Drept Roman - curs

Categoria: Referat Drept

Descriere:

1. Fără a fi o distincÅ£ie proprie ÅŸtiinÅ£ei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distincÅ£ie între izvoarele formale ale dreptului roman ÅŸi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice...

DREPT ROMAN

NOŢIUNI DE BAZĂ, AUTOTESTARE ŞI BIBLIOGRAFIE

Obiectivele fundamentale ale cursului sunt:

1                    cunoaşterea de către studenţii anului I a modului de apariţie şi evoluţie a dreptului şi ştiinţei dreptului în cadrul sitemului de drept care şi-a pus amprenta asupra culturii juridice europene: dreptul roman;

2                    abordarea comparatvă a instituţiilor şi principiilor dreptului civil românesc cu cele ale dreptului roman;

3                    formarea unui vocabular juridic necesar abordării dreptului privat român.

I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A STATULUI ROMAN

Cetatea Romei a fost edificată material de către etrusci în sec. al VII-lea î.Hr.. Înlăturând organizarea gentilică, statul a apărut la jumătatea sec. al VI-lea î.Hr. în timpul regelui Servius Tullius. Sub aspectul formei de guvernământ, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalităţii (750-509 î.Hr.), epoca republicii (509-27 î.Hr.) şi epoca imperiului (27 î.Hr.- 565 d.Hr.). Epoca imperiului se împarte, la rândul ei, în două perioade: perioada principatului (27î.Hr.-284d.Hr.) şi perioada dominatului (284-565). În cadrul fiecărei epoci statul a cunoscut o organizare specifică. În epoca regalităţii puterea politică era împărţită între rege, senat şi comitia curiata. În epoca republicii un rol esenţial pe lângă senat, comitia curiata şi comitia centuriata l-au jucat magistraţii superiori – cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- şi magistraţii inferiori – edilii, questorii etc. Pe măsură ce puterea împăratului va creşte, atribuţiile şi importanţa diverselor instituţii ale statului roman vor scădea. În schimb, vor creşte rolul şi imprtanţa diveselor organe auxiliare ale împăratului: consiliul imperial, birourile şi funcţionarii imperiali.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

1) Care era organizarea statală în epoca regalităţii? (manual, Vol. I, pp. 7-9)

2) Care era organizarea statală în epoca republicii? (idem, pp. 9-19)

3) Care era organizarea statală în epoca imperiului? (idem, pp. 19-29)

II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN

1. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului roman mărturisesc cel mai bine despre modul în care dreptul s-a conturat treptat în societatea umană ca obiect al unei ştiinţe juridice autonome (jurisprudentia). Într-o societate romană arhaică, profund marcată de religios şi impregnată de ideea de morală, acest proces a dobândit forma unei disocieri lente dar sigure între drept (jus) şi divin (fas), între drept (jus) şi normele morale (mores).

2. Doctrinei dreptului roman şi, în special, lui Ulpian îi aparţine acea summa divisio ce stă astăzi la baza diviziunii dreptului în familia juridică romano-germanică: drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet. Acelaşi Ulpian precizează că fiecare mare diviziune cuprinde, la rândul ei, trei subdiviziuni. Dreptul public cuprinde cultul (in sacris), sacerdoţiile (in sacerdotibus) şi magistraturile (in magistratibus). Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural. Raportat la întreg dreptul privat roman în evoluţia şi cu izvoarele sale, dreptul civil are mai multe sensuri: 1)drept aplicabil în exclusivitate cetăţenilor romani (jus proprium civium romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de către jurisconsulţi în activitatea lor de aplicare a dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus pretorium) cunoscut şi sub denumirea de jus honorarium. Dreptul ginţilor era, în esenţă, acel drept roman creat de către magistraţi pentru a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre cetăţenii romani şi peregrini. În aceste condiţii, jus gentium era un drept aplicat tuturor popoarelor în măsura în care-l înţelegem ca drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural ar trebui înţeles la romani ca acele norme de conduită care se impun de la sine raţiunii umane în anumite situaţii date. Natural reprezenta pentru jurisconsulţii romani atât ceea ce rezulta din calităţile fizice ale oamenilor şi lucrurilor cât şi, înăuntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o dovadă suplimentară.

3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale statului roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman, numită şi a dreptului roman vechi, cuprinde epoca dintre întemeierea cetăţii şi sfârşitul Republicii (aprox. jumătatea sec. II – sec. I î.Hr.), o a doua etapă –numită a dreptului clasic- se întinde de la sfârşitul Republicii până la începutul domniei lui Diocleţian (284 d.Hr.) iar a treia etapă –numită a dreptului postclasic- cuprinde epoca Dominatului.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

1) Care era relaţia dintre ius şi fas la romani? (idem, pp. 30-31)

2) Care era relaţia dintre ius şi mores la romani? (idem, pp. 32-33)

3) Care sunt diviziunile dreptului roman? (idem, pp. 33-37)

4) Care sunt etapele de dezvoltare ale dreptului roman? (idem, pp. 37-40)

III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului roman, din considerente pedagogice se poate face o distincţie între izvoarele formale ale dreptului roman şi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului roman reprezintă forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc efecte juridice. Această formă este strâns legată în opinia romanilor de organul care a emis respectivele norme juridice: cutumele provin de la strămoşi (quod dicitur moribus constitutum), legile provin de la întregul popor (quod populus iubet atque constituit), plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs iubet atque constituit), senatul-consultul de la Senat (quod senatus iubet atque constituit), constituţia imperială de la împăraţi (quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit), edictele de la magistraţi (praetorum urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenţa (responsa prudentium) de la jurisconsulţi (juris prudentes). În funcţie de sursa lor de validitate şi de nevoile epocii, toate acestea s-au constituit într-o adevărată ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului roman reprezintă acel întreg context economic, social şi spiritual care a stat atât la baza apariţiei normelor juridice cât şi a formei pe care au luat-o aceastea într-o epocă dată. De aici şi concluzia că fiecărei mari perioade de dezvoltare a dreptului roman îi corespund anumite izvoare formale ale dreptului.

2. În epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, în epoca clasică au devenit un izvor formal subsidiar legii iar în epoca postclasică ele au revenit în forţă sub forma dreptului vulgar.

3. Alături de cutumă şi, treptat, deasupra acesteia începe să se afirme ca izvor de drept legea (lex). Lex are mai multe semnificaţii în dreptul roman. Din punctul de vedere al întinderii efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari într-un contract (lex contractus) fie statutul unei corporaţii (lex colegii) şi leges publicae ce formulau reguli de conduită obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni şi plebe) care erau diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges publicae se împărţeau, la rândul lor, în două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau acele legi publice care erau votate de cetăţeni în adunările populare în baza unei proceduri legislative strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi în baza unei delegaţii venite din partea poporului sau a Senatului. Ele aveau în vedere organizarea teritoriilor nou cucerite, înfiinţarea de colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea mai importantă lege a dreptului roman reprezentând conform tradiţiei baza dreptului privat chiar şi în epocile în care prevederile sale căzuseră de mult în desuetudine. Ea a reprezentat o aşezare în scris a acelor cutume în vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa plebeilor.

4. Edictul magistratului era o declaraţie publică pe care magistratul, în baza lui jus edicendi, o făcea la intrarea sa în funcţie. Având un caracter pur politic la început, el dobândeşte, pe măsură ce atribuţiile judiciare ale magistraţilor se dezvoltă, caracterul unui program ce stabilea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Redactat pe album, el era afişat în For şi urma să fie aplicat de-a lungul întregului an al mandatului. Având în vedere importanţa activităţii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele pretorului peregrin şi al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au apărut în timp după cea a pretorului urban. Totalitatea normelor şi instituţiilor de drept ce au izvorât din activitatea acestor magistraţi învestiţi cu onoruri (honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium. Parte a acestui jus honorarium a fost şi dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor dintre cetăţeni şi peregrini, cunoscut sub denumirea de jus gentium.

5. În epoca republicană, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept. Acordându-le însă putere de lege, împăratul Hadrian nu a urmărit decât să transforme senatus-consultele într-o modalitate proprie, indirectă, de legiferare. Cu timpul, având în vedere sursa lor reală, senatus-consultele au început să se numească oratio principis. Pe măsură ce autoritatea imperială a sporit, în sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al împăratului, va dispărea în favoarea legislaţiei imperiale.

constituţiile imperiale devin la sfârşitul Principatului singurul izvor de drept în Imperiul roman. În această epocă, constituţiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi rescripte. În epoca Dominatului, creşterea considerabilă a puterii imperiale a asigurat constituţiilor imperiale întâietatea în rândul izvoarelor dreptului roman. Ele încep să fie tot mai des întâlnite cu denumirea de lege (lex).

7. Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se înţelege atât cunoaşterea dreptului, cât şi aplicarea acestuia la cazuri concrete. În consecinţă, jurisprudenţa (juris prudentia) reprezintă în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa dreptului: cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face apel la înţelepciunea (prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de savant. Pe de altă parte, ea nu este o ştiinţă abstractă, ea este şi o artă a aplicării dreptului în scopul atingerii idealurilor lui boni et aequi. Această strânsă legătură între ştiinţă şi practică reprezintă emblema jurisprudenţei romane.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen :

1) Prezentaţi cutuma ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 45-47)

2) Prezentaţi legea ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 47-51)

3) Prezentaţi edictul magistratului ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 52-55)

4) Prezentaţi senatus-consultele ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 55-56)

5) Prezentaţi constituţiile imperiale ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 56-59)

6) Prezentaţi jurisprudenţa ca izvor formal al dreptului roman (idem, pp. 59-64)

IV. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN

1. Din toate cele prezentate până acum, două importante trăsături ale dreptului roman pot fi identificate: în primul rând, dreptul roman a fost direct sau indirect rezultatul activităţii jurisconsulţilor şi, în al doilea rând, dreptul roman a reprezentat o totalitate de grupe sau pături de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul să le sistematizeze.

2. Lipsa unei abordări sistemice a dreptului roman a constituit întotdeauna o dificultate pentru expunerea didactică a dreptului privat roman în cadrul facultăţilor de drept. Plecând însă de la experienţa jurisconsulţilor lui Justinian care, în manualul lor numit Instituţiile au făcut apel la modul în care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a încetăţenit tradiţia de a se aborda instituţiile acestuia în ordinea stabilită de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile şi acţiunile. Acţiunile, reprezentând dreptul procesual, îşi găsesc locul, în mod firesc după logica modernă, în urma dreptului material. Având, însă, în vedere rolul fundamental al jurisprudenţei şi edictului magistratului în conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format în cadrul instanţei de judecată prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se expune dreptul procesual înaintea dreptului material. Lucrarea de faţă va urma acelaşi algoritm: expunerea dreptului privat roman va debuta cu dreptul său procedural (acţiunile) urmat de expunerea dreptului material grupat în persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţii.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

1) De ce dreptul roman are un caracter jurisprudenţial? (idem, pp. 66-67)

2) De ce dreptul roman se caracterizează prin lipsa sistematizării? (idem, pp. 67-68)

V. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

1. Procedura de judecată reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc modul în care trebuie acţionat în vederea recunoaşterii unui drept în justiţie. În dreptul roman, ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau “dreptul acţiunilor” (jus actionum). Într-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune desemna aici toate acele formalităţi cerute pentru derularea unui proces. Într-un sens restrâns, conceptul de acţiune desemna acel mijloc procedural pus la dispoziţie cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti dreptul în justiţie. Importanţa acestui mijloc procedural era considerabilă în dreptul roman, în condiţiile în care un drept exista doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea, fiecărui drept îi corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă a acestora. Numărul acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de pretori în vederea recunoaşterii de noi drepturi.

2. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată în cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare. Din acest context se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale procedurii legis-acţiunilor. Era o procedură legală, deoarece era creată şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte cutumiară) prin lege şi, în special, prin Legea celor XII Table. Era o procedură formalistă deoarece formele prevăzute prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvânt sau a unui gest ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură judiciară deoarece se desfăşura în faţa unui magistrat. Nu în cele din urmă, trebuie remarcat că această procedură se desfăşura în două faze: o fază in jure, desfăşurată în faţa magistratului însărcinat să organizeze instanţa şi o fază in judicio (sau apud judicem), desfăşurată în faţa unui judecător însărcinat să cerceteze faptele şi să dea o sentinţă.

3. Gaius, în Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale legii: sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Doar primele trei acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată în cadrul cărora se urmărea stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin cele două faze amintite: in jure şi in judicio. Ultimele două erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinţa dată de judecător iar ultima, având un caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

1) Care sunt caracteristicile procedurii legisacţiunilor? (idem, p. 71)

2) Expuneţi etapele fazei in iure în procedura legisacţiunilor (idem, pp. 73-77)

3) Expuneţi etapele fazei in iudicio în procedura legisacţiunilor (idem, pp. 77-78)

4) Cum se executa sentinţa în procedura legisacţiunilor? (idem, pp. 78-80)

VI. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ

1. Apărută treptat în practica instanţelor romane, noua procedură ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută în sec. II î.Hr. (undeva între 149 şi 126 î.Hr.). Această lege nu a abrogat procedura legis-acţiunilor ci a permis folosirea celor două proceduri în paralel, la alegerea părţilor. Avantajele noii proceduri au determinat însă căderea în desuetudine a procedurii legis-acţiunilor astfel că o lege Iulia judiciaria din anul 17 î.Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar în faţa tribunalului centumvirilor şi în procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulară este legală, deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită de formulele şi gesturile ritualice specifice procedurii legis-acţiunilor. Ea avea acum la bază o formula pe care magistratul o redacta împreună cu părţile litigante în baza pretenţiilor ridicate liber de către acestea. În acelaşi timp, ea era o procedură maleabilă nefiind limitată la cazurile strict prevăzute de lege. În baza rolului activ pe care-l dobândeşte acum, pretorul putea crea noi acţiuni, dând naştere prin aceasta unor noi drepturi. Având în vedere strânsa legătură dintre acţiune şi drept, se ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare acţiune avea caracterul ei propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are şi un caracter judiciar deoarece se desfăşoară în faţa unei instanţe. Ea îşi menţine şi structura în două faze – in jure şi in judicio- ca expresie a menţinerii încă vii a urmelor vechii justiţii private.

Întrebări/cerinţe pentru autoevaluare minimală şi examen:

1) Ce reprezenta formula în procedura formulară şi ce structură avea ea? (idem, pp. 84-87)

2) Care erau acţiunile de judecată în procedura formulară? (idem, pp. 87-89)

3) Cum se desfăşura procesul în procedura formulară? (idem, pp. 89-96)

VII. PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

1. Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a dezvoltat în condiţiile instaurării Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea îşi avea originea în procedura de judecată aplicată de magistraţi în materie administrativă. După instaurarea Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi importanţa funţionarilor imperiali au crescut. Însărcinaţi cu atribuţii de judecată în materie civilă, în defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii imperiali au extins procedura extraordinară şi în materie de judecată civilă. Justiţia imperială utiliza şi ea, la rândul ei, noua procedură în materie civilă. În aceste condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost înlocuită treptat cu noua procedură extra ordinem, pentru ca în epoca Dominatului ea să dispară complet. Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două. Ea era lipsită de formalităţi excesive de-a lungul întregii sale desfăşurări. Procedura de judecată era acum în întregime etatizată: judecătorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenţa pârâtului în instanţă şi executarea sentinţei. Ea şi-a pierdut caracterul public, devenind secretă: procesul nu se mai desfăşura în Forum, ci într-o clădire unde aveau acces doar părţile şi reprezentaţii lor. Cea mai importantă diferenţă rezida în caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu se mai desfăşura în două faze, ci decurgea în întregime în faţa aceluiaşi judecător. Acesta organiza instanţa şi dădea în final o sentinţă.