Contractul in dreptul roman

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Principalul izvor al obligaÅ£iilor, contractul, reprezintă acordul de voinÅ£a între doua sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. În dreptul roman elementele esenÅ£iale ale contractului, elemente fără de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimţământul ÅŸi obiectul...

Asa cum grecii au fost considerati un popor de filosofi , tot astfel si romanii au fost considerati un popor de juristi .Este si normal ca primele definitii ale dreptului sa fie de origine romana.

Principiile fundamentale ale dreptului sunt transmise de catre Ulpian:«Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique trtibuere» ( principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil , a nu vatama pe altul , a da fiecaruia ce este al sau ) . In acest text dreptul se confunda cu morala. Tot astfel si una din primele definitii ale dreptului, transmisa de Celsus, se face referire la morala: «Jus est ars boni et aequi»( dreptul este arta binelui si a echitabilului ) . În acea perioada dreptul avea ca scop realizarea binelui moral, azi insa ne sunt  prezentate definitii mai complexe ale notiunii de drept.

Astfel cum spunea Ulpian dreptul privat este acela care se referă la binele fiecaruia adica a persoanelor fizice şi a relaţiilor dintre ele.

Principalul izvor al obligaţiilor, contractul, reprezintă acordul de voinţa între doua sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. În dreptul roman elementele esenţiale ale contractului, elemente fără de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimţământul şi obiectul[1].

A) CAPACITATEA reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi a-şi asuma obligaţii.

Aveau deplină capacitate de a încheia contracte cetăţenii romani sui juris. În cazul altor persoane capacitatea de a încheia contracte lipsea sau era limitată. Astfel, în dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiţi total de capacitate de folosinţa sclavii, peregrinii şi fiii de familie. În dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural, că peregrinii pot încheia acte conform dreptului ginţilor şi chiar conform dreptului civil dacă au deţinut jus comercii. La sfârşitul Republicii fiii de familie au obţinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiţi de capacitate de exerciţiu erau alienaţii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii şi femeile sub tutelă, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare decât cu auctoritas a tutorilor.[2]

B) CONSIMŢĂMÂNTUL reprezintă acordul de voinţă al părţilor unui contract. O singură voinţă nu este suficientă pentru încheierea unui contract, căci oferta nu obligă pe cel care a făcut-o, ea putând fi retrasă până la acceptarea de către cealaltă parte. Existau însă trei cazuri în care actul unilateral de voinţă produce efecte juridice: când era vorba de "votum" adică promisiunea făcută unui zeu, în cazul în care promisiunea era făcută unei cetăţi şi în cazul în care era vorba de promisiunea unei recompense făcută de către un stăpân de sclavi celui care îl va aduce pe sclavul fugit.

Consimţământul pentru a fi valabil trebuia să fie serios, să nu fi fost dat în glumă (jocandi causa) sau în împrejurări din care rezultă neîndoielnic lipsa intenţiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimţământul nu trebuia să fie viciat. Viciile de consimţământ în dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul şi leziunea.

a) EROAREA (error) constă într-o reprezentare greşită a realităţii în momentul încheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimţământ ci doar cea care alterează voinţa exprimată la încheierea contractului, astfel că respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimţământ următoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - constă în eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat. Spre exemplu o parte crede că face o vânzare iar cealaltă parte crede că face un depozit.

•error in corpore - constă în eroarea asupra identităţii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede că vinde un fond iar cealaltă parte crede că cumpără un sclav.

•error in substantia (in materia) - constă în eroarea asupra calităţii esenţiale a lucrului ce priveşte substanţa materială sau intelectuală a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vând sfeşnice din aramă în loc de sfeşnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identităţii persoanei cu care se contractează, fie că persoana respectivă are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se tratează cu Maevius crezând că se tratează cu Titius. Tot în această categorie de eroare intră şi "error in sexu", de exemplu Titius vinde o sclavă lui Seius, iar acesta crede că a cumpărat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci când acesta este un element esenţial al contractului. De exemplu vânzătorul crede că este vorba de o sumă de bani mai mare în timp ce cumpărătorul de o sumă de bani mai mică şi nu se înţeleg să se plătească sau, după caz, să se restituie diferenţa de preţ

b) TEAMA (Metus) reprezintă violenţa psihică creată prin ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să o determine să încheie un contract, pe care în lipsa ameninţării nu l-ar fi încheiat. Pentru ca teama să constituie viciu de consimţământ, trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să existe în momentul încheierii contractului (metus praesens), să fie suficient de puternică să nu poată fi înlăturată şi să fie nelegitimă. Victima violenţei avea la dispoziţie în apărarea sa fie o acţiune în vederea anulării contractului (actio metus causa) fie o excepţie prin care se paraliza acţiunea reclamantului (exceptio metus causa) Acţiunea şi excepţia metus causa putea fi intentată nu numai împotriva autorului violenţei şi a moştenitorilor săi, dar şi împotriva terţilor care au tras foloase de pe urma contractului al cărui consimţământ fusese viciat.

c) DOLUL (Dolus) reprezintă totalitatea manoperelor viclene pe care una din părţi le utilizează pentru a o determina pe cealaltă parte să încheie contractul, pe care, în lipsa acestor manopere, nu l-ar fi încheiat. Victima dolului se putea apăra printr-o "actio de dolo" când contractul fusese executat şi printr-o "exceptio doli" când contractul nu fusese executat.

d) LEZIUNEA ca viciu de consimţământ intervenea când o persoană trata   printr-un contract o afacere în condiţii economice vădit dezavantajoase pentru ea suferind astfel o leziune. Această persoană trebuia să fie impuber sau minor de 25 de ani, iar dacă încheia un contract în astfel de condiţii beneficia de restitutio in integrum ob aetatem.

e) OBIECTUL, un alt element esenţial al contractului îl reprezintă prestaţia la care se obligă debitorul faţă de creditor. El trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic ,să fie licit, suficient determinat şi să prezinte interes pentru creditor.

CAUZA. Chiar dacă în dreptul roman nu s-a făcut din cauză un element esenţial al contractului, unii autori fac precizări cu privire la aceasta[3]

Cauza în dreptul roman are sensuri multiple:

1) fundamentul juridic al unui act sau sursa unui drept (de exemplu sursa unei obligaţii ca în expresia ex variae causarum figuris).

2) motivul care îndeamnă o persoană să facă un act ( causa impulsiva). Spre exemplu "eu vă fac o datio pentru că voi mi-aţi făcut un serviciu" (causa praeterita) sau "pentru că voi îmi veţi face un serviciu" (causa futura).

3) cauza determinantă a actelor, scopul esenţial pentru care debitorul propune să se angajeze. Spre exemplu, eu fac o spondeo pentru o cauză de preţ (credendi causa) sau pentru a realiza o donaţie (donandi causa) etc.

În dreptul roman, stipulaţia era un contract abstract şi el rămânea valabil chiar dacă scopul pentru care a fost făcută nu era atins.

Trebuie făcută precizarea că în dreptul roman deşi cauza nu ne apare ca un element esenţial al contractului, ea nu putea fi ilicită sau imorală. Spre exemplu nu se putea încheia o stipulaţie pentru a comite un delict. Pentru cauză imorală sau ilicită jurisprudenţa acorda o "condictio ob turpem causam".

Spre deosebire de elementele esenţiale. cele accidentale pot lipsi dintr-un contract fără a afecta prin aceasta valabilitatea contractului.

TERMENUL (dies) este un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte producerea sa, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii.

Termenul poate fi suspensiv, extinctiv, cert sau incert.

Termenul este suspensiv (dies a quo) când priveşte exigibilitatea creanţei, adică suspendă sau amână executarea creanţei. Obligaţia debitorului ia naştere în momentul încheierii contractului dar executarea ei nu se va putea cere decât după îndeplinirea termenului. Termenul suspensiv are două efecte : primul efect priveşte cazul în care creditorul cere executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului - în acest caz creditorul comite o "plus petitio", care are drept efect respingerea acţiunii şi stingerea definitivă a dreptului său; cel de-al doilea efect se referă la cazul în care debitorul plăteşte sau îşi execută obligaţia înainte de împlinirea termenului - în acest caz plata se consideră valabilă şi nu o plată nedatorată.

Termenul este extinctiv (dies ad quem) când afectează durata obligaţiei, împlinirea acestuia producând stingerea obligaţiei.

Termenul este cert (dies certus) când este fixat   printr-o dată calendaristică sau printr-o dată fixată la capătul unei perioade al cărui punct de plecare este cunoscut.

Termenul incert constă într-un eveniment sigur dar a cărui dată de realizare nu se cunoaşte (de exemplu moartea creditorului într-un contract de rentă viageră).

CONDIŢIA (condictio) este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei deci însăşi existenţa obligaţiei.

Condiţia poate fi suspensivă şi rezolutorie (extinctivă).

Condiţia suspensivă este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea obligaţiei. Spre exemplu Primus se obligă să plătească lui Secundus 100 sesterţi dacă corabia va sosi din Asia, în perioada în care nu se ştie dacă se va realiza condiţia se consideră că încă nu există obligaţia. Creditorul nu putea cere executarea obligaţiei dar dacă debitorul a plătit din eroare poate cere restituirea prestaţiei pentru că a efectuat o plată nedatorată.

Condiţia rezolutorie este condiţia de a cărei îndeplinire depinde stingerea unei obligaţii. Spre exemplu Seius vinde lui Titius moşia Corneliană; dacă până la sfârşitul lunii viitoare Titius nu va plăti preţul vânzarea va fi desfiinţată. Deci în concepţia romanilor în acest caz existau două convenţii: una pură şi simplă (încheierea vânzării) şi un pact ce are ca obiect desfiinţarea primei convenţii dacă se va îndeplini condiţia numit pact comisor.

Efectele condiţiei rezolutorii sunt:

a) pendente conditione - în perioada în care nu se ştie dacă se va realiza condiţia, cumpărătorul este proprietarul lucrului şi în cazul pieirii fortuite a lucrului suportă riscul conform principiului "res perit domino";

b) dacă nu s-a îndeplinit condiţia, cumpărătorul îşi vede consolidat dreptul său de proprietate din momentul încheierii contractului;

c) dacă s-a îndeplinit condiţia, obligaţia sau convenţia este desfiinţată cu efect retroactiv.

CAPITOLUL II

DIVIZIUNEA CONTRACTELOR ÎN DREPTUL ROMAN.

În dreptul roman, sistemul contractelor a fost de o claritate cu adevărat clasică.

După cum ne spune Gaius în Institutiuni III.89 obligaţiile care se nasc din contracte se realizează sau verbis sau re sau litteris sau consensu.

Autorii moderni clasifică contractele romane în contracte formale (solemne) şi neformale.

Pentru a observa mai bine modul de formare, locul şi rolul contractelor solemne în sistemul contractelor la romani vom face o scurtă analiză a acestor contracte.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea anumitor formalităţi cerute "ad validitatem" sau "ad solemnitatem", adică pentru validitatea contractului.

Contractele formale sunt contracte de drept strict (stricti juris), ceea ce presupune că sunt guvernate de principiul interpretării literale, adică în soluţionarea litigiilor izvorâte din astfel de contracte judecătorul trebuie să respecte numai termenii formulei, respectiv instrucţiunile transmise de pretor, voinţa părţilor fiind irelevantă.

Romanii au cunoscut următoarele contracte formale: nexum, contractul verbal şi contractul literal.

NEXUM-ul, socotit a fi cel mai vechi contract era un contract[4] în formă autentică întrucât se încheia în faţa magistratului. Iniţial a fost un contract de împrumut realizat "per aes et libram" având ca obiect o sumă de bani sau lucruri care se cântăreau. Ulterior a fost extins şi la alte lucruri, cântărirea devenind fictivă, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligaţiilor.

CONTRACTUL VERBAL. Până la sfârşitul secolului II înainte de Cristos acordul de voinţă trebuia îmbrăcat într-o formă care să aibă puterea de a-l transforma într-un contract obligatoriu. Această formă, pare să fi fost în timpurile arhaice jurământul. Deci, convenţia părţilor a fost transformată în contract obligatoriu prin JUS JURANDUM (în acest sens se exprimă Cicero în opera sa "De oficiis" şi Dionis din Halicarnas care a fost contemporan cu Cicero).

Mai târziu, acest jurământ a fost transformat în forma contractuală verbis, unde ca şi la jurământul religios găsim un dialog solemn (senatusconsultul de Bacanalibus din 186 a.Chr. face deosebirea între jurământul religios şi noua formă de contractare verbis).

După cum se exprimă Gaius III.92 "obligaţiunile verbis se încheie solemn printr-o întrebare şi un răspuns".

Prin verba erau ridicate la rangul de contracte toate convenţiile, atât cele care aveau ca obiect o prestaţie dare cât şi cele care aveau ca obiect o prestaţie facere (non facere).

[1] Teodor Sâmbrian, Drept privat roman, Reprografia Universităţii din Craiova 1993,pag.122 şi următ

[2] E.Giffard, Petits Précis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l71

[3] E.Giffard, Petits Précis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l73 şi următoarea

[4] Cu privire la nexum în dreptul roman există controverse între diverşii autori datorită informaţiilor fragmentare parvenite

Sunt contracte verbale: sposio religioasă şi laică, stipulaţia, dotis-dictio (promisiunea de dotă) şi jusjurandum liberti (jurământul dezrobitului).

Alături de nexum şi contractele verbale în cadrul categoriei contractelor formaliste, romaniştii includ şi contractul literal.

CONTRACTUL literal se încheia prin anumite formalităţi scrise, făcute într-un registru numit Codex accepti et expensi pe care fiecare pater familias îl avea şi în care acesta trecea veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.

Contractele formale (solemne) prezentau anumite inconveniente: solemnitate excesivă, obligativitatea prezentei părţilor[1], încheierea acestora numai între cetăţenii romani[2].

Astfel, mulţumită intervenţiei pretorului au apărut unele contracte NEFORMALE pe care le putem clasifica în contracte reale, consensuale şi nenumite.

CONTRACTELE REALE sunt: mutuum, fiducia, comodatul, depozitul şi gajul.

Pentru ca unul din aceste contracte să ia naştere nu a mai fost nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat după tipicul solemnităţii verbis. Acordul de voinţă trebuia să fie însoţit de prestaţia creditorului, adică de res, de unde vine şi denumirea contractelor reale.

Aceste contracte au reprezentat un progres în raport cu contractele formale. Ele au apărut pe la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice.

CONTRACTELE CONSENSULAE sunt: vânzarea, locaţia, societatea şi mandatul.

Pentru a se putea încheia un astfel de contract, simplul acord de voinţă a fost considerat suficient. La aceste contracte lipsesc nu numai vorbele solemne ci lipseşte chiar acea res, prestaţia uneia din părţi de la categoria contractelor reale.

În cea de-a treia categorie a contractelor neformale şi anume cea a CONTRACTELOR NENUMITE sunt incluse contractele care spre deosebire de cele reale sau de cele consensuale, nu au nume juridic deşi satisfac trebuinţe economice care au nume schimbul, tranzacţia etc.

Contractul nenumit este un acord de voinţă care nu a fost făcut obligatoriu prin cuvinte solemne şi nici nu intră în categoriile sus amintite. Acest contract devine obligatoriu îndată ce una din părţi şi-a executat integral prestaţia sa.

În timpul lui Justinian aceste contracte au fost sistematizate în patru tipuri de contracte: do ut des (dau ca să-mi dai), do ut facias (dau ca să-mi faci), facio ut des (fac ca să-mi dai) şi facio ut facias (fac ca să-mi faci). Cele mai cunoscute tipuri de contracte nenumite sunt: permutatio (schimbul), precarium (precariul), tranzacţia, donaţia cu sarcini (donatia sub modo), aestimatium (contractul estimator).

CAPITOLUL III

NEXUM

O problemă controversată în dreptul roman îl constituie nexum despre care se cunoaşte foarte puţin.

Unii autori sunt de părere că există o îndoială că ar fi existat o asemenea instituţie deoarece nici un text nu ne spune că a existat un contract numit nexum[3]. Dar, susţin aceştia că există câteva texte care vorbesc despre o obligaţie a "nexum aes" şi "nexi liberatio" şi mai multe texte ce tratează despre debitori care erau nexi, deci putem fi siguri că a existat şi o asemenea tranzacţie per aes et libram care a redus într-un fel debitorii la un fel de sclavi.

Alţi autori, socotesc nexum-ul ca fiind cel mai vechi contract, apărut în epoca foarte veche a dreptului roman, un contract solemn în  formă autentică întrucât se încheia în faţa magistratului. Iniţial, susţin aceşti autori, nexum-ul a fost un contract de împrumut realizat per aes et libram având ca obiect o sumă de bani sau lucruri care se cântăreau. Ulterior acest contract a fost extins şi la alte lucruri, cântărirea devenind fictivă, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligaţiilor.

Se precizează astfel că nexum este o convenţie de aservire încheiată după cum am amintit în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de magistrat. Deci când debitorul nu-şi putea plăti o datorie născută din stipulaţiune. Părţile în baza unei înţelegeri prealabile se prezentau în faţa magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunţa următoarea formulă "Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de până la calendele lui aprilie". Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifica declaraţia creditorului prin pronunţarea cuvântului addico.

Datorită funcţiei sale, nexum constituia o alternativă pentru debitorul insolvabil, în sensul că în acest fel el putea evita consecinţele executării sale silite prin manus injectio, procedeu care purta asupra persoanei şi ducea, în epoca veche, în ultimă instanţă la vinderea debitorului trans Tiberim. Pe de altă parte, nexum îi oferea creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această cale forţa de muncă de care avea nevoie.

Nexum a apărut deci, încă din epoca foarte veche a dreptului roman ca instrument de aservire a plebeilor faţă de patricieni. La începuturile statului roman, în primele secole ale republicii Roma a dobândit o poziţie dominantă în rândul cetăţilor din Latium. dar se afla încă departe de apogeul dezvoltării sale, când în calitate de stăpână a lumii, a putut înrobi alte popoare pentru a-şi acoperi necesarul de forţă de muncă.

Patricienii, având nevoie de forţă de muncă au creat nexum-ul ca o modalitate de a-i aservi în fapt pe cetăţenii săraci deşi formal juridic aceştia continuau să rămână oameni liberi. Găsirea acestei soluţii se impunea cu atât mai mult cu cât executarea silită a debitorilor insolvabili nu rezolva criza forţei de muncă întrucât, ca urmare a acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vândut ca sclav, dar numai în străinătate, în virtutea principiului care cerea ca cetăţeanul roman să nu poată fi făcut sclav la Roma. La rândul său, debitorul insovabil prefera să se oblige prin nexum decât să fie vândut ca sclav trans Tiberim.

Definiţia lui nexus "omul liber care îşi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora până când se elibera de datorie" este dată de către Varro într-una din lucrările sale.

Nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o condiţie juridică specială (addicti), în sensul că era considerat un om liber deşi în fapt era tratat ca sclav. În cadrul acestei categorii trebuie făcută distincţia între nexux şi iudicatus: nexux muncea în baza unei înţelegeri cu creditorul său iar iudicatus era condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut 60 de zile în închisoarea personală a creditorului (carcer privatus), după care dacă totuşi nu plătea urma să fie vândut ca sclav în străinătate.

Debitorul care ajungea nexus era tratat ca un sclav şi era astfel ţinut abuziv chiar după îndeplinirea zilelor de muncă la care se obligase.

Textele lui Titus Livius atestă că această formă de aservire a plebeilor luase o mare amploare. Aceasta arată că tratamentul barbar aplicat nexilor şi faptul că cei săraci erau copleşiţi de datorii au dus la adevărate răscoale generate în principal de severitatea cu care se aplica nexum. La un moment dat plebeii. relatează Titus Livius, au refuzat de a mai lupta împotriva duşmanilor externi sub motiv că preferă să fie sclavi faţă de străini decât să devină sclavi în propria cetate.

La Roma, datoriile ajunseseră o adevărată calamitate şi astfel fenomenul exploatării plebeilor prin transformarea lor în debitori nexaţi se afla pe punctul de a compromite unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor. Astfel în anul 326 î.e.n. a fost dată legea Poetelia Papiria.

Titus Livius arăta că această lege a desfiinţat pe viitor nexum şi a pus astfel capăt abuzurilor cămătarilor. În lanţuri urmau să nu mai fie ţinuţi decât deli ncvenţii pana la plata datoriei care reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei.     

Edictarea legii Poetelia Papiria se sprijină şi pe considerente de ordin economic. Către sfârşitul sec IV î.e.n. ca urmare a victoriilor repurtate asupra etruscilor şi latinilor, romanii au inaugurat epoca războaielor de expansiune în întreaga Mediterană. Astfel numărul sclavilor, proveniţi din prizonieri de război a crescut considerabil nemaifiind necesară aservirea plebeilor din punct de vedere economic. De asemenea puterea politică a acestora sporise; cetatea avea interes de a avea sprijinul plebeilor pentru susţinerea confruntărilor militare care o aşteptau.

b) Contractele în formă verbală. O dată cu instaurarea republicii, şeful religiei -pontifus maximus nemaifiind şi şeful politic al statului, contractul şi-a pierdut aspectul religios. Categoria socială dominantă a renunţat la forma religioasă, dar nu a renunţat la necesitatea unor forme prin care deja religia izbutise să se impună. Aceste forme aplicate la drept au constituit formalismul laic', sistem juridic potrivit căruia voinţa trebuie să îmbrace o anumită haină, o anumită formă ca să producă efecte.

înlocuirea aceasta îşi găseşte o puternică confirmare în iusiurandum liberti, deoarece alături de jurământ s-a admis ca serviciile sclavului după dezrobire să poată fi asigurate printr-o stipulaţiune între dezrobit şi patron.

Contractele verbale sunt acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce jurisconsulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează despre stipulaţiune. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai acesteia.

CONTRACTUL LITERAL ( LITTERIS)

Contractul litteris s-a născut în practică pe la finele Republicii şi a dispărut sub imperiu. Cu toate avantajele sale, acesta nu a rezistat vremii, ci a căzut în desuetudine cu mult înainte de Justinian ai cărui comisari fac totuşi greşeala de a ne vorbi în manualul de Drept Roman al sec. VI, intitulat Institutiones de o obligaţie literală.

Acest nefericit pasaj a fost sursa unei nesfârşite controverse. De aceea, forma contractuală litteris se impune a fi studiată în două părţi: vechiul contract litteris şi obligaţia literală sub Justinian pentru a demonstra în ce fel a existat această obligaţie pe timpul lui Justinian.

Caracteristica de fond a poporului roman, mai cu seamă la origine, înaintea amestecului acestuia cu alte naţiuni a fost severitatea cu care acest popor şi-a gestionat patrimoniul. J. Ortolan, cu privire la meticulozitatea în afaceri a romanilor afirma: "Socoteala şi managementul foarte econom al patrimoniului mergea până la avariţie iar spiritul juridic până la cultul procesului".

Astfel că la acest popor a devenit un obicei naţional - atunci când înscrisurile au fost introduse şi răspândite - ca fiecare cap de familie (pater familias) să ţină un registru de casă în care el consemna operaţiile sale, veniturile şi beneficiile sale, cheltuielile şi pierderile de orice natură. Acest registru purta numele de tabulae sau codex.

Autorii clasici mărturisesc în nenumărate rânduri despre grija cu care erau redactate aceste codex-uri, şi credibilitatea care li se acorda. Austeritatea şi credinţa primitive dădeau un caracter de sancţiune religioasă şi publică acestui registru de casă, reprezentând astfel un mijloc superior de probă în instanţă.

"Non conficit tabulas? imo diligenttissime" spune Cicero într-o epocă deja coruptă într-o discuţie în care pledează pentru Roscius, într-un proces împotriva lui Chaerea, care în instanţă, neavând înscrierea făcută în tabulae accepti et expensi vrea să prezinte adversaria. Aceste adversaria erau un fel de ciorne lunare unde notele se înscriau fără ordine metodică. Însemnările din adversaria erau apoi preluate cu ordine şi metodă în tabulae pentru ca acestea din urmă să fie redactate exact.

Trebuie semnalată diferenţa de importanţă între adversaria şi codex sau tabulae. Ultimele, Cicero le numeşte "aeternae, sanctae, quae perpetuae existimationis fidem et religionem aplectuntur". În timp ce adversaria erau lipsite de autoritate şi credit juridic, tabulae formau în justiţie elemente de probă demne de încredere.

b) Contractele consensuale. Originea şi dezvoltarea istorică a contractelor consensuale. Un pas mai înainte pe calea eliberării de forme se face atunci când sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă al părţilor. Acordul de voinţă avea totuşi un caracter formal în sensul că cei săraci trebuie să se supună condiţiilor impuse de cei bogaţi.

Cuvântul acord de voinţă se foloseşte în cazul de faţă într-un dublu sens, Un prim sens, respectiv cel formal este elementul care transformă acordul de voinţă in contract. în al doilea sens vorbim de caracterul formal al acordului de voinţă pentru a arăta că între categoria socială dominantă şi cei săraci nu poate exista un acord de

voinţă liberă.

Contractele consensuale sunt în număr de cinci, după cum urmează: vânzarea -uenditio-emptio, locaţiunea - locotio-conductio, societatea - societas, mandatul -mandatum, emfiteoza - emphyleusis4

c) Contractele nenumite. Romanii nu cunogteau o noţiune generică de con­tract, deoarece nu orice acord de voinţă era un tipar în care să se poată tuma voinţa părţilor cu scopul de a produce efecte juridice.

La începutul epocii clasice, un acord de voinţă putea produce efecte numai dacă se integra întruna din categoriile de contracte cunoscute verbis, literris, consensu.

Încă din epoca proculienilor există tendinţa să se depăşească acest cadru gi să se recunoască ca valabile şi alte convenţii care nu intrau în categoria contractelor tip. Transformările social-e con ornice, dezvoltarea comerţului, cereau ca şi alte convenţii să fie recunoscute ca generatoare de obligaţiuni. Aşa a luat naştere categoria contractelor nenumite, care a fost definitiv constituită şi sistematizată de Justinian.

Contractul nenumit constituie acel contract nefomal prin care se nasc obligaţiuni în sarcina păi-ţilor de a transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una din părţi îşi execută obligaţiunea. Din definiţia dată rezultă şi caracterele contractelor nenumite. Acestea sunt următoarele:

a) toate contractele de acest tip au aceleaşi elemente;

b) aceste contracte, cu câteva excepţii nu sunt desemnate printr-o denumire specială dată fiecărui contract în parte, ci se încadrează în categoria de tipuri de contracte;

c) toate aceste -contracte au aceeaşi sancţiune, cu excepţia lui aestimatio -contractus aestimatam,

Aceste contracte poartă denumirea de contracte nenumite nu pentru că nu au nume, ci pentru alte motive după cum urmează:

-      pentru că ele nu fac parte din categoriile de contracte cunoscute şi mai vechi, deci anterioare lor adică formale, reale, consensuale;

-       pentru că nu sunt sancţionate cu o acţiune care să poată determina numele contractului respectiv;

-    pentru că tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit, nu are nume.

Denumirea de contracte nenumite le este dată de comentatorii posteriori, medievali. Romanii le numeau nova negotia - acte juridice noi, operaţii juridice noi, sau contractus incerţi - contracte nedeterminate.

Elementele generale sunt cele obligatorii pentru orice convenţie ce îmbracă haina unui contract după cum urmează:

a)       consimţământ;

b)      obiect;

c)      capacitate de cauză.

Elementele speciale sunt cele specifice acestor tipuri de contracte după cum urmează:

a) executarea de către una din părţi a prestaţiunii sale. Contractul nu va lua naştere dacă cel puţin una din părţi nu va fi executat prestaţiunea sa. Deci, urmează ca fiecare din părţi să poată renunţa la convenţie, câtă vreme nici una din prestaţiuni nu a fost executată.

Urmează de aici că executarea obligaţiei de către una dintre părţi coincide cu naşterea, formarea contractului. Până în acest moment avem o simplă convenţie nesancţionată. Obligaţiunea celeilalte părţi se naşte din contract, adică după executarea obligaţiunii de către partea adversă.

b) bilateralitatea. În cazul contractelor nenumite, bilateralitatea reprezintă un aspect special faţă de celelalte contracte în sensul că acordul de voinţă se transformă în contract când una din părţi şi-a executat prestaţia.

Deci rezulta că din contracte se nasc obligaţiuni în sarcina ambelor părţi, numai că naşterea obligaţiunii unei părţi coincide cu executarea ei şi cu formarea contractului.

c) convenţiunea să nu facă parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute, respectiv formale, reale sau consensuale.

Evoluţia contractelor nenumite. Se ştie că în dreptul vechi simpla convenţie nu avea nici o valabilitate conform principiului amintit - ex nudo paclo obligatio nan nascitur, chiar dacă una din părţi îşi executase prestaţiunea promisă, convenţiunea rămânea în continuare nevalabilă, şi în acest caz partea cealaltă nu putea fi obligată să-şi execute prestafiunea. Partea care îşi executase prestaţiunea avea o singură posibilitate de a cere restituirea lucrului printr-o acţiune numită condictio.

Condictio nu era dată ca sancţiune a unui contract pentru că nu există contract, ci pe baza unei îmbogăţiri fără just temei, adică în baza unui mod extracontractual. Consecinţele pe care le producea condictio. În primul rând condietio nu mai era aplicabilă dacă era vorba de anumite servicii pe care o parte le făcuse celeilalte, sau dacă lucrul predat de cealaltă parte pierise. În sfârşit, partea care şi-a executat promisiunea nu putea să constrângă pe cealaltă să execute.

Încheiere

Prin această lucrare am încercat să arăt cum s-a dezvoltat instituţia contractelor în dreptul privat roman, şi sa arat importanţa dezvoltarii lui.

Luînd în consideraţie faptul ca încă di cele mai vechi timpuri omenirea sa dezvoltat din toate punctele de vedere atît economic, religios,social cît şi juridic care a dus la o evoluţie socială şi economică, trebuie de menţionat ca dezvoltarea instituţiei contractelor din dreptul privat a dus la acel boom economic din Imperiul Roman.

Astfel dezvoltarea contractelor a dus la a cea dezvoltare prin faptul ca îi impunea pe oameni să respecte anumite condiţii care erau stipulate în contract, deci contractul era încheiat între două personae care aveau discernămînt şi erau persoane libere şi cetăţeni romani, persoanele care nu erau cetăţeni romani sau nu puteau încheia contracte sau erau limitaţi în drepturi.

[1] Se pare că forma contractuală litteris se putea încheia şi inter absentes

[2] Peregrinii puteau contracta litteris în formele chirographum si syngraphae. De asemenea

stipulaţia era accesibilă şi peregrinilor

[3] Buckland, A textbook of roman law from Augustus to Justinian, Cambridge. University

Press, 1932, pag.43o-431.)