Sisteme de drept

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, in scopul reglementari relatiilor sociale conform vointei de stat, a caror respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului...

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, in scopul reglementari relatiilor sociale conform vointei de stat, a caror respectare obligatorie este garantata de forta coercitiva a statului.

Dreptul poate fi asemanat cu un arbore din a carui simpla tulpina se desprind numeroase ramuri care la randul lor, toate i-si trag seva din tulpina si radacina de care nu se pot detasa. Dreptul ca sistem al normelor juridice nu constituie un scop in sine. El este creat pentru a reglementa conduita oamenilor Aceasta se realizeaza prin reglementari juridice ce obliga oameni sa se comporte dupa anumite norme juridice. Aceste norme le dau oamenilor drepturi si obligatii. Dreptul ca sistem al normelor creaza raporturi sau relatii juridice. Dreptul ca expresie a vointei de stat reprezinta un obiectiv important al multor curente juridice si este privit ca un fenomen volitional sau nevolitional si il situeaza in sfera normativului si/sau al ralatiilor sociale. Dreptul se przinta ca o unitate intre continut si forma.

Continutul conditioneaza formele de exprimare denumite: -izvoare ale dreptului sau izvoare formale ale dreptului.

Formele de exprimare ale dreptului sunt acte normative si in primul rand legile, obiceiul juridic, precedentul juridic, contractul normativ.

Dreptul cuprinde elemente de natura ideologica relationala si institutionala. Continutul aparitia si dezvoltarea normelor ce sunt realizate prin drept, pot fi intelese numai prin cunoasterea mecanismului factorilor ideologici, a politici. Prin drept sunt aduse la indeplinire cele mai importante masuri politice formulate ca fiind ale statului. Dreptul, constiinta juridica si politica este un fenomen social si psihologic complex de natura rationala, afectiva si volitiva. El reprezinta totalitatea ideilor si sentimentelor cu privire la drept, dreptate legalitate. In cadrul constiintei juridice cel mai important rol il are ideologia juridica. Aceasta este determinanta in furnizarea cunostintelor cu privire la fenomenele juridice de valoare, si a atitudini fata de ele. Corelatia dintre constiinta juridica si drept constituie o premiza de elaborare a dreptului. Continutul si forma dreptului este rezultatul mai multor factori si au loc in conditiile impletiri acestora . Prin drept sun aduse la inplinire cele mai importante masuri ale statului. Politica se realizeaza numai prin elaborarea dreptului si a normelor juridice.

1.)Conceptii antice

Primele incercari de tipizare a statului apartin ginditorilor antici. Socrate, Platon, Ciceron au divizat diferitele forme ale statului in 2 categorii : juste si injuste. La categoria statelor injuste ei atribuiau acele state ,  unde puterea se exercita in baza legilor si a interesurilor generale. La cea de a II –a categorie –statele in care puterea nu se sprijina pe legi si serveste intereselor guvernantilor.

       Dupa Platon din state juste fac parte : Monarhia legala (in baza legii guverneaza o singura persoana) ; Aristrocratia (in baza legii guverneaza o grupa de persoane); Democratia legala (in baza legii guverneaza poporul)

       Din state injuste fac parte : Tirania (puterea ilicita a  unuia); Oligarhia (guvernarea inafara legii a unei minoritati ); Democratia ilicita (puterea poporului ce nu se sprijina pe legi ).

       De pe aceleiasi pozitii Aristotel sustinea ca forme juste de stat sunt: Monarhia, Aristrocratia, Politica (guvernarea majoritatii in baza legilor). Forme injuste : Tirania, Oligarhia, sidenoctratia (guvernarea poporului, majoritatii in afara legilor).

       Tipizarea bazata pe criteriul legalitatii sau ilegalitatii de guvernare pe larg a fost aplicata si la etapele urmatoare de dezvoltare a societatii, statului, dreptului. Ea si-a pastrat actualitatea si pina in prezent.

2.)Conceptul formatiunii spirituale

        De la acest criteriu de tipizare a statului si dreptului solutiona problema Hegel. In viziunea sa, forta dominanta care determina dezvoltarea etse patrunsa de Spirit si de Ratiune. „Istoria lumii mentiona Hegel in „Principii de filozofie a dreptului”-nu este doar simplul tribunal al puterii, adica necesitatea abstracta si lipsita de ratiune a unui destin orb, ci deoarece spiritul este in sine si pentru sine ratiune si deoarece fiintarea pentru sine a istoriei este in spirit stiinta, ea este dezvoltarea necesara a momentelor ratiunii decurgind din purul concept al libertatii sale, interpretarea si incarnarea spiritului universal”. Forme de „Incarnare a spriritului universal „ In viziunea Hegeliana sunt 4 imparatiiistorice universale:orientala, greaca, romana, germana.

         Cu schimbarea acestor imparatii universale (formatiuni ale spritului universal) are loc schimbarea respectiva a formelor statului : Imparatiei orientale ii corespunde teocratia(libertatea unuia- guvernamintului suprem) ; imparatiilor grecesti si romane- democratia sau aristocratia (libertatea unora, adica a unei parti a populatiei) ; imparatiei germane –monarhia erei noi cu un sistem reprezentativ(libertatea tuturor).

         Orientul-mentiona Hegel ca doar unul este liber, lumile greceasca si romana stiu ca unii sunt liberi,lumea germana stiu ca toti sunt liberi.Prin „lumea germana” Hegel avea in vedere statele europei de nord-vest ,iar prin monarhie-monarhia constitutionala cu un sistem reprezentativ si cu o separare a sistemelor.

          Astfel tipologia Hegeliana a statului si dreptului e constituita in baza conceptului sau privind dezvoltarea si schimbarea in istoria universala a diferitelor formatiuni (imparatii, lumi) social-spirituale ce reprezinta in sine trepte de exercitare a ratiunii si libertatii carora le corespund anumite tipuri, forme de stat: teocratia, democratia sau aristocratia, monarhia constitutionala.

3.) Conceptul marxist: conceptul formatiunii social economice.

          Conceptul despre formatiunea social economica, elaborat de K.Marx si F.Engels de pe pozitii materialiste, sta la baza topologiei marxiste a statului si dreptului. In viziunea lui Marx, in dezvoltarea societatii, rolul primordial revine relatiilor economice, relatiilor de productie. Astfel, in lucrarea „Contributii la Critica economiei politice” Marx mentioneaza: „In productia sociala a vetii lor, oamenii intra in relatii determinate, necesare, independente de vointa lor, relatii de productie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a fortelor lor materiale de productie.

         Conform acestui concept, intreaga iostorie de dezvoltare a societatii poate fi impartita in cinci formatiuni social-economice: formatiunea prestatala  (primitiva), formatiunea sclavagista, formatiunea  feudala, formatiunea capitalista si formatiunea comunista.

         Formatiunilor social-economice antagoniste (sclavagiste, feudale, papitaliste), bazate pe proprietatea privata si clase antagoniste, le corespund trei tipuri istorice de stat si drept: scavagist, feudal, capitalist. In cea ce priveste formatiunea comunista Marx sustinea ca statul si dreptul vor exista temporar, doar la prima faza a acesteia, adica in socialism. In viziunea lui Marx statul acestei perioade era un „Stat al dictaturii proletariatului”, iar dreptul era considerat un „drept burghez”, care ar avea ca scop reglementarea muncii si consumului.

         In continuare, insa, in literatura juridica sovietica, contrar spuselor lui Marx, s-a vorbit si se incearca sa se argumenteze „tipul socialist de stat si drept”, fapt ce denota o abatere de la conceptul original a lui Marx.

         Printre acestea putem nominoliza atitudinea negativa  a marxismului fata de stat si de drept.Statul si dreptul au fost interpretate in exclusivitate ca instrumente de violenta, ca instrumente de mentinere a dominatiei unora (minoritati ) fata de altii (majoritati). Aceiasi atitudine negativa a fost expusa si asupra proprietatii private, interpretata si privita ca „Inceput al tuturor relelor” . Astfel conform marxismului statul si dreptul, fiind instrumente de dominatie a unora fata de altii au promovat in todeauna violenta , supusenie, exploatare. Ca urmare schimbarea statului si dreptului de un anumit tip istoric cu altul iseamna doar schimbarea formei de exploatare, a metodelor de mentinere a dominatiei minoritatii (clasei guvenante) asupra majritatii (claselor guvernate), inseamna doar schimbarea formei de proprietate privata .                                                                                                       

         Deoarece conform conceptului marxist-leninist capitalismul ca formatiune social economica trebuie sa dispara, statul si dreptul trebuie si ele sa dispara. Marx cei drept nu prea a vorbit expres despre asta:”Desfiintarea statului nu are pentru comunisti decit un inteles acela de rezultat firesc al disparitiei claselor cu disparitia insasi a nevoiei de putere organizata a unei clase in vederea desfiintarii alteia.”

         Teoria disparitiei statului sa conturat la engels :”Statul nu a existat din totdeauna . . . Pe o anumita treapta a dezvoltarii economice, legata in mod necesar de schimbarea societatii in clase ,statul a deveit o necesitate . Clasele vor disparea tot atit de inevitabil precum au luat fiinta . . . Cu ele va disparea in mod inevitabil si statul.”

„De la fiecare dupa capacitati,fiecaruia dupa nevoi.” Pornind de la aceste idei lenin va concluziona : „Statul va putea sa dispara complet atunci cind societatea va infaptui principiul” :”de la fiecare dupa capacitati ,fiecaruia dupa nevoi”,cu alte cuvinte atunci cind oameniise vor obisnui cu respectarea regulilor fundamentale ale convietuirii sociale si cind munca lor va fi atit de productiva ,incit ei vor munci de buna voie, dupa capacitati.”

4.)Conceptul civilizatiilor si culturilor universale.

         In procesul tipizarii statelor si sistemelor de drept destul de frecvent se apeleaza la conceptul civilizatiei si culturii universale. De la bun inceput remarcam faptul ca categoriile „civilizatie”si „cultura” universala nici pe departe nu sunt aplicate uniform si nu sunt interpretate in acelasi sens.

         Definitii universale ale civilizatiei si culturii nu exista, desi volumul semantic al acestor notiunise considera intuitiv clar.                                                                                                                                    

         Asa de exemplu Ovidiu Drimba considera ca categoria civilizatie”inseamna totalitatea mijloacelor carora omul se adapteaza mediului fizic si social reusind sa-l supuna si sa-l transforme,sa-l organizeze si sa i se integreze. Tot cea ce apartine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului si securitatii inseamna „civilizatie”. In sfera ei, prin excelenta de natura utilitara, intra capitolele:alimentatia, locuinta, imbracamintea fara podoabe, constructiile publice si mijloacele de comunicatii, tehnologia in general, activitatile economice si administrative, organizarea sociala,politica, militara, si juridica. De asemenea, educatia si invatamintul dar in masura in care aceste procese raspund exigentelor vietii practice .

         Cultura „include in sfera ei atitudinile, actele si operele luminate ca geneza, intentie, motivare si finalitate in domeniul spiritului si al intelectului.”

         Curios e faptul ca unul din acesti termeni civilizatie este definit prin celalalt termen-cultura.

Astfel, in dictionarul enciclopedic roman se arata : „Civilizatie=nivel de dezvoltare a culturii materiale si spirituale a societatii. . . Notiunea de civilizatie are in vedere interpatrunderea culturii materiale si acelei spirituale precum si progresul lor continuu determinat de legatura lor comuna cu baza economica a societatii si de succesiune logica a modurilor de productie .”

         Evident problemele statului si dreptului pot fi studiate prin prisma civilizatiei si culturii universale, dat fiind faptul ca ele in mare masura reprezinta elemente atit ale civilizatiei cit si ale culturii.

5.)Conceptul subiectiv de tipizare a statului si dreptului

         O pozitie specifica fata de stat si drept si fata de clasificarea acestora revine savantului german  G.Ielinek. Fiind partasul conceptului dualist al statului si dreptului linek neaga caracterul obiectiv al statului si dreptului si ca urmare obiectivitatea criteriilor de tipizare a statului si dreptului . In lucrarea sa fundamentala „Conceptul general despre stat Elinek diferentiaza 2 tipuri de stat: statul ideal si statul empiric. Statul ideal nu este un stat real ci doar unul „care trebuie sa existe”. El e un criteriu de apreciere a statului si dreptului existent. Cea ce corespunde acestui criteriu „are dreptul la aparitie si existenta ‚ cea ce nu corespunde lui-urmeaza sa fie negat si nimicit.”

         Divizind statul ideal in 2 categorii: statul care e un rezultat al gindirii abstracte si statul constituit „dupa modelul statului existent sau a unor institutii ale sale „ –autorul subliniaza faptul ca a cautat si a gasit statul ideal ”e o cerinta inalienabila a firii umane”

         Insemnatatea practica a statului si dreptului ideal consta in faptul ca acetsa este folosit ca etalon pentru perfectionare.  In cea ce priveste insemnatatea sa teoretica, ea aproape ca lipseste.”Teoretic-concluzioneaza Elinek –studierea tipului ideal de stat si drept nu are importanta”,deoarece obiect al cercetarii stiintifice serveste si intodeauna va servi cea ce exista si nu cea ce ar trebui sa existe .”

6)Criteriul geografic de tipizare a statului si dreptului

         Un asemenea criteriu pune la bazatipizarii statului si dreptului unul dintre fondatorii stiintei politice, ai dreptului constitutional comparat Jean Bodin. In viziunea sa toate popoarele ce locuesc pe pamint pot fi impartite in 3 categorii, dupa principiul geografic: sudice, nordice, centrale. Popoareale sudice, sustine Jean Bodin, sunt superioare celorlalte popoare in cea ce priveste agerimea si puterea mintii. Popoarele nordice se disting prin puterea lor fizica. Centralii-depasesc nordicii prin agerimea mintii, dar cedeaa lor in puterea fizica,ii depaseste pe sudici in puterea fizica dar le cedeaza in finitatea mintii.

7.)Tipizarea statelor in dependenta de marimea teritoriului si numarul populatiei

         Un asemenea criteriu de clasificare a statelor propune renumitul profesor austriac L.Gumplowicz. In viziunea lui statele pot fi clasificate in urmatoarele categorii:mondiale(cu un teritoriu mai mare de 1000000 km patrati si o populatie mai mare de 50000000 locuitori.;mari(de la 200mii -1mln km patratisi o populatie cuprinsa intre 30-50mln locuitori; mici(cu un teritoriu mai mic de 200 km patratisi cu o populatie de pina la 30mln locuitori).

8.)Tipizarea statelor in dependenta de ideia libertatii politice.

         O asemenea clasificarea a statelor propune juristul austriac amricanizat autorul cu o contributie titanica in dezvoltarea gindirii juridice Hans Kelsen. Kelsen considera ca statele ar putea fi atribuite la 2 tipuri istorice democratice si autocratice .

9.)Conceptul liberal juridic de tipizare a statului si dreptului

         La baza oricarei tipologii a statului si dreptului in todeauna sunt puse anumite concepte despre stat si drept, o anumita modalitate de interpretare a esentei statului si dreptului, a rolului lor in societate . Cum sunt interpretate statul si dreptul, asa va fi si tipologia lor. Nu are sens nici o tipologie, daca vom astractiza, distanta de destinatia sociala a statului si dreptului.

         Conform conceptului liberal-juridic, tipurile istorice de stat si drept sint formele istorice principale de recunoastere si de organizare a libertatii oamenilor exprimate prin etapele de progresare a libertatii.

         Dupa cum sa mentionat anterior, in conceptul Hegelian de divizare a statului si dreptului sint evidentiate anumite forme statale de diferite popoare, care se afla la diferite etape de dezvoltare istorica. Din schema propusa de autor rezulta ca la fiecare etapa de dezvoltare istorica poate fi determinata un popor”. „Poporul caruia un atare moment ii revine ca principiu natural  este poporul dominant. . . . Fata de acest drept absolut al sau de a  fi purtator al treptei actuale in dezvoltarea spiritului lumii, spiritele celorlalte popoare sint fara drept si ele, ca si cele a caror epoca a trecut, nu mai conteaza in istoria lumii”.

         Din punct de vedere al conceptului liberal-juridic de interpretare a statului si dreptului ca forme necesare de libertatea oamenilor, iar omul liber ca subiect al statului si dreptului, o isemnatate principala o are tipologia statului si dreptului conform criteriilor care determina specificul diverselor forme istorice de recunoastere a oamenilor ca subiecti ai statului si dreptului.

         In conditiile statului si dreptului de tip de casta.fiecare e subiect al statului si dreptului in calitate de membru al unei caste, stari. Egalitatea oamenilor din cadrul unei stari se inbina cu inegalitatea statului juridic al diferitelor caste, stari, cu inegalitatea membrelor acestora.

         Statul conteporan este un stat de drept .Acesta e un stat si drept de tip umanitar si de drept. In conditiile unuia asemenea tip istoric de stat si de drept fiecare om (si lucrul acesta e recunoscut oficial de stat si drept) este subiect al unor drepturi si libertati inalienabile.

Analiza de sistem este utilizata  intr-o multitudine de domenii , inclusive  in domeniul dreptului.

In literatura de specialitate intilnim mai multe categorii  juridice in acest sens in functie de planul care se realizeaza ,bunaoara sistemului dreptului ,sistemului legislatiei si sitemului juridic.

Cu toate ca intre aceste categorii exista multe puncte de tangenta , ele se deosebesc  atit dupa forma cit si dupa continut.

Sistemul juridic - configurat pe baza analizei de sistem a juridicului ca dimensiune inalienabila  a existentei umane , ca parte componenta a realitatii sociale.

Sistemul de drept configurat pe baza analizei de sistem a organizarii  , dreptului ca  sitem normativ ,cu componentele sale (ramurile de drept si institutiile juridice).

In aceasta ordine de idei un inteles deosebit pentru stiinta dreptului, sitemul de drept care deja a fost prezentat aici amanuntit sub aspect de categorie juridica .Aceasta distictie  este necesara si in legatura cu faptul  ca ele deseori sunt confundate .Mai mult ca atit , complexitatea dreptului , abordarea sa sistematica  a condus si la alte distinctii , bunaoara cum este sistematizarea dreptului , care de asemenea nu este confundata cu categoriile juridice indicate mai sus.Daca sistemul dreptului reprezinta structurarea  interna a dreptului in parti interdependente : norma juridica , institutia juridica,ramura de drept ,sitemele actelor normative vizeaza o anumita organizare a actelor normative in vigoare conform unor criterii subietive sau obiective.Prin urmare ele reprezinta doua notiuni distincte,distinctie atestata si de faptul ca in sistemul dreptului unitatea de baza este norma pe cind in sistemul actelor normative unitatea de baza este actul normativ in formele lui variate : lege,decret,hotarire,instructiune,ordonanta etc.

Notiunea de sistematizare a legislatiei se discuta in strinsa legatura cu tehnica juridica si consta in activitatea de asezare a actelor normative in vigoare potrivit unor criteriii obiective si subiective de ordonare simplificare si  concentrare a reglementarilor juridice.

Ia constituie o activitate juridica deosebit de importanta atit pentru elaborarea cit si pentru realizarea dreptului.Vorbind despre importanta sistematizarii actelor normative se are in vedere in primul rind necesitatile perfectionarii si dezvoltarii dreptuliu si mai intii  de toate a legilor.Prelucrarea sistematica a actelor normative existente ,gruparea lor dupa anumite criterii permit de a fi constante si inlaturate la timp. Unele contradictii dintre acte.

Sa fie stabilite si eliminate lacunele in drept, ajuta la alegerea celor mai eficace acte de reglementare a relatiilor sociale in fiecare situatie data.In literatura juridica se deosebesc mai multe forme de sistematizari. Sistematizarea poate fi cronologica in sensul ca se publica actele normative intr-o colectie in ordinea datei aparitiei lor . Un alt criteriu de sistematizare il constituie obiectul reglementarii pe ramuri si instiutiile juridice. Se mai utilizeaza criteriul fortei juridice al actelor normative ce sunt supuse sistematizarii (legi si alte acte normative subordonate legilor). Totusi principalele forme de sistematizare ale actelor normative sunt : incorporarea si modificarea .

Incorporarea este considerata cea mai simpla forma de sistematizare a actelor normative prin care  legile,decretele,hotaririle si alte acte normative se grupeaza in diverse colectii sau alegeri dupa diferite criterii.Caracteristic pentru aceasta forma de caracterizare este faptul ca operatia de sistematizare utilizeaza tehnici fara vreo modificare in actele normative cu exceptsia unor corectari de ordin gramatical s-au tipografic.

In evoliutia tipurilor istorice de drept  incorporarea actelor normative a constituit o forma mult utilizata .Vom cita cu titlu de exemplu sistematizarea exemplelor imperiale in timpul domniei imparatului roman Iustinian.Incorporarea este de 2 feluri:

a)      Oficiala –cind este realizata de catre organele ale statului cind au aceasta competenta ex: monitorul oficial al tarii.

b)      Neoficiala-cind este realizata de persoane nepurtatoare ale unei parti din puterea de stat,de exemplu savanti,specialisti in domeniu,persoane particulare.

Codificarea este forma superioara de sistematizare a actelor normative care consta in procesul de prelucrare si alcatuire al unui singur act normativ cu putere de lege numit cod din toate sau aproape toate actele normative dintr-o ramura de drept.Ea se deosebeste de incorporare atit dupa obiectul sistematizarii,subiectii sistematizarii cit si dupa forta juridica a rezultatului sistematizarii. Desigur, codificarea este o operatie complexa de o deosebita importanta , nu numai de sistematizare a  legislatiei , ci si o parte componenta a activitatii de elaborare a dreptului, a legiferarii . De aceea elaborarea actului de codificare ,adoptarea codului, este de competenta exclusiva a organului legislativ. Codificarea se infaptuieste in 3 etape .

a)      In prima etapa se determina volumul materialului legislativ supus codificarii,acesta se face dupa criteriul ramurii de drept „Se au in vedere numai actele normative in vigoare”

b)      In cea de a II –a etapa se asigura prelucrarea materialului normativ si repartizarea lui in parti,sectiuni,capitole ,titluri etc.

c)      In cea de a III –a etapa se desfasoara procedura adoptarii legii de sinteza (Deducerea proiectului de cod in fata organului legislativ,discutarea si anlizarea in comisii ,dezbaterea pe articole ,votarea si promulgarea.

Tipuri istorice de drept .

Raporturile la criteriile tipologiei sistemelor de organizare sociala si la evolutia lor istorica  pot constitui imaginea unor sisteme de drept suprapuse din punct de vedere istoric, cu trasaturi specifice continutului si formei (chiar daca aceasta forma, sub denumirea generica, formala, de izvor de drept are o longevitate care traverseaza sistemele. Dincolo de deosebirile privitoare la forma si continutul reglementarii juridice sau la tehnica juridica , toate sistemele de drept dintr-o anumita formatiune sociala pe care o lum in consideratie, compara anumite trasaturi esentiale comune. In consecinta , daca ne vom referi la tipul istoric de drept , vom avea in vedere ansamblul trasaturilor aracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiasi formatiuni sociale si al aceluiasi tip de stat. In acest sens se fac referiri la tipul de drept feudal, tipul de drept capitalist si tipul de drept socialist. (In urmarirea sucsesiva concrete a tipurilor istorice de drept: continut, forma, continuitate.)

Generalitati :

In clasificarea tipurilor de drept sunt luate in considerare atit aspectele privitoare lacontinutul dreptului cit si trasaturile specifice formei in care este exprimat continutul respectiv. Intrucit in problematica dreptului s-au manifestat puncte de vedere divergente cu privire la definirea celor 2 notiuni , iar comentariile privitoare la acestea se va porni de la cadrul national general. Astfel  notiunea de continut reprezinta in totalitatea elementelor constitutive, esentiale si schimbarea unui obiect sau fenomen, in ansamblul interactiunilor si proprietatilor care asigura functionalitatea acestora. Notiunea de forma reprezinta modul de existenta, organizare, strucurare a elmentelor constitutive ale unui fenomen. Categorii corelative, continutul, si forma desemneaza in general, laturi organice legate in special in cazul fenomenelor sociale, implicit a dreptului, apropierea esentei realitatii de actiunea practica.  Divergentele exprimate in doctrina juridica cu privire la aceste notiuni se pot explica prin profunzimea cuprinderii elementelor componente care cu destula truda ar putea fi traduse in definitii precum si prin faptul ca ponderea acestor elemente , pentru continut este reprezentativa esenta iar pentru forma este reprezentativa sursa (izvorul), cea ce conduce la identificarea aparenta a esentei si a sursei cu insusi continutul si forma dreptului.

1. Conceptul sistemului dreptului

Normele juridice alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor juridice.

2. Componentele de sistem ale dreptului

       Majoritatea autorilor operează cu distincţia ramuri de drept şi instituţii juridice.

a) Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi  metodă sau acelaşi complex de metode. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă. În general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune.

b) Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Mai multe instituţii juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unui cod, al unui regulament etc. Aşa, de exemplu, dreptul maritim, ca subramură a dreptului civil, grupează totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale din domeniul transportului maritim. Principalul izvor al acestei subramuri este codul maritim. Un alt exemplu îl constituie codul justiţiei militare, care este în afara Codului Penal; codul justiţiei militare reglementează o categorie aparte de infracţiuni săvârşite de militari în legătură cu activitatea lor.

 Complexitatea dreptului a condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă etc. Astfel, în acest sens se disting în mod necesar: categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice.

            Categoriile juridice exprimă ansamble de drepturi, lucruri, persoane, fapte. Ele formează materia elementară a dreptului. Categoria juridică permite individualizarea fenomenelor juridice, stabilirea relaţiilor dintre ele. Datorită sistemului categoriilor juridice, multiplele trăsături ale faptelor sociale vin să se încadreze în reguli bine definite, fiind cooptate de drept şi primind trăsăturile simplicităţii şi ordinii. Categoriile juridice trebuie să fie net distinse de instituţiile juridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii juridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică constituie însă o instituţie juridică. Instituţiile juridice vizează un complex organic care corespunde unui fascicol de norme de drept. În literatura de specialitate, instituţia juridică a fost abordată ca o entitate juridică care  îşi are originea sa în persoană, pe care o depăşeşte însă în durată, continuitate, permanenţă, ca de pildă: familia, biserica, naţiunea. Deci, instituţia juridică este un ansamblu organic care conţine reglementarea unui dat concret şi durabil al vieţii sociale şi care este constituit dintr-o încrengătură de reguli juridice dirijate spre un scop comun.

            Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii juridice, complex format dintr-un ansamblu de instituţii juridice. P. Roubier distinge diferite ordini juridice:

             a) după materia vizată: drept penal, drept comercial, dreptul muncii etc.

       b) după teritoriul în care acţionează: drept provincial, drept naţional, drept internaţional, drept francez, drept german etc.

             c) după grupul social vizat: dreptul economic, dreptul corporaţiilor etc.

      d) care vizează o anumită epocă: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.

       e) după sursa de la care emană regulile: drept legislativ, drept jurisprudenţial, drept cutumier etc.

3. Diviziunile generale ale dreptului

M. Djuvara distinge între dreptul intern (norme ce se aplică numai statelor ce le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite). Acelaşi autor distinge între dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile). A treia diviziune abordată de M. Djuvara este aceea care împarte dreptul în drept public şi drept privat. Deosebirea între dreptul public şi dreptul privat este foarte veche. Ea este formulată chiar în dreptul roman: “publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet”. Conform acestei concepţii, utilitatea s-ar părea a fi un criteriu al distincţiei”. După cum interesul unei norme juridice priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau în faţa unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal  şi civil), dreptul internaţional public; din grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Însă respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate însă interdependenţele existente între cele două domenii. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri. Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea făcându-se pe alte criterii. Sunt şi autori care nu recunosc distincţia (Kelsen, Duguit), înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se vorbeşte despre o “publicizare” a dreptului, considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana. În doctrina contemporană, în orice caz, se porneşte nu de la criteriul interesului apărat ci de la cel al formei, al modului în care se asigură apărarea drepturilor subiective; organele statului apără drepturile din oficiu în cadrul dreptului public, respectiv la cerere în cadrul dreptului privat; la aceasta se adaugă criteriul clasic, organic, după care dreptul public interesează statul şi organele sale, iar dreptul privat pe cetăţeni în raporturile dintre ei.

            Dreptul civil este dreptul comun faţă de dreptul comercial sau faţă de orice ramură de drept privat. Pe de altă parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai flexibile decât cele ale dreptului civil, iar în anumite materii şi aceste forme îşi extind influenţa asupra dreptului civil. Ramurile dreptului nu se influenţează numai reciproc, ci depind din punct de vedere juridic unele de altele. Creatorul legislaţiei întregi este statul. Dreptul privat nu este decât o excrescenţă a dreptului public. Ce ar fi, de exemplu, sancţiunea dreptului privat dacă nu ar fi statul care îi asigură execuţia? Ce am putea înţelege din dreptul privat sau din dreptul civil, dacă nu ar exista legea pe care se întemeiază, lege care este un produs al dreptului public, pentru că este produsă de stat? Dacă statul nu poate, sau este împiedicat să funcţioneze, atunci nu mai există nici drept privat şi nici drept intern.

            Există, deci, o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă e relativă. După unii, dreptul internaţional ar sta la baza dreptului intern: statele se nasc şi funcţionează  în relaţiile dintre ele  pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Alţii susţin că dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora; deci, baza o constituie dreptul intern. Din punct de vedere cronologic dreptul intern precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu  diplomaţia  iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. E adevărat însă că astăzi ele se condiţionează reciproc: noile state se nasc pe baza voinţei poporului  sau popoarelor  care îl compune, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora); pe de altă parte, e exact că principiile respective  ca şi alte reguli  sunt tot creaţia statelor suverane, multe dintre acestea luând naştere în afara lor. E inexact însă că nerecunoaşterea sau boicotul unui stat ar face ca dreptul intern să nu existe: recunoaşterea ca instituţie a dreptului intern nu are valoare juridică ci pur politică, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat; oricum, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către ei (fie ea şi forţată), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.

          În plan intern dreptul public ar fi baza dreptului privat. În fine, în cadrul dreptului public dreptul constituţional ar fi axa în jurul căreia gravitează celelalte ramuri iar în dreptul privat dreptul civil.

Surse:TGD  G.Lupu, G.Avornic   Editura lumina

          TGD  V.Dvoracek, G.Lupu    Editura Chemarea IASI 1996                                      

          TGD  dr C.Lazar    Editura Bucuresti

          TGD  B.Negru   Ediura Chisinau 1999

          TGD  G.Avornic  Editura Cartier(juridic)

          TGD B.Negru, A.Negru