1
1. Introducere.
Politica în domeniul mediului vizeaza
urmatoarele obiective: protectia mediului; ameliorarea calitatii sale;
protectia sanatatii publice; utilizarea prudenta si rationala a
resurselor
naturale; promovarea masurilor Ia nivel international privind
rezolvarea
problemelor mediului de dimensiuni regionale si mondiale .
Instrumentele utilizate: dispozitii legislative, în
special directive fixând norme de calitate de mediu (niveluri de
poluare);
norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de
conceptie, de
exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentratie sau de
emisie
pentru un produs dat); programe de actiune în favoarea protectiei
mediului;
programe de ajutor financiar.
Necesitatea
unei politici comune a mediului.Tratatele instituind
Comunitatile Europene nu prevedeau competente comunitare explicite în
materie
de mediu. Confruntarea cu poluarea, în crestere rapida, statele membre
au
adoptat masuri la scara nationala. Fiind un fenomen transfrontalier,
poluarea
nu putea fi combatuta în mod eficace doar în limitele frontierelor
nationale.
În plus, unele din masurile adoptate de statele membre împiedicau
libera
circulatie a marfurilor în cadrul pietei comune. Ca urmare, apelurile
si
presiunile pentru actiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat.
În
1972, la putin timp dupa prima Conferinta a ONU asupra mediului,
Comisia
Europeana a propus elaborarea unui program de actiune în acest domeniu.
La începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea si
legitimitatea unei
politici comune în domeniul mediului. Cu timpul, se va dezvolta
progresiv un
drept comunitar al mediului, care cuprinde în prezent peste 200
directive si
regulamente. Ele privesc, în principal, protectia apelor, calitatea
aerului,
protectie florei si faunei, zgomotul, eliminarea deseurilor. Legislatia
mediului prezinta o caracteristica particulara, anume ea tine seama de
aspectele economice. Dar legislatia anterioara lui 1986, nu avea o baza
juridica intr-un tratat .
Actul Unic european atribuie în mod explicit Comunitatii
europene
competente în domeniul politicii mediului. Astfel, el va oferi o baza
juridica
formala acelui ansamblu crescând de reglementari asupra mediului. Actul
Unic
european a fixat trei obiective prioritare politicii comunitare:
1. protectia mediului;
2.
sanatatea umana;
3.
utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale (art. 130 R).
Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) a stabilit în mod formal
conceptul
dezvoltarii durabile în legislatia Uniunii Europene. Patru ani mai
târziu,
tratatul de la Amsterdam a facut din dezvoltarea durabila un obiectiv
primordial al Uniunii Europene. Dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene
trebuie
sa se fondeze pe principiul dezvoltarii durabile si pe un nivel înalt
de
protectie a mediului. Mediul trebuie sa fie integrat în definirea si
punerea în
aplicare a tuturor politicilor economice si sociale ale Uniunii
Europene,
inclusiv comert, industrie, energie, agricultura, transport si turism.
2.
PRINCIPII
FUNDAMENTALE ÎN DREPTUL MEDIULUI
2.1.Principiul cooperării
În
cadrul obligaţiei generale a statelor de a coopera,
sunt incluse o serie de alte obligaţii cu caracter specific, care vizează:
- schimbul
de
informaţii;
- necesitatea
notificării şi consultării cu statele potenţial afectate;
- cerinţa
coordonării la nivel internaţional a activităţilor de cercetare.
Schimbul
de informaţii reprezintă
un aspect fundamental al protecţiei mediului prin
componenta programului care vizează evaluarea mediului
global
(Earthwatch).
Planul
de Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a urmărit instituţionalizarea
schimbului
de informaţii, pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul
comunităţilor
ştiinţifice şi pentru a furniza factorilor de decizie la toate
nivelurile cele mai
bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi la momentul oportun.
PLANUL
DE ACŢIUNE AL CONFERINŢEI DE LA STOCKHOLM,
Recomandări
pentru
măsuri la nivel internaţional, Recomandarea 2
1. Se
recomandă ca Guvernele să desemneze...domeniile în
care şi-au asumat obligaţii (sau în care sunt pregătite să îşi asume
obligaţii)
privind un program pe termen lung, pentru ameliorarea mediului nivel
global.
a) În
acest sens, ţările sunt invitate să împărtăşească
la nivel internaţional, toate informaţiile importante privind
problemele cu
care se confruntă şi soluţiile pe care le concep pentru dezvoltarea
acestor
domenii.
…
c)
Ţările care doresc să lanseze un program de ameliorare
a mediului,
trebuie să fie pregătite să coopereze la nivel internaţional şi să
primească îndrumări şi asistenţă de la organismele internaţionale
competente.
Suplimentar
faţă de contribuţia semnificativă pe care o
aduce la aprofundarea înţelegerii
problemelor de mediu, prin cerinţele de raportare periodică,
schimbul de
informaţii reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente
pentru
monitorizarea implementării la nivel naţional, a obligaţiilor
asumate la
nivel internaţional, pentru protecţia mediului.Principiile notificării şi
consultării cu statele al căror mediu poate fi afectat s-au
cristalizat în numeroase tratate internaţionale. Astfel:
a) Principiul notificării preliminare impune
obligaţia fiecărui stat care are
planificată
o activitate ce poate produce un prejudiciu,
de a furniza în timp util statului potenţial afectat, toate
informaţiile
necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a
preveni
pagubele ce pot fi provocate asupra teritorilului său şi, dacă este
necesar, de
a demara consultări cu statul în cauză.
Declaraţia
de la Rio confirmă principiul notificării
preliminare:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 19
Statele
trebuie să furnizeze din timp statelor potenţial afectate, notificări
preliminare
şi relevante, privind activităţile care pot avea un impact
transfrontalier
nefavorabil asupra
mediului
...
Importanţa
notificărilor preliminare este reflectată prin strânsa sa legătură cu
obligaţia
de a efectua evaluări ale impactului asupra mediului
în context
transfrontalier şi de
a obţine acordul scris.
b) Principiul
notificării în caz de urgenţe reprezintă
versiunea notificării necesare după producerea faptului,
comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de
a
permite şi crea statelor afectate cea mai mare posibilitate de a se
pregăti
pentru şi a micşora potenţialele pagube. Prevederile privind
notificarea în caz de urgenţe constituie
elemente
importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la
accidentele
nucleare şi cele industriale care produc efecte transfrontaliere.
Declaraţia de la Rio
codifică acest principiu:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 18
Statele
trebuie să notifice imediat alte state cu privire
la orice dezastre naturale sau alte
cazuri de urgenţe, pentru care există probabilitatea de a produce
efecte
păgubitoare bruşte,
mediului din alte state. Comunitatea
internaţională trebuie să facă toate eforturile pentru a ajuta statele
afectate
de astfel de situaţii.
c) Principiul
asistenţei în caz de urgenţe.
Deşi nu se poate vorbi încă de o
confirmare
a obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de
urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei
situaţii,
importanţa asistenţei mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi
prin
Declaraţia de la Rio:
d) Principiul consultării solicită
statelor să permită părţilor potenţial afectate
să aibă o posibilitate de a analiza şi discuta o activitate planificată
în
statul care iniţiază un proiect,
activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte
state. Statul
proponent nu este neapărat obligat să se conformeze intereselor
statului
afectat, dar trebuie să ia în considerare şi aceste interese.
Obligaţia de
a derula consultări este de cele mai multe ori legată de obligaţia
notificării
prealabile.
Coordonarea
la nivel internaţional a activităţilor de
cercetare.
Datorită
importanţei
esenţiale a cunoştinţelor ştiinţifice pentru
orientarea şi impulsionarea dreptului mediului şi a
politicii
internaţionale în acest domeniu, multe din tratatele pentru
protecţia mediului,
includ prevederi speciale pentru orientarea şi facilitarea
cercetărilor, a analizelor şi pentru publicarea
rezultatelor
furnizate de cercetările ştiinţifice. Acordurile internaţionale
pentru
cooperarea ştiinţifică şi monitorizare sunt conţinute în numeroase
convenţii,
cum sunt cele care abordează modificările survenite în atmosferă (spre
exemplu,
Convenţia de Vienna pentru protecţia stratului de ozon, Convenţia Cadru
privind
Schimbările Climatice). Cu toate că multe dintre prevederile
referitoare la
cercetarea ştiinţifică sunt foarte generale,
unele
dintre ele furnizează direcţii şi detalii specifice
pentru cercetare, necesare pentru a
identifica şi a clarifica natura şi extinderea problemelor de mediu.
2.2.
Principiul evitării prejudicierii mediului
Principiul
general al evitării prejudicierii mediului,
acceptat în dreptul
internaţional
al mediului,
solicită statelor să
asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau
propriului control să nu producă pagube mediului din
alte state sau mediului
comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la
Stockholm şi
reiterat integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2):
Declaraţia
de la Stockholm, Principiul 21
În
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile
de drept internaţional, statele
au... responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria
jurisdicţie sau
sub propriul control să nu provoace pagube mediului
din
alte state sau unor zone aflate în afara limitelor
jurisdicţiei naţionale.
Obligaţia
de a împiedica producerea prejudiciilor este de
multe ori prevăzută
pentru
a solicita statelor să ia toate măsurile
practicabile pentru evitarea
pagubelor:
Convenţia
de la Espoo
privind Evaluarea Impactului asupra mediului în
context transfronalier,
Art.
2
Statele
trebuie să ia individual sau în comun, toate
măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce şi controla efectele
transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse.
Principiul
nediscriminării între state reprezintă
o variaţie mai îngustă a
obligaţiei
cu caracter general de a împiedica
prejudicierea mediului,
care constă în obligaţia de nu lua măsuri care să
deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui
stat.
Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare
transfrontalieră să fie supuşi unor prevedri legale obligatorii cel
puţin la
fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse
în propria
ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din
domeniul protecţiei
mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de poluare,
care prevăd
răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de fond
similare sau
regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate,
indiferent dacă poluarea
afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.
Principiul
prevenirii poluării derivă
de asemenea din obligaţia cu caracter
general
de evitare a producerii de pagube asupra mediului şi a fost adoptat
prin Declaraţia de la Stockholm:
DECLARAŢIA
DE LA STOCKHOLM, Principiul 6
Trebuie
stopate evacuările de substanţe toxice sau de
alte substanţe şi eliberările de căldură, în atare cantităţi sau
concentraţii,
care pot produce depăşirea capacităţii mediului de a le face
inofensive, pentru
a asigura că ecosistemele nu vor fi supuse unor pagube ireversibile
severe.
Principiul
precauţiei este
unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care
vizează
evitarea pagubelor aduse mediului şi
realizarea dezvoltării durabile:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 15
...
În cazurile în care există pericolul producerii unor
pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa
certitudinii
ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente
sub aspectul
costurilor, în vederea prevenirii producerii degradării mediului.
Abordarea
bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase
instrumente legale internaţionale şi este de asemenea aplicată în
variate
domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea poluării.
Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a
faptului
că, de multe ori,
Daniela
Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2003
Eliodor
Tanislav, Nicolae Turdean, Protectia juridica a mediului, Editura
Semne,
Bucuresti, 2002
Eliodor
Tanislav, Nicolae Turdean, Protectia juridica a mediului, Editura
Semne,
Bucuresti, 2002
1
certitudinile
ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai
putea permite luarea unor măsuri funcţioanle pentru a contracara
posibile
pagube asupra mediului.
2.3.
Principiul compensării prejudiciului
Principiul
responsabilităţii statului este
confirmat prin Declaraţia de la
Stockholm:
Declaraţia
de la Stockholm, Principiul 21
Statele
au...responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în
jurisdicţia sau
sub controlul lor nu provoacă pagube mediului din alte state sau unor
zone
aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Nu
există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul
şi
modalitatea de plată a compensării,
ci doar prevedri cu caracter general:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 13
Statele
trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi
compensarea
victimelor poluării şi a altor pagube aduse mediului. De asemenea,
Statele
trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine şi determinare pentru
a
elabora legi internaţionale suplimentare referitoare la răspunderea şi
compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse
mediului prin
activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în
zone
aflate în afara jurisdicţiei naţionale.
Principiul
„poluatorul plăteşte”
Impune
obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile
pentru realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească
pentru
pagubele provocate de poluare.
Iniţial
recomandat de Consiliul Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare
Economică
(OCDE) în mai 1972, principiul poluatorul
plăteşte a cunoscut o creşterea acceptării ca principiu internaţional
pentru
protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de
la Rio:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 16
Autorităţile
naţionale trebuie să facă eforturi pentru a
promova internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi
utilizarea
instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform
căreia, în
principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu
preocuparea
cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi
investiţiile
internaţionale.
Principiul
accesului egal la procedurile administrative
şi judiciare.
Conform
principiului accesului egal, persoanelor (fizice
şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li se confere
acelaşi acces
la remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din
statele în
care sunt localizate activităţile poluatoare. Principiul se extinde şi
asupra
problemelor de răspundere juridică şi compensare; un exemplu în acest
sens îl
constituie Convenţia de la Helsinki:
Convenţia
de la Helsinki privind efectele transfrontaliere
ale accidentelor industriale, Art. 9
3.
Părţile...trebuie să garanteze persoanelor fizice sau
juridice care sunt sau pot fi afectate în mod nefavorabil de efectele
transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul uneia dintre
Părţi, accesul
la procedurile administrative şi juidiciare, inclusiv a posibilităţilor
de a
iniţia o acţiune legală (un proces) şi de a face recurs împotriva unei
decizii
care le afectează drepturile, similare cu cele disponibile persoanelor
(fizice
sau juridice) aflate în propria jurisdicţie.
2.4.
Principiul protejării resurselor naturale şi al
zonelor comune
Multe
dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile
anterior prezentate sunt axate pe controlul poluăriimediului. La fel de
importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele
privind utilizarea
durabilă a resurselor naturale. În mod tradiţional, resursele
naturale
localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost
considerate ca fiind de domeniul legiilor şi priorităţilor de
dezvoltare
naţionale.
În
cea ce priveşte resursele împărţite de diferite
naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc) s-a simţit nevoia unor
regulamente
internaţionale.
Similar,
problemele privind zonele aflate în afara
jurisdicţiilor naţionale (de
exemplu,
mările nordului, Antarctica, spaţiul extraterestru), necesită
cooperare internaţională şi au condus la conturarea unui nou concept,
respectiv
„moştenirea comună a umanităţii”.
Creşterea
relativ recentă a urgenţei cu care se pun
problemele mediului la nivel internaţional
şi recunoaşterea mai accentuată a interrelaţionării ecologice, pun
probleme
legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale.
Aceaste
dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a
umanităţii,
pentru a sugera că umanitatea are motive de îngrijorare comune privind
anumite
resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de
seră), care
ar putea fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul
suveranităţii
statului. În cele ce urmează se prezintă aceste concepte şi
implicaţiile lor
pentru dreptul internaţional al Mediului şi al dezvoltării durabile.
Suveranitatea
perpetuă asupra resurselor naturale. În
relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică independenţă;
adică dreptul de a exercita, în cadrul unui teritoriu delimitat şi fără
amestecul altor state, funcţiile unui stat, cum sunt exercitarea
jurisdicţiei
şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior. Conceptul de suveranitate
perpetuă nu este aboslut, ci este supus unei îndatoriri generale de a
nu
prejudicia interesele altor state. Această condiţie a fost
exprimată prin Declaraţia
de la Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la
Rio:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 2
În
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile
de drept internaţional, statele au dreptul suveran de a exploata
propriile
resurse în baza propriilor politici de protecţie a mediului şi de
dezvoltare şi
responsabilitatea să asigure ca activităţile din propria jurisdicţie
sau aflate
sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau
unor
zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Suveranitatea
perpetuă este uşor condiţionată, pentru a
reflecta obiectivul de
dezvoltare
durabilă prin echitatea între generaţii:
Declaraţia
de la Rio, Principiul 3
Dreptul
la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să
respecte în mod echitabil necesităţile de dezvoltare şi mediu ale
generaţiilor
prezente şi a celor viitoare. Conturarea conceptului de „interes comun”
al
umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor
privind suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Pe măsură ce
sporesc cunoştinţele referitoare la
legăturile
dintre ecosisitemele planetei, va creşte şi
numărul activităţilor sau resurselor care
vor putea fi clasificate ca fiind de interes comun,
furnizând în acest fel baza conceptuală
pentru reglementări internaţionale adecvate.
Resurse
împărţite.
Acest
concept se referă la resurse care nu se află în întregime
în jurisdicţia teritorială a unui singur stat, ci sunt repartizate de
ambele
părţi ale frontierelor sau migrază de la
un teritoriu la altul. Deşi principiul utilizării durabile înglobează
un larg
domeniu de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la
cooperare, notificare
şi consultare. Aceste aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o rezoluţie a
Adunării
Generale a ONU.
Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II,
Art 3
La
exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau
mai multe ţări, fiecare stat trebuie să coopereze, în baza unui sistem
de
informare şi a unor consultări prealabile, pentru a realiza o utilizare
optimă
a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime
ale
altora.
Practic,
toate principiile legate de cooperarea
internaţională şi
îndatorirea de a evita producerea de prejudicii se aplică activităţilor
statului, legate de resursele naturale împărţite.
Moştenirea
comună a umanităţii.
Zonele
globale comune sau zonele universale
desemnează
acele zone aflate în afara limitelor
jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările nordului, fundul mărilor,
Antarctica, spaţiul extraterestru sau stratul de ozon. În general,
pentru
resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuănu
se
aplică. Deşi zonele comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice
şi
raţionale de către toate statele, acestea nu pot fi atribuite de către
nici un
stat.
Statele
trebuie să coopereze pentru conservarea şi
utilizarea durabilă a resurselor comune universale şi, în cea mai pură
formă,
trebuie să împartă bogăţia economică a acelor zone.
Îngrijorările
comune ale umanităţii.
Deşi
„moştenirea comună a umanităţii” s-a dovedit a fi un
concept util în evoluţia regimului internaţional de reglementare a
resurselor
globale, el nu a fost larg acceptat în cea ce
priveşte alte resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea
internaţională. Conceptul moştenirii comune este privit ca fiind în
opoziţie
cu suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Ca urmare, nu
conferă
o justificare imperativă pentru reglementarea unor probleme la nivel
intern,
cum ar conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu efect de
seră. În
acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind
interdependenţele dintre ecosisteme şi activităţile umane desfăşurate
pe glob
şi o aprofundare a înţelegerii faptului că întraga umanitate poate avea
un
interes, bazat pe îngrijorările cauzate de problemelemediului, generate
de
anumite
activităţi sau resurse aflate în întregime în
interiorul frontierelor statale.
3. Legea protecţiei mediului in România
În
România, Legea
protecţiei mediului consacră următoarele principii
şi elemente strategice:
LEGEA
PROTECŢIE MEDIULUI, Art. 3
Principiile
şi elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul
asigurării
unei dezvoltări durabile, sunt:
a)
principiul precautiei în luarea deciziei;
a1)
principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării
prin
utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care
pot
produce poluări semnificative;
b)
principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c)
principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului
biogeografic
natural;
d)
principul "poluatorul plăteşte”;
e)
înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi
grav
sănătatea oamenilor;
f)
crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a
mediului;
g)
utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h)
menţinerea, ameliorarea calităţii mediului
şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i)
crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
populaţiei
la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j)
dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului.
Daniela
Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2003
|