Romania - prezentare monografica

Categoria: Referat Geografie

Descriere:

Nota dominanta, unica în lume, este conferita de faptul ca ei au un mare potential de habitat. Spre deosebire de alti munti, Carpatii românesti nu sunt înalti, nu se termina în creasta, ci în terasa, sunt brazdati de ape, care au o împartire spatiala simetrica, pornind chiar din centrul muntilor, au multe depresiuni si multe trecatori. Au aceeasi fizionomie, aceeasi constitutie geologica, aceeasi vegetatie...

România-prezentare monografică

 Determinism geografic / voinţă liberă a statelor

În ultimii ani, frazele “poziţia geopolitică bună a României”, “valoarea geopolitică”, ”importanţa geo-strategică” ale diverselor unităţi de relief sau ale diverselor regiuni au fost repetate până la epuizare, astfel că s-a ajuns la situaţia ca ele să nu mai însemne mare lucru. Consecinţele acestei goliri de sens sunt multiple. Pe de o parte, nu se mai ştie exact ce se află în spatele acestor fraze, ele sunt doar metafore magice ale discursului public în general, metafore care, aparent, deschid căile de comunicare, dar care, în realitate,  nu mai transmit nimic. O altă consecinţă ar fi aceea că simpla lor rostire oferă un anumit sentiment de suficienţă, ceea ce a făcut ca “poziţia avantajoasă din punct de vedere geopolitic” să nu mai fie pusă deloc în valoare şi chiar să constituie un handicap.   

În contextul unui curs de geopolitică ne propunem o recuperare a conţinutului acestor fraze. Pentru aceasta, unul dintre cursurile care au ca subiect geopolitica românească este dedicat unei prezentări monografice a poziţiei geopolitice a ţării noastre, pornind de la elemente de relief, graniţe, până la vecinătăţi, simboluri geopolitice. Sperăm ca în urma acestui curs să înţelegem cu adevărat cuvintele lui Gheorghe I. Brătianu, care afirma că: “Noi trăim aici la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi, din nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi despărţiţi de întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne mărgineşte şi ne hotărăşte destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc, muntele şi marea. Ceea ce aş vrea să apară lămurit este că pentru a ne înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte” (Gh. I. Brătianu, “Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, pag 11-12).

Faptul că recurgem la o asemenea monografie nu înseamnă că suntem prizonierii determinismului geografic, că am considera că acest complex de care vorbeşte Gh. I. Brătianu este un factor de îngrădire a modului de vieţuire a unui stat. Rigorile disciplinei nu ne-ar permite acest lucru, deoarece, aşa cum spune şi întemeietorul de fapt acesteia, suedezul Rudolf Kjellen, în Prefaţa la lucrarea “Marile puteri de dinainte şi de după războiul mondial”, “ştiinţa nu neagă voinţa liberă a statelor, dar ea constată un cadru ferm (subl. ns) pentru această voinţă, înlăuntrul căreia este dată posibilitatea construirii cu oarecare siguranţă a deducţiilor şi consecinţelor privind situaţia lor, a statelor” (citat în I. Conea, “O poziţie geopolitică”). De altfel, o astfel de poziţie nuanţată poate fi întâlnită şi în geopolitica românească interbelică. De pildă, în primul număr al revistei “Geopolitica şi Geoistoria”, Gheorghe I. Brătianu susţine că: ”Destinele unei naţiuni sunt sădite în pământul însuşi din care ne-am născut, după cum statuia e cuprinsă în blocul de marmoră din care dalta o va desprinde”. Dar, precizează cât se poate de clar autorul, “trebuie inspiraţia şi dibăcia artistului pentru a desface chipul din lut sau din piatră, precum trebuie credinţa şi voinţa unui neam pentru a stăpâni pământul ce-i este dat să rodească în deplinătatea puterilor şi însuşirilor sale” (“Geopolitica, factor educativ şi naţional”).      

Munţii Carpaţi

A. Principalul element fizic este reprezentat de existenţa Carpaţilor. Munţii Carpaţi nu se întind doar în România. Ei sunt prezenţi în întreaga Europă centrală şi de sud est în următoarele ţări: Ucraina, Ungaria şi Serbia. Aceşti munţi, care nu sunt aşa de înalţi precum Alpii, se împart în două lanţuri: Carpaţii nord-vestici (Tatra şi Munţii Slovaciei) şi Carpaţii sud estici. Peste jumătate din întreaga suprafaţă a Carpaţilor se află pe teritoriul actual al României. Dacă avem în vedere doar Carpaţii sud-estici, atunci 8/10 se află pe terioriul român, o zecime revenind Ucrainei şi altă zecime Serbiei. Deci putem conchide că România este prin excelenţă o ţară carpatică.

B. Câteva cuvinte despre particularităţile Munţilor Carpaţi din România.

1.        Ei formează un adevărat inel care închide în interior Podişul Transilvaniei.

2.        Munţii direcţionează o distribuţie descrescătoare a unităţilor de relief în cercuri concentrice şi în unităţi mai joase: după munţi vin dealurile, podişurile, câmpiile României, toate formând un tot unitar.

3.        Nota dominantă, unică în lume, este conferită de faptul că ei au un mare potenţial de habitat. Spre deosebire de alţi  munţi, Carpaţii româneşti nu sunt înalţi, nu se termină în creastă, ci în terasă, sunt brăzdaţi de ape, care au o împărţire spaţială simetrică, pornind chiar din centrul munţilor, au multe depresiuni şi multe trecători. Au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie. 

Aceste particularităţi îl fac pe I. Conea să conchidă că Munţii Carpaţi nu sunt un lanţ, ci “o ţară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale” (“Carpaţii, hotar natural?”). De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare, care a oferit totodată şi un mediu prielnic pentru viaţa oamenilor. Viaţa românilor de-a lungul istoriei a pendulat de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mai mult decât în alte ţări, munţii noştri nu au reprezentat unităţi de relief care au despărţit ci, dimpotrivă, au unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de etnogeneză a românilor este plasat tot în apropierea munţilor, la Sarmisegetusa, în Transilvania. Mai mult, această regiune corespunde, în viziunea lui I. Conea, acelui “kernland” despre care vorbeşte Kjellen: “orice stat îşi are ţinutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărţit decât cu însuşi preţul existenţei sale”. Transilvania reprezintă astfel “punct de plecare, sâmbure geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o formaţie de stat” (I. Conea, “Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc”).

Cum spuneam, Carpaţii ocupă o poziţie centrală şi formează un inel care închide în interior Podişul Transilvaniei. Ceea ce îl îndreptăţeşte pe I. Conea să afirme că în România Mare, Transilvania îndeplineşte rolul unei piese de centru, vitale, în timp ce în Ungaria Mare, ei au rolul unei piese geo-economice şi geo-politice periferice. În terminologia întemeietorului de fapt al geopoliticii, Fr. Ratzel, Transilvania reprezintă pentru România Mittelpunkt-ul, zona de unde pornesc, cu diverse intensităţi care măsoară starea de sănătate a statului, pulsarii economici, culturali, demografici, etc.   

C. România prezintă nu numai o impresionantă unitate fizico-geografică (Munţii Carpaţi au aceeaşi fizionomie, aceeaşi constituţie geologică, aceeaşi vegetaţie), ci şi una culturală şi de limbă. Un francez din nord şi unul din sud se înţeleg mai greu, pentru că dialectele diferă foarte mult. Un român din Maramureş şi unul din Dobrogea se înţeleg foarte bine. Cum se explică acest lucru? Una dintre îndeletnicirile de bază ale românilor a fost păstoritul. Numai la români se întâlneşte obiceiul transhumanţei. Vara ciobanii creşteau oile la munte, iarna porneau cu ele spre câmpie până în Dobrogea, până spre apele Nistrului şi chiar dincolo de acestea. Astfel s-a produs o omogenizare a limbii. Faptul că românii din interiorul munţilor Carpaţi nu se deosebesc prin limbă, port şi obiceiuri de cei din exteriorul acestui inel arată că munţii Carpaţi nu au reprezentat un obstacol, o barieră ci, dimpotrivă, un element de legătură. De aceea Carpaţii alcătuiesc “coloana vertebrală a pământului şi poporului românesc” (fraza a fost lansată încă din 1909 de geograful H. Grothe, citat în I. Conea, “Carpaţii, hotar natural?”).

Vintilă Mihăilescu aduce o completare binevenită cu privire la obiceiul românesc al transhumanţei. El face precizarea că circulaţia populaţiei între “bastionul trasilvănean” către câmpii şi valea Dunării s-a făcut, într-adevăr, prin transhumanţă, dar nu numai atât. La această mişcare au contribuit nu numai păstorii, ci şi plugarii, podgorenii, minerii, pescarii, negustorii, meseriaşii. Mai mult, nu a existat un singur sens de circulaţie, anume radierea dinspre podişul transilvan spre periferia ţării carpatice, ci şi pe cel dinspre marele fluviu, care a reprezentat una dintre “axele de polarizare  a neamului românesc”, către Carpaţi şi podişul transilvan, “a doua axă de polarizare cu intermitenţe de împrăştiere centrifugă a aceluiaşi neam” (“Blocul carpatic românesc”, pag. 8).     

Dar Carpaţii nu au doar această calitate, aceea de a alcătui “coloana vertebrală a poporului românesc”, ci, potrivit Vintilă Mihăilescu, munţii îndeplinesc două funcţii cu valoare geopolitică incontestabilă:

1.      “o funcţiune în epocile de criză europeană”, de apărare în caz de ofensivă şi de pivot de manevră în caz de ofensivă;

2.      “o funcţiune pozitivă în epocile de linişte”, de armonizare a intereselor sau tendinţelor divergente care se întâlnesc în această zonă.

La fel ca în cazul tuturor celorlalte unităţi de relief importante ale României, acestea îşi relevă relevanţa, atât pentru noi, cât şi pentru Europa. Prin urmare, ”linişte, în această parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din est, din vest şi din sud, s-a intercalat un stat carpatic, sprijinit pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo de Nistru, până în Dunăre şi în defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până în mlaştinile Tisei, cel puţin” (V. Mihăilescu, citat în I. Bădescu, “Sociologia şi geopolitica frontierei”, pag. 124-125).

I. Conea distinge încă un rol pe care l-au jucat Carpaţii, acela de casă de educaţie a neamului românesc: “Cei care au umblat prin Munţii Apuseni ştiu ce este acela un izbuc: este un izvor care, ca un melc, aci apare şi curge, aci se trage îndărăt, în culcuşul lui întortocheat de sub munte şi nu mai curge deloc o jumătate pentru ca, iarăşi, o altă jumătate să se tragă în munte şi să dispară, aşa mereu…E imaginea, ni se pare, a neamului românesc în vreme, privită şi raportată la imaginea pământului românesc.: când se făcea vreme bună în poale, spre Tisa, spre Nistru, spre Dunăre, atunci, încet, ca o apă domoală, neamul românesc ieşea la soare şi se risipea în larguri până la centura de ape lăsată de Dumnezeu, iar când viscolul barbar îşi începea suflarea din nou pe şesul cel din margini, din nou neamul se trăgea la munte, la adăpost, întocmai ca izvorul din Ţara Moţilor. Şi aşa mereu, până în zarea zilelor noastre de izbăvire” (citat în I. Bădescu, “Sociologia şi geopolitica frontierei”, pag. 85).  

Dunărea

Dunărea străbate România pe o suprafaţă de 1075 kilometri. Ea reprezintă al doilea element natural care marchează configuraţia naturală a României. De aceea, ţara noastră mai este definită drept o ţară carpato-danubiană.

Dunărea este importantă pentru România, întrucât pe teritoriul ţării noastre ea se varsă în Marea Neagră. De aceea, Gurile Dunării reprezintă un foarte important strategic pentru controlul Mării Negre, al doilea după Bosfor şi Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere că în istorie, lupta de căpetenie dintre puterile care s-au întîlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru stăpânirea Gurilor Dunării. În secolul trecut s-a creat Comisia europeană pentru Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul dintre puterile vremii, în special cel dintre Rusia şi Germania. Importanţa Dunării pentru întreaga Europă este relevată şi de faptul că din această comisie făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie.

La începutul secolului trecut, R. Kjellen recunoştea şi el implicit, în lucrarea “Das Problem der drei Flusse”  (“Problema celor trei fluvii”, 1917), importanţa geopolitică a Dunării: ”comandamentele geografice ale teritoriului cuprins între cele mari trei fluvii, Dunărea, Rinul şi Vistula, impun o soluţie geopolitică: strângerea într-un bloc federativ, sub egidă germană, a întregii Europe Centrale cuprinse între cele trei fluvii” (citat în I. Conea, “O poziţie geopolitică”). Câţiva ani mai târziu, Walter Pahl propunea acelaşi lucru atunci când afirma că nici prin “cele mai rafinate sisteme de pacte nu poate fi abătută Dunărea de la firescul ei curs (şi de la fireasca ei misiune) nordvest-sudvest. Cu alte cuvinte, legile geopolitice ale spaţiului îndrumă statele dunărene spre o strânsă colaborare cu Reich-ul german” (citat în I. Conea, “O poziţie geopolitică”).                                 

În articolul din 1941, “Hotarul românesc dunărean”, geograful român Al. Rădulescu găseşte că Dunărea îndeplineşte un rol întreit:

1.       În primul rând, rolul de arteră de navigaţie, cunoscută încă din Antichitate şi reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.

2.       Rolul de hotar:  Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-orientală căreia îi aparţine şi România. Toate sunt în contrast între cele două mari diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus al loess-ului, climatul premediteranean, ca şi flora şi fauna sunt caracterele principale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de şes, predominarea quaternarului, bogate pături de loess, climat continental de tip danubian şi polonez” (I. Bădescu, “Sociologia şi geopolitica frontierei”, p. 100-101) .

3.       Dunărea a avut rol de “polarizare politică a statului românesc” (vezi şi Vintilă Mihăilescu). Libera navigaţie la gurile Dunării poate fi asigurată de o Românie puternică, singura interesată ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă. Este semnificativ în acest sens că, de câte ori Rusia sau Turcia au avut preeminenţă la gurile Dunării, navigaţia comercială pe Dunăre a fost mult diminuată. Mihai David, înţelege că lupta de căpetenie se dă pentru stăpânirea gurilor Dunării, considerând că România a rămas întreagă nu numai datorită rezistenţei ei interne, care nu poate fi în nici un fel neglijată, ci şi datorită echilibrului care exista între puterile care au râvnit în diferite perioade la diferite regiuni ale trupului României: „Când am pierdut o regiune, aceasta exprima un anume dezechilibru temporar în cadrul acestui echilibru de ansamblu, De pildă, când Oltenia şi nordul Bucovinei au căzut sub stăpânirea Austriei-la sfârşitul secolului al XVIII-lea-era momentul când Austria devenise puternică. Apoi, când am pierdut teritoriul dintre Prut şi Nistru (1812), era perioada când Turcia slăbise, iar Rusia se afla în ascensiune”.

Concluziile studiului lui N.Al Rădulescu sunt, pe de o parte, că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când ruşii au fost îndepărtaţi de la Gurile Dunării, pe de altă partă, aceea că de Dunăre se leagă însăşi existenţa statului românesc, “a cărui misiune de santinelă europeană a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din aceste raţiuni geopolitice, Europa ar nevoie în această poziţie de un stat românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza gurilor Dunării” (citat în I. Bădescu, “Sociologia şi geopolitica frontierei”, pag. 103).          

 Această a doua concluzie este şi cea la care ajunge Simion Mehedinţi cu privire  rolul deosebit pe care Dunărea l-a jucat în istoria românilor: acela de a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în seolul al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. Astfel, în încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”, autorul stabileşte următoarele etape în realizarea acestui obiectiv:

a)      în 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialalele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, generozitatea marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Marii Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.

b)      În 1865 Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de “chestia Orientului” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor.

c)      Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară dooarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa.

Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Cunoscutul diplomat român al perioadei interbelice, C. Diamandy, avertiza că “dacă geograficeşte Dunărea sfârşeşte la gurile ei, economiceşte ea se varsă în Marea Mediterană: în Deltă îşi varsă apele, în Mediterana îşi duce navele. Fără ieşire liberă la răspântia Mediteranei, Dunărea nu-şi poate îndeplini rolul în comerţul mondial” (citat în I. Seftiuc, “România şi problema strâmtorilor”, pag. 15). Părere împărtăşită şi de Nicolae Titulescu, care, într-un discurs ţinut în cadrul unei conferinţe dedicate exclusiv acestei probleme a strâmtorilor, declara că “strâmtorile sunt însăşi inima Turciei, dar ele sunt în acelaşi timp şi plămânii României” (idem).      

Există câteva elemente care amplifică, în zilele noastre, importanţa Dunării, transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. Este vorba despre crearea canalului Rin-Main-Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa. Ţările din Europa centrală pot avea acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Penisula Iberică) prezintă următorul avantaj: scurtează drumul cu opt zile de marş, inclusiv costurile aferente. Alt avantaj: porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient (I. Seftiuc, “România şi problema strâmtorilor”).

Marea Neagră

Al treilea element geografic important pentru România este reprezentat de Marea Neagră, din motive care ţin, în primul rând, de unele trăsături ale acesteia. O. Serebrian notează că, datorită “enclavării” şi a depărtării faţă de Ocean, Marea Neagră are un “hinterland” imens şi important. A doua trăsătură importantă este aceea că se află situată la confluenţa, pe de o parte, a două religii, creştinismul şi islamismul şi, pe de altă parte, a două familii de popoare, slave şi turcice. Ca urmare a acestor două trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, şi două puteri regionale, Ucraina şi Turcia, îşi construiesc concepţiile strategice, politice şi economice ţinând cont de această mare şi de spaţiul adiacent ei (“Va exploda estul? Geopolitica spaţiului pontic”, pag. 10).

În acest context, importanţa Mării Negre pentru România devine evidentă, mai ales dacă ţinem cont de cuvintele lui S. Mehedinţi că “ţărmul mării reprezintă cea mai favorabilă faţadă pentru orice stat”(“Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea”, pag. 26). Geograful român subliniază că viaţa poporului nostru a avut şi are două coordonate: deoparte Muntele şi Codrul, de altă parte Dunărea şi Marea (“Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea”, pag. 7). Dat fiind rolul acestor repere fixe şi cruciale pentru existenţa colectivă a românilor, continuă Mehedinţi, orice om politic trebuie să preia tripla îngrijorare, a munţilor, a Dunării şi a Mării Negre, iar acela care pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi expune ţara la primejdii.

La fel cum identificase o legătură directă între procesul de formare a statului românesc şi existenţa Dunării, Mehedinţi surprinde legătura de substanţă dintre Mare şi “neamul din Carpaţi”: “epocile de lumină ale neamului din Carpaţi şi regiunea înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie liberă şi împărtăşită din toate roadele civilizaţiei mediteraneene” (“Legăturile noastre cu Dunărea şi Marea”, pag. 18).     

Mai mult, un alt autor român, Gheorghe I. Brătianu, avansează ipoteza că una dintre cele mai mari provincii istorice româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român” (“Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, pag. 28). După ce demonstrează că România are interese maritime, autorul român precizează că ea trebuie să cerceteze toate consecinţele care decurg din această poziţie şi să includă obligatoriu în calculele sale geostrategice două poziţii-cheie:

1.Intrarea Bosforului şi, în general sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de Marea Neagră şi ...

2. ...Crimeea, care „prin raporturile naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de iaci. Deci, cine are Crimeea, poate stăpâni Marea Neagră.  Este evident că această problemă se leagă de interesele statului român, pentru că, „în definitiv, ce sunt strâmtorile decât altceva decât prelungirea gurilor Dunării”?(“Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942”, pag. 30-31).           

Lungimea vecinătăţii noastre cu marea a variat de-a lungul timpului. În general, putem spune că această vecinătate a fost într-o relaţie directă cu statutul Moldovei dintre Prut şi Nistru. Până în 1912, ţărilor româneşti, Moldova şi Muntenia le-a aparţinut şi partea de nord a Mării Negre care cuprinde Cetăţile Chilia şi Cetatea Albă (două puncte strategice extrem de importante). În 1912, acest teritoriu a fost ocupat de către Rusia în înţelegere cu Turcia şi, evident, şi porţiunea de litoral corespunzătoare din sudul acestei provincii. După 1918, Basarabia a  revenit la ţara-mamă, România. În 1940 a fost iarăşi ocupată de Uniunea Sovietică. După război, Stalin i-a dat denumirea de Moldova Sovietică, dar a luat sudul provinciei, cea care se învecina cu marea şi a dat-o Ucrainei. Astfel că porţiunea de sud a Republicii Moldova (a teritoriului dintre Prut şi Nistru) aparţine şi astăzi- fără vreun drept istoric- Ucrainei.

Locurile şi reperele geografice nu au aceeaşi valoare geopolitică în toate perioadele de timp. Valoarea geopolitică va creşte în funcţie de evoluţiile din zonă, de intensitatea comerţului şi a vieţii economice. Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost considerată o perioadă o mare  închisă, care nu are importanţă strategică în războiul modern. S-a sustras acestui statut, în primul rând prin creşterea importanţei comerciale a Dunării, şi, în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică. Acestea vor trebui transportate spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră. Dacă ne uităm la principelale rute de transport ale acestor bogăţii, ne apare limpede că portul rusesc Novorosiisk creşte foarte mult în importanţă. De aici, rutele de transport pot să urmeze direcţii diferite: direct cu tancurile spre Bosfor şi Dardanele sau cu tancurile de petrol până în Constanţa.

Traficul Asia Centrală - Occident poate să urmeze mai multe rute, fiecare dintre ele prezentând o serie de avantaje şi de dezavantaje. Trei dintre acestea sunt identificate şi prezentate de O. Serebrian, în cartea menţionată anterior, dedicată în întregime spaţiului pontic şi schimbărilor produse în acest areal geografic de dezmebrarea URSS şi de descoperirea zăcămintelor de la Marea Caspică.

1)       În primul rând, pentru ca aceste rezerve să poată fi transportate, este absolut necesară mărirea capacităţii porturilor Taganrag, Novosiisk, Tuapse.

2)       O a doua soluţie, dacă nu se realizează acest lucru, ar putea fi aceea de a crea o reţea de oleoducte şi gazoducte care să evite Rusia, dar care să treacă, în drumul către porturile tuceşti,  prin Iran. Traseul iranian este aparent neconvenabil din cauza disensiunilor turco-iraniene.

3)       Prin urmare, o soluţie, de interes pentru ţara noastră, ar fi asanarea circuitului Marea Caspică - Marea Azov, via canalul Volga-Don. Canalul prezintă o deosebită valoare geopolitică şi geoeconomică, care constă în conectarea spaţiului central-asiatic la Oceanul Mondial, via Marea Neagră. Alt avantaj al acestei ultime rute ar fi acela că evită dependenţa de reţelele de conducte care traversează Caucazul, spaţiu de seisme politice permanente.  Şi această rută prezintă unele dezavantaje, deoarece canalul Volga –Don este nefuncţional în perioada îngheţurilor, iar marile tancuri petroliere nu pot accede prin el spre Marea Caspică în pofida celor mai radicale modernizări.