mare  se înregistrează la vârsta de 20–24 de ani şi ea continuă (tabelul nr. 3). Fertilitatea la această grupă de vârstă, cu o scădere de 14,1 p. p. în primul an, a coborât cu peste
50 p. p. în toată perioada 1990–2002, cu un ritm de cel puţin 3 p. p. pe an.
Tabelul nr. 3
 
Dinamica născuţilor vii, după grupa de vârstă a mamei, 1990–2002
 
1989=100
 

Anul    Grupa de vârstă a mamei – ani –
    sub 15    15–19    20–24    25–29    30–34    35–39    40–44    45–49
1990    96,2    85,5    92,5    79,9    75,3    76,6    83,3    85,4
1991    104,5    82,9    88,4    61,9    53,3    55,7    63,9    74,4
1992    97,7    80,6    85,1    58,3    44,8    51,1    60,2    57,1
1993    92,7    82,0    75,6    68,1    38,5    45,4    54,0    61,4
1994    87,7    79,0    70,2    77,0    37,2    44,6    55,2    59,8
1995    81,6    72,9    64,6    80,6    36,6    41,3    54,1    63,8
1996    71,6    68,4    61,2    84,4    36,0    39,5    50,9    61,8
1997    80,6    67,5    62,0    87,5    40,6    38,2    51,8    64,6
1998    76,8    63,6    61,2    84,8    52,9    37,7    49,9    61,0
1999    81,3    60,3    59,3    82,4    60,3    38,0    50,1    60,2
2000    87,7    57,4    56,8    83,7    67,6    39,8    51,7    51,6
2001    104,0    51,5    51,0    80,2    69,6    39,0    49,0    54,7
2002    88,1    47,4    46,0    78,8    71,2    42,2    45,0    63,4
scădere 1990–2002    11,9    52,6    54,0    21,2    28,8    57,8    55,0    36,6
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b.

Aceeaşi evoluţie hotărâtor descendentă se înregistrează şi la grupa de vârstă
15–19  ani,  deşi  ponderea  copiilor  aduşi  pe  lume  de  femei  din  această  grupă  de vârstă  este  în  uşoară  creştere.  Nivelul  fertilităţii  la  grupa  de  vârstă  25–29  de  ani atins în 1991, după o scădere de 20 p. p., a avut o relativă stabilitate în anii ce au
urmat. O situaţie asemănătoare este şi la grupele de vârstă 30–34 şi 35–39 de ani.
În acest proces de reaşezare a  valorilor sociale, nou-născuţii  au, din  ce în ce  mai mult, mame în vârstă de 25–34 de ani şi mai puţine mame din celelalte categorii de vârstă.

MORTALITATEA
Indicatorii  demografici  evidenţiază  un  proces  de  accelerare  a  schimbării modelului  demografic,  într-un  context  de  criză  economică  şi  socială,  ce  a  mărit considerabil stresul vieţii cotidiene. Evoluţia mortalităţii (tabelul 4) este consecinţa contextului  de  criză  traversat  în  anii  din  urmă,  dar  şi  a  regimului  alimentar  şi  a condiţiilor generale  de viaţă dinainte  de  1989, ale căror  consecinţe asupra vigorii individului ar fi putut să apară în contextul socioeconomic deteriorat.
 
Mortalitatea, 1990–2001
 
Tabelul nr. 4
‰ –
 


1 Anul    Mortalitatea
    generală    masculină    feminină    infantilă
1989    10,7    11,4    10,0    26,9
1990    10,6    11,5    9,8    26,9
1991    10,9    11,8    10,0    22,7
1992    11,6    12,5    10,1    23,3
1993    11,6    12,8    10,4    23,3
1994    11,7    13,0    10,4    23,9
1995    12,0    13,4    10,7    21,2
1996    12,7    14,0    11,4    22,3
1997    12,4    13,8    11,0    22,0
1998    12,0    13,2    10,8    20,5
1999    11,8    12,9    10,8    18,6
2000    11,4    12,4    10,4    18,6
2001    11,6    12,7    10,5    18,4
2002    12,4    13,6    11,2    17,3
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a.

Mortalitatea   este   indicele   care   măsoară   intensitatea   pierderii   de   vieţi omeneşti. Valoarea ei a crescut, în anii de după 1989, în general, la anumite vârste,
şi la bărbaţi, în special. Ultimul an, chiar pe fondul unui uşor reviriment economic,
s-a dovedit a fi înregistrat o nouă recrudescenţă a mortalităţii; mai mare la bărbaţi decât  la  femei.  Dezvoltare  economică  şi  socială  înseamnă  creşterea  nivelului produsului  intern  brut  pe  locuitor,  dar  şi  a  calităţii  serviciilor,  din  care  cele  de sănătate  au  impact  imediat.  Dificultăţile  pe  care  le-au  întâmpinat  persoanele  cu deficienţe  de  sănătate,  multe  dintre  ele  vârstnice,  în  accesul  la  asistenţă  şi  în procurarea  medicamentelor  a  determinat  creşterea  mortalităţii  acestei  categorii  de
 
persoane, în ultimul an, cu 7,3 p. p. la bărbaţi şi 4,6 p. p. la femei. Sistemul sanitar
pare  să fi avut o influenţă însemnată în această nouă recrudescenţă a  mortalităţii, pentru  că  ea  s-a  instalat  în  jurul  vârstei  de  40  de  ani,  şi  la  următoarele  grupe  de vârstă,  la ambele sexe; adică acolo  unde  începe să se  instaleze, în general, starea acută şi cronică a bolilor umane.
Cel  mai  negativ  aspect  al  mortalităţii  este  mortalitatea  infantilă  ale  cărei valori, deşi mult diminuate faţă de 1989, plasează România în comparabilitate cu ţări din lumea a treia şi la mare distanţă de ţările europene, unele chiar în tranziţie.
În Europa,  nivelul  indicatorului  este,  în  general,  în  jurul  valorii  de  5  la  1 000  de născuţi vii şi numai în 6 ţări depăşeşte valoarea de 10‰. În România şi Republica Moldova valorile sunt peste 15‰, cele mai mari din Europa.
Accesibilitatea avortului şi a contracepţiei a diminuat riscul copilului nedorit
şi  cu  risc  de  mortalitate  ridicat.  Între  copiii  aduşi  pe  lume  sunt,  din  ce  în  ce  mai puţin,  copii  subponderali  şi/sau  cu  deficienţe  congenitale  şi  de  aici  o  mortalitate infantilă în scădere. Însă mai rămâne mult loc de acţiune.
Comparaţia între mortalitatea a două populaţii este influenţată de structura pe
vârste a acestora. Durata medie a vieţii elimină acest dezavantaj. În Europa sunt 11 ţări, toate în tranziţie, unde durata medie a vieţii la bărbaţi  este sub 70 ani. (Între acestea se află şi România). Şi numai în aceste ţări în tranziţie există mari diferenţe între durata medie a vieţii la bărbaţi şi la femei. În Croaţia, Cehia şi Slovenia, unde tranziţia a fost coerentă şi mai rapidă, diferenţa între speranţa de viaţă a celor două sexe sunt mai mici şi speranţa de viaţă a bărbaţilor a depăşit  70 de ani. În 15 ţări europene, speranţa de viaţă a femeilor a depăşit 80 de ani; cea mai mare valoare în
2000 era în Spania, 82,7 ani.
Durata  medie  a  vieţii  în  România  a  scăzut  uşor  până  în  1997  şi  întreaga scădere s-a înregistrat la bărbaţi (tabelul nr. 5).
 


Speranţa de viaţă la naştere, 1988–2002
 

Tabelul nr. 5
ani –
 
Perioada    Masculin    Feminin
1988–1990    66,56    72,65
1989–1991    66,59    73,05
1990–1992    66,56    73,17
1991–1993    66,06    73,17
1992–1994    65,88    73,32
1993–1995    65,70    73,36
1994–1996    65,30    73,09
1995–1997    65,19    73,00
1996–1998    65,46    73,32
1997–1999    66,05    73,67
1998–2000    67,03    74,20
 




1999–2001    67,69    74,84
2000–2002    67,61    74,90
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a.

Din 1997, durata medie a vieţii a crescut cu 2,5 ani la bărbaţi şi cu 1,8 ani la femei.  Această  evoluţie  se  datorează  scăderii  mortalităţii  la  vârste  tinere,  adică acolo unde dependenţa duratei medii a vieţii este mai mare. Mortalitatea a crescut însă la vârste mature active: între 34 şi 60 ani, la bărbaţi şi 45–54 de ani, la femei. Scăderea  mortalităţii la grupa de  vârstă 75 de ani şi peste atât la bărbaţi cât şi la femei va mări proporţia marilor bătrâni în totalul populaţiei.

STRUCTURA DEMOGRAFICĂ
Migraţia externă şi scăderea natalităţii au schimbat, în ritm rapid, structura pe vârste a populaţiei. După datele ultimului recensământ, în România este o „situaţie demografică  dezechilibrată”,  caracterizată  de  indicele  de  îmbătrânire  de  1  098 persoane vârstnice la 1 000 de tineri, faţă de 722, în 1992.
Ca  urmare  a  scăderii  natalităţii  şi  a  creşterii  speranţei  de  viaţă,  procesul  de
îmbătrânire  demografică  s-a  accentuat.  Ponderea  tinerilor  a  fost  devansată  de ponderea vârstnicilor (tabelul nr. 6), iar populaţia adultă a scăzut ca număr, dar a crescut ca pondere.
Tabelul nr. 6
 
Structura populaţiei pe grupe mari de vârste, recensămintele din 1992 şi 2002
 

– % –
 
Recensământul    0–14 ani    15–59 ani    60 ani şi peste
1992    22,7    60,9    16,4
2002    17,6    63,0    19,4
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.

Vârsta medie a întregii populaţii a crescut cu peste doi ani şi jumătate de la recensământul din 1992.
Valoarea raportului de dependenţă economică a scăzut (tabelul nr. 7).
 
Rapoarte de dependenţă, recensămintele din 1992 şi 2002
 
Tabelul nr. 7
pers.
 
    1992    2002
Raportul de dependenţă economică
[(pop.0–14 ani + 60 ani şi peste)/pop.15–59 ani X 1000]    642    586
Raportul de dependenţă al vârstnicilor
[(pop.60 ani şi peste/pop. 15–59 ani) X 1000]    269    307
Raportul de înlocuire al adulţilor    373    279
 



[(pop. 0–14 ani/ pop.15–59 ani) X 1000]
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.
Aspectul  cel  mai  preocupant  al  acestei  scăderi  este  că  ascunde  o  creştere semnificativă  a  persoanelor  vârstnice,  a  căror  povară  pentru  populaţia  activă  este mai mare decât cea a populaţiei tinere. Caracterul preocupant al acestui aspect vine
şi  din  faptul  că  raportul  de  înlocuire  a  persoanelor  adulte  de  către  cele  tinere  a scăzut cu aproape 100 tineri la 1 000 adulţi.

STRUCTURA POPULAŢIEI, DUPĂ NIVELUL DE INSTRUIRE
La o scurtă privire a tabelului 8 de mai jos am spune imediat că rezultatele ultimului recensământ evidenţiază o creştere a nivelului de instruire a populaţiei în vârstă de  15  ani şi peste.  Astfel, a crescut ponderea populaţiei adulte cu  nivel de instruire superior, postliceal şi de maiştri şi secundar şi a scăzut ponderea celor cu studii primare sau fără şcoală absolvită.
Tabelul nr. 8
Structura populaţiei adulte, după nivelul de instruire, recensămintele din 1992 şi 2002

– % –
Grupa de vârstă
– ani –    
Nivelul de instruire
    
superior    postliceal şi de maiştri    
secundar    
primar
    1992    2002    1992    2002    1992    2002    1992    2002
Total    5,5    7,7    2,1    3,2    67,8    69,8    19,7    14,9
15–19    –    –    –    –    92,5    83,5    6,0    13,2
20–24    1,2    4,1    0,3    2,6    95,2    84,2    1,9    6,0
25–29    8,2    12,7    0,6    3,8    87,4    77,9    2,3    3,6
30–34    9,7    10,0    1,3    2,4    83,9    83,8    3,7    2,4
35–39    9,8    10,5    4,1    2,0    79,4    83,2    5,3    2,7
40–44    9,7    10,6    6,4    2,4    73,0    81,2    9,5    4,1
45–49    8,1    10,6    5,0    5,4    59,2    76,6    25,8    5,8
50–54    5,6    10,4    3,9    7,6    51,6    70,0    34,8    10,1
55–59    4,5    8,7    2,3    6,0    44,7    56,0    40,9    26,3
60–64    4,6    6,1    1,2    4,7    45,3    48,7    40,5    34,7
65 ani şi peste*    7,0    4,6    1,2    1,7    59,8    39,3    51,8    40,4
*În 1992, au fost incluse şi persoanele cu vârsta nedeclarată. Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.
Comparaţia  între  structura  pe  specialităţi,  în  cazul  nivelului  de  instruire superior  şi postliceal şi de maiştri, între datele ultimelor două recensăminte ne-ar putea aduce aspecte interesante privind proporţia persoanelor adulte cu specializări
 



în domeniul umanist şi a celor în domeniul tehnic şi ar putea spulbera impresia unei evoluţii disproporţionate a  celor două. Sinteza rezultatelor ultimului recensământ, singura care a fost publicată, nu ne permite, deocamdată, această comparaţie.
Prima  impresie,  după  o  primă  privire,  este  însă  total  greşită.  Structura  pe vârste  a  populaţiei  adulte  după  nivelul  de  instruire  relevă  evoluţii  îngrijorătoare. Scăderea  ponderii  adulţilor  cu nivel  de  instruire  secundar  din  grupe  inferioare  de vârstă  (până  la  35  de  ani)  şi  creşterea  ponderii  celor  din  grupele  superioare  de vârstă  şi  evoluţia  inversă  a  celor  cu  nivel  de  instruire  primar  rezultă  din  jocul generaţiilor.  Generaţiile  adulte  tinere  în  1992  sunt  acum  cu  10  ani  mai  mari  ca vârstă  şi  acestea  sunt  generaţiile  cu  nivel  de  instruire  mai  bun  decât  generaţiile adulte  tinere  înregistrate  la  recensământul  din  2002.  În  scurt  timp,  odată  cu înaintarea mai mare în vârstă a generaţiilor cu nivel de instruire mai bun, nivelul de instruire  secundar  va  pierde  uşoara  creştere  înregistrată  în  2002  faţă  de  1992  şi chiar mai multe puncte în favoarea celor cu nivel de instruire primar. Fenomenul ce
se petrece în procesul de instruire a populaţiei are două laturi: pe de o parte, cei cu nivel  de  instruire  secundar  absolvit  continuă  şi  studiile  universitare,  pe  de  altă parte, cei descurajaţi din cauza costurilor, a condiţiilor familiale, a raportului efort
posibilităţi de ocupare rămân din ce în ce mai mult cu nivelul de instruire primar,
rezultând, pe ansamblu, o deterioarare a nivelului de instruire a populaţiei adulte. Gradul de deteriorare a acestuia în cei 10 ani este alarmant.
Consecinţele acestei evoluţii dramatice sunt deosebit de negative, din punctul de vedere al caracteristicilor capitalului uman (al calităţii vieţii, în general) ca sursă
a dezvoltării economice şi sociale viitoare şi ca formator al viitoarelor generaţii de capital uman. În acest fel, evoluţiile negative pe termen scurt  se vor dovedi chiar imposibil de recuperat, pe termen mediu şi lung. Factorii interni şi externi ce vor modela capitalul uman în anii ce vin vor acţiona asupra unui stoc de capital uman mult schimbat faţă de cel aşteptat şi, poate, necesar dinamicii economice, aşa cum va fi, de altfel, şi rezultatul acestor influenţe.

ÎN LOC DE CONCLUZII
Comportamentul uman se adaptează, în mod logic, mediului de viaţă, în care contextul  economic  este  primordial.  Logica  este  simplă:  ajustarea  cheltuielilor  la nivelul venitului, în încercarea de a găsi modalităţi de supravieţuire. Adaptarea este posibilă pe două căi: fie reducerea cheltuielilor până la un nivel încadrabil în cel al veniturilor, fie creşterea veniturilor prin schimbarea locului de muncă, deschiderea unei afaceri ş.a.
Într-un mediu economic total schimbat şi incert, opţiunea imediată este prima variantă, prin reducerea cheltuielilor sau îngheţarea lor. Se amână, în primul rând, acţiunile care ar însemna noi cheltuieli, ba chiar un nou flux de cheltuieli cum ar fi întemeierea unei familii, aducerea pe lume a unui copil. Dar se iau în considerare, pe  cât  este  posibil,  opţiuni  care  ar  putea  însemna  un  viitor  flux  de  venituri:
 


continuarea studiilor, încercarea unei afaceri ş.a. Dacă aceste  acţiuni au rezultate,
se  reconsideră  cele  ce  deschid  fluxuri  noi  de  cheltuieli.  Aceasta  este  şi  varianta durabilă, pentru că îi permite gospodăriei, şi implicit individului, un comportament flexibil.
Pe un termen foarte scurt şi cu măsuri politice radicale şi bruşte, ce nu au fost
însoţite  de  o  gamă  de  oportunităţi,  singura  opţiune  în  strategia  de  adaptare  a individului în aceşti ani de criză a fost prima. Multe gospodării au fost surprinse de evenimente,   pentru   că,   spre   deosebire   de   structurile   politicoeconomice,   cele demografice  au  o  evoluţie  mult  mai  lentă,  deci  sunt  mai  rigide  la  schimbare.  De aceea, urmărind asigurarea unui venit regulat, pe măsura reducerii multor locuri de muncă, în special persoanele în vârstă de 45 de ani  şi peste, ca urmare a acţiunii unor norme legislative sau nu, s-au refugiat în statusul de pensionar cu venituri de supravieţuire.
Problemele  ce  privesc  familia  şi  interferenţa  acesteia  cu  mediul  economic
sunt  obiectul  unor  strategii  permanente.  Răspunzând  restricţiilor  de  tot  felul, majoritatea familiilor sunt mai mici. Peste jumătate din născuţii vii din 2002 au fost de  rangul  I  şi,  ca  urmare,  mărimea  cea  mai  frecventă  a  unei  familii  este  de  trei persoane. Şi deşi mărimea familiei tinde către dimensiuni ‘minime’, tot mai mulţi născuţi-vii  au  mame  casnice  (54,9%  dintre  ei,  în  2002).  Şi  aceasta  pentru  că  nu există sisteme de îngrijire a copiilor, a persoanelor în dificultate, în general. Nevoia asigurării unui venit la bătrâneţe le face să intre sau să revină în activitate. Aceasta
se  întâmplă  târziu,  în  jurul  vârstei  de  40  de  ani,  după  ce  copiii  au  intrat  în
adolescenţă.
Tinerii  sunt  afectaţi  de  disfuncţiile  vieţii  economice  în  proporţiile  cele  mai mari.  60,8%  dintre  ei  trăiesc  în  gospodării  al  căror  venit  mediu  lunar  reprezintă numai cca. 40% din venitul mediu lunar al unei gospodării şi numai 64,5% din cel mediu de supravieţuire (Simion, 2003).
Îmbunătăţirea   situaţiei   demografice   este,   în   primul   rând,   o   problemă
economică,  atât  timp  cât  orice  opţiune  se  judecă  în  termeni  de  venit  şi  pierderi. Când  nivelul  venitului  reprezintă  cauza  stresului  cotidian,  renunţarea  este  prima regulă.  Şi  la  un  nivel  al  venitului  care  permite  gospodăriei  şi  membrilor  ei  un comportament  flexibil,  acţiunile  sunt  judecate  în  aceeaşi  termeni,  dar  luarea  unei decizii care să constituie un nou flux de cheltuieli poate să nu mai fie aşa stresantă. Dar creşterea venitului nu reprezintă un factor de creştere a natalităţii. Din contră, literatura  de  specialitate  consacră  o  relaţie  inversă  între  cele  două.  Însă  creşterea venitului, dezvoltarea serviciilor fundamentale în societate şi implicit îmbunătăţirea calităţii vieţii ar putea aduce aşteptata scădere a mortalităţii şi menţinerea unui spor uşor   pozitiv   în   creşterea   populaţiei.   Acesta   este   obiectivul   multor   economii europene   dezvoltate,   ca   fiind   dinamica   demografică   favorabilă   dezvoltării economice.
Pe  de  altă  parte,  există  o  dorinţă  a  românilor  de  a  avea  copii,  aşa  cum  au
afirmat   subiecţii   diferitelor   sondaje.   De   aceea,   e   posibil   ca   într-un   context
 




economic îmbunătăţit să asistăm la o redresare a natalităţii, sau cel puţin la o oprire
a declinului, mai ales că, surprinzător, în condiţii de criză a fost posibilă o relativă stabilitate a nivelului natalităţii între anii 1997–2000.
Venitul  real  tot  mai  redus,  în  majoritatea  situaţiilor,  şi  creşterea  incidenţei sărăciei  au  adus  în  gospodării  restricţii  de  tot  felul,  care  au  deteriorat  calitatea vieţii, reducând durata medie a vieţii.
problemă  ce  ţine,  în  primul  rând,  de  dezvoltare  economică  este  şi  cea  a creşterii nivelului de instruire al populaţiei. Tot nivelul venitului este determinant şi
în  majoritatea cazurilor de abandon  şcolar.  Restricţia economică  este suficient  de mare  pentru  a-i  descuraja  şi  pe  cei  pe  care  posibilităţile  intelectuale  i-ar  califica pentru un nivel superior de instruire. Creşterea ponderii adulţilor tineri cu nivel de instruire primar este urmarea unui abandon şcolar tot mai frecvent, iar consecinţele acestei  situaţii  vor  fi  dintre  cele  mai  grele.  Din  categoria  populaţiei  cu  nivel  de instruire scăzut provin, două treimi din persoanele asistate social.
Reducerea, chiar dispariţia abandonului şcolar  din  motive economice este  o prioritate   absolută,   mai   ales   că   orice   întârziere   înseamnă   efecte   negative considerabile, unele chiar imprevizibile şi irecuperabile.
Amploarea  câtorva  consecinţe  se  poate  întrevedea  pornind  de  la  cele  deja
înregistrate.
Două treimi dintre persoanele adulte cu nivel al venitului de 64,5% din cel de supravieţuire au nivel de instruire primar. Proporţia scade cu peste 50 p. p. pentru cei cu nivel de instruire secundar şi cu încă 15 p. p., pentru cei cu nivel de instruire terţiar. Proporţiile se schimbă semnificativ la un nivel al venitului mai mare cu 80
p. p. decât cel de supravieţuire. Dar în această categorie creşte cu peste 10 p. p. şi
ponderea celor cu nivel de instruire terţiar. Pentru venituri în apropierea mediei pe economie este necesar cel puţin nivelul secundar de instruire.  Vârstnicii, cu nivel de instruire primar în cea mai mare parte, trăiesc covârşitor în gospodării cu nivelul venitului sub cel de supravieţuire cu 35,5 p. p.
Probabilitatea  de  a  găsi  un  aranjament  de  muncă  ferm  creşte  o  dată  cu
creşterea  nivelului  de  instruire:  de  la  32,7%,  în  cazul  nivelului  primar,  la  64,2%
pentru cel secundar şi 90,2% pentru nivelul terţiar de instruire.
Reforma   economică   este   în   evoluţie   şi   economia   nu   oferă   prea   multe alternative.  Strategiile  de  răspuns  contextului  economic  pe  care  îl  traversăm  au putut fi adoptate în funcţie de stadiul dezvoltării individului, care le-a permis sau nu adaptarea imediată. Mulţi au fost surprinşi de evoluţia evenimentelor şi se pot adapta doar prin a doua sau chiar a treia generaţie. Dar adaptarea va fi reuşită sau nu, după cum au dobândit aptitudinile necesare competiţiei (între care, dobândirea unui nivel de instruire superior este primordială). Lipsa locurilor de muncă pentru adulţi, actuali părinţi este o constrângere pentru urmaşii lor în competiţia vieţii, în care  au  pierdut  startul.  Aceştia  vor  forma  categoria  beneficiarilor  de  asistenţă socială;  un  plus  evitabil  la  povara  socială  a  activilor  confruntaţi  cu  povara  greu
evitabilă provenită din îmbătrânirea demografică.
 




Fina  cunoaştere  a  stării  demografice  ar  putea  reprezenta  cea  mai  bună
evaluare  a  durabilităţii  dezvoltării  economice.  Aceasta,  pentru  că  interacţiunea economic  –  demografic  este  prezentă  în  toate  stadiile  dezvoltării  individului. Pornind de la constrângerile economice resimţite de individ, trebuie să fie tot atâtea obiective  ale  strategiilor  şi  politicilor  economice  şi  sociale.  Starea  sistemului demografic poate fi indicatorul stadiului atins în dezvoltarea durabilă. Dimensiunii umane  a  acesteia  trebuie  să  i  se  adreseze,  în  primul  rând,  orice  strategie  şi/sau politică,   pentru   că   starea   şi   evoluţia   acesteia   sunt   foarte   greu   de   îndreptat, rămânerile în urmă, greu sau imposibil de recuperat, iar repercusiunile asupra celor trei  dimensiuni  ale  dezvoltării  durabile,  de  neîndreptat  şi  cu  influenţe  pe  termen lung,  îngreunând  procesul  dezvoltării  durabile  sau  chiar  blocând  realizarea  unor obiective guvernamentale.


BIBLIOGRAFIE
1.    Gheţău, Vasile, Rezultatele preliminare ale Recensământului populaţiei şi al locuinţelor din
18 martie 2002. Şocul milionului, „Populaţie & Societate”, anul V nr. 4, 2002.
2.    Gheţău,  Vasile,  Scăderea  numărului  populaţiei  şi  îmbătrânirea  demografică  –  una  din marile  sfidări  ale  României  la  începutul  secolului  XXI,  „Populaţie  &  Societate”,  supliment  nr.  1,
2001.
3.    Simion,   Maria,   Evaluare   a   stadiului   dezvoltării   durabile   în   România.   Perspectiva demografică, ŒCONOMICA, I.R.L.I., anul XII nr. 3, 2003.
4.    Institutul  Naţional  de  Statistică,  Anuarul  Demografic  al  României ediţia  2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2001a.
5.    Institutul  Naţional  de  Statistică,  Decedaţi  în  anul  2002,  Bucureşti,  Institutul  Naţional  de
Statistică, 2003a.
6.    Institutul Naţional de Statistică, Mortalitatea în anul 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de
Statistică, 2002a.
7.    Institutul Naţional de Statistică, Născuţi-vii în anul 2002, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică,  2003b;  Institutul  Naţional  de  Statistică,  Natalitatea  în  anul  2001,  Bucureşti,  Institutul Naţional de Statistică, 2002b.
8.    Institutul Naţional de Statistică, Populaţia pe municipii, oraşe, comune şi sexe la 1 ianuarie
2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2001b.
9.    Comisia  Naţională  pentru  Statistică,  Recensământul  populaţiei  şi  al  locuinţelor  din  7 ianuarie  1992,  vol.  I:  Populaţie  –  Structura  demografică,  Bucureşti,  Comisia  Naţională  pentru Statistică, 1994.
10.    Institutul   Naţional   de   Statistică,   Recensământul   populaţiei   şi   al   locuinţelor   2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003c.
11.    Institutul  Naţional  de  Statistică,  Tabele  de  mortalitate  pentru  perioada  2000–2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003d.
12.    Institutul  Naţional  de  Statistică,  Tabele  de  mortalitate  pentru  perioada  1999–2001,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2002c.
13.    Fundaţia pentru o societate deschisă, oct. 2002, Barometrul de opinie publică, Bucureşti, Fundaţia pentru o societate deschisă.
14.    Council of Europe Publishing, dec. 2001, Recent Demographic Developments in Europe
2001, Strasbourg, Council of Europe Publishing
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica