Protectia dreptului la un mediu sanatos

Categoria: Referat Drept

Descriere:

DREPTUL LA MEDIU – Aspecte generale. ConÅ£inut. Titularii acestui drept.
Multiplele reglementări internaÅ£ionale ÅŸi regionale în materie de mediu folosesc formulări diferite pentru a determina generic noÅ£iunea de drept individual la o anumită calitate a mediului – „dreptul la mediu”...

PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ÎN MATERIE DE MEDIU

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost pusă în discuţie pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra mediului înconjurător adoptată cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de principii privind drepturile şi obligaţiile statului în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în materie de mediu.

Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate care să îi permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare”. Deşi importanţa acestui document nu poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu ca atare. Este vorba mai degrabă de o recunoaştere indirectă a acestuia[1], prin stabilirea legăturii între drepturile omului precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului înconjurător, subliniindu-se faptul că respectarea  dispoziţiilor în materie de mediu reprezintă o cerinţă pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.

După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării dreptului internaţional la mediu, preocupările mondiale în acest domeniu s-au intensificat. Astfel, cu prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a fost acordată „dezvoltării durabile”.

Nici o dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile omului[2]. Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă . Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura”.

Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, acest document este important prin faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu – ca drepturi ce ar putea fi considerate drepturi procedurale derivate din dreptul material la mediu.

Trebuie remarcat faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio se considera că dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate[3].

Primul document care consacră drepul la mediu[4] în mod explicit, este Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, care în art. 24 prevede: „Toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.” Această consacrare expresă a dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.

Tot într-un document regional – Protocolul adiţional din 14 noiembrie 1998 privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului este recunoscut expres dreptul la unu mediu sănătos, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului”.

Pe aceeaşi linie a accentuării preocupărilor în materie de mediu se înscrie şi dreptul european. Astfel, Tratatul de la Roma – fundamentul comunităţilor europene – nu făcea nici o referire la protecţia mediului. În 1986 prin Actul unic european a fost creat un cadru juridic pentru dreptul mediului, fiind consacrat în trei noi articole. Apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997 s-au adus amendamente importante în domeniul mediului, protecţia mediului devenind astfel o condiţie şi o componentă a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile.

Tratatul de la Maastricht a introdus conceptul de „creştere durabilă respectând mediul” iar Tratatul de la Amsterdam a ridicat principiul dezvoltării durabile la rangul de scop al Uniunii, făcând din protecţia mediului una din priorităţile sale absolute[5].

Un rol deosebit de important în materie de mediu l-a avut Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la jurisdicţie în probleme de mediu, adoptată în1998 şi ratificată de România în anul 2000.

Preambulul Convenţiei de la Aarhus pune în evidenţă două concepte: dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului precum şi importanţa accesului la informaţie, a participării publice şi a accesului la justiţie în ocrotirea acestui drept.

Articolul 1 al Convenţiei prevede: „Pentru a contribui la protejarea dreptului oricărei persoane, în generaţiile prezente şi viitoare, de a trăi într-un mediu corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării, fiecare parte contractantă trebuie să garanteze dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu, în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii ”.

Importanţa acestor dispoziţii rezultă din următoarele aspecte:

- se recunoaşte dreptul la mediu ca atare (în schimb nu i se precizează conţinutul şi este înfăţişat cu titlu de obiectiv care trebuie realizat) şi

- sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze obiectivul - dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu6.

Principalul dezavantaj al acestor reglementări constă în faptul că dreptul fundamental la un mediu sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.

DREPTUL LA MEDIU – Aspecte generale. Conţinut. Titularii acestui drept.

Multiplele reglementări internaţionale şi regionale în materie de mediu folosesc formulări diferite pentru a determina generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului – „dreptul la mediu”, „dreptul la un mediu sănătos”, etc şi, de cele mai multe ori, nu-i precizează conţinutul.

Iniţial, într-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-ar înţelege dreptul la existenţa unui mediu apt să întreţină viaţa umană. Această concepţie a fost abandonată, pe măsură ce în diferite documente internaţionale era subliniată relaţia mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu numai un nivel al calităţii mediului care să asigure supravieţuirea biologică dar şi satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului. Apoi, prin folosirea sintagmei „mediu sănătos” s-a ajuns la a considera că dreptul la mediu implică nu numai absenţa condiţiilor de mediu direct prejudiciabile pentru sănătatea umană, dar şi un mediu care să permită individului să atingă cel mai ridicat nivel posibil de sănătate.

În stabilirea conţinutului dreptului fundamental la mediu un rol important l-a avut Proiectul de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva în 1994. potrivit acestui document, dreptul la mediu presupune în principiu[6]:

- dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de ativităţi care pot afecta mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;

- dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

- accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;

- dreptul la un mediu de muncă sănătos;

- dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la codiţii de viaţă  într-un mediu sănătos;

- dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu, cu excepţia cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, în codiţii legale, de a obţine reparaţii adecvate;

- dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om;

- dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;

- dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.

Având în vedere faptul că în mod tradiţional, drepturile fundamentale formează conţinutul raporturilor dintre persoanele fizice şi stat, rezultă că obligaţiile corelative acestor drepturi revin statului care le recunoaşte şi le garantează. Prin urmare, dreptul la un mediu sănătos presupune în acelaşi timp şi îndeplinirea unor obligaţii referitoare la protecţia mediului înconjurător. Astfel, statele au obligaţia generală de a lua măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos[7]. Aceste măsuri trebuie să aibă scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. Acestei obligaţii a statului i se adaudă şi o serie de garanţii procedurale speciale care conferă acestui drept şi o dimensiune procedurală.

Trebuie remarcat faptul că în conţinutul acestui drept se poate identifica o dimensiune individuală – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această poluare şi o dimensiune colectivă – care implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi internaţional. Tocmai datorită acestei duble dimensiuni a dreptului la mediu s-a ajuns la discuţii legate de faptul dacă putem considera acest drept ca un drept subiectiv individual – pe considerentul că numai omul poate fi considerat titular al acestui drept sau un drept de mediu ca „drept de solidaritate” (drept colectiv) – punând dreptul la mediu pe acelaşi nivel cu dreptul la dezvoltare, dreptul la pace ş.a.

Este cert că nu poate fi contestat nici caracterul individual al dreptul la mediu, dar nici caracterul colectiv, în condiţiile în care mediul reprezintă în prezent un patrimoniu al umanităţii astfel încât titular al dreptului fundamental la un drept la mediu sănătos şi echilibrat devine chiar umanitatea în întregul său.

În cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se regăseşte sintagma „mediu înconjurător” şi nici aceea de „drept la un mediu sănătos”. Astfel,   s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui drept printre cele reglementate de Convenţie nu este surprinzătoare, având în vedere că dezvoltarea industrială de la momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.

Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări internaţionale, importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie este determinantă în a stabili în ce măsură dreptul la mediul înconjurător este transformat într-un drept subiectiv apărat de Convenţie şi în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la mediu înconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce revine statelor, în faţa organelor Convenţiei.

Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu”[8] care a permis extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8 paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi ale art. 6 paragraful 1, care garantează dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa C.E.D.O. a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale:

-          apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8 paragr. 1 din Convenţie;

-          existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu ;

-          existenţa unui drept la un proces echitabil în această privinţă.

Pe această linie, începând cu anii 1970, Comisia a început să admită treptat şi din ce în ce mai explicit că poluările aduceau atingere dreptului la viaţă privată al persoanelor şi că „o poluare sonoră poate afecta neîndoielnic bunăstarea fizică a unei persoane şi în consecinţă, aduce atingere vieţii private” şi că ea „poate, de asemenea, lipsi persoana de posibilitatea de a se bucura de liniştea domiciliului său”. Consecventă acestei direcţii, Curtea a admis ulterior că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în apropierea locuinţelor reclamanţilor au avut drept consecinţă „reducerea calităţii vieţii private şi a afectat liniştea căminului”, fapte de natură a aduce atingere dreptului persoanelor la viaţa privată şi la domiciliu.

  Cauza care a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă pe calea interpretării art.8 paragr.1 în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost López-Ostra contra Spanie[9] în care Curtea a statuat că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol sănătatea şi că în toate cazurile trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menţinut între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblul său.

Concluzia Curţii în această cauză a fost că statul nu a reuşit să menţină un echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclama înfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.

Hotărârea pronunţată în această cauză prezintă importanţă şi prin faptul că se impune statelor-părţi la Convenţie o obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare destinate a asigura protecţia efectivă a dreptului prevăzut de art. 8 paragraful 1 sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor, în alegerea măsurilor de punere în practică a acestei obligaţii statul bucurându-se de o marjă de apreciere.

Pentru a asigura o protecţie efectivă a dreptului la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la mediu, respectiv: dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil şi obligaţia statelor de a lua măsurile care se impun pentru a asigura realizarea obiectivului – protecţia mediului înconjurător.

Dreptul la informare – ca o garanţie a dreptul la mediu – a fost invocat pentru prima dată în cauza Anna Maria Guerra şi alţii contra Italiei[10].

[1] Emanoil Popescu – Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Târgu Jiu, 2003, p. 68

[2] Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediulu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, vol 1,

p. 71

[3] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – Protecţia juridică a mediului, Ed. Semn E, Bucureşti, 2002, p. 64

[4] Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, în Dreptul, nr.9-12/200, p.42.

   [5] Fuerea, Augustin – Drept comunitar european.Partea Generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 51

[6] Daniela  Marinescu – Tratat de dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.104

[7] Anghel Ion – Dreptul mediului înconjurător,Ed. Europolis, Constanţa, 2004, p. 46

[8] Corneliu Bîrsan - “Convenţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 602

[9] Berger Vincent, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Institutul român pentru drepturile omului, Bucureşti, p.392.

[10] Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, Ed. All Beck, 2003, p. 177

necesar a se stabili care erau informaţiile ce puteau fi obţinute şi a se verifica dacă informaţiile la care fac referire reclamanţii fac parte din acestea.

Comisia consideră că: „informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol pentru mediul înconjurător” şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate publicului:

- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui accident – aceste informaţii vizează protecţia directă a sănătăţii şi a vieţii persoanelor;

- informţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu. Acestea din urmă informaţii permit persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.

Importanţa acestei cauze rezidă în faptul că deşi s-a invocat încălcarea art. 10 din Convenţie, Curtea a ales să examineze cauza sub aspectul art. 8.

Soluţionând cauza, Curtea a reţinut că Italia a violat art.8 al Convenţiei prin aceea că autorităţile au omis să transmită informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi reclamanţii prin funcţionarea fabricii.

Prin această hotărâre s-a înregistrat o evoluţie a jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte dreptul la mediu, în sensul că după ce s-a stabilit în cauza Lopez-Ostra contra Spaniei că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statuând obligaţia statului de a furniza informaţii despre riscurile grave de poluare[1].

Consacrarea prin jurisprudenţa europeană a dreptului la informaţia de mediu ca o garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este în deplină concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus din 1998. Aceasta garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de autorităţile publice asupra problemelor de mediu.

Potrivit art. 5 paragraful1 al Convenţiei de la Aarhus: „în caz de pericol iminent pentru sănătatea sau mediul înconjurător, imputabil activităţilor umane sau datorat unor cauze naturale, toate informaţiile de natură a permite publicului să ia măsuri pentru a preveni sau limita eventualele pagube şi care sunt în posesia unei autorităţi publice trebuie difuzate imediat  persoanelor care riscă să fie afectate”[2].

REGLEMENTĂRILE INTERNE ÎN MATERIE DE MEDIU

Astfel, prima lege-cadru privind protecţia mediului – Legea nr. 9/1973 – nu cuprindea nici o referire la un drept fundamental la mediu[3].

Problema recunoaşterii şi garantării dreptului la un mediu sănătos s-a pus abia după anul 1990. De altfel, nici Constituţia din 1991 nu recunoştea expres un drept fundamental la mediu. În cuprinsul acesteia se regăseau unele dispoziţii care au permis aprecierea că legea fundamentală recunoaşte indirect dreptul la mediu. Astfel, în art. 41 alin. 6 privind dreptul proprietăţii private s-a statuat că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”. De asemenea, în art.134 alin.2 lit.e se stabilea că: „Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Aceste reglementări constituţionale nu puteau fi echivalate cu o recunoaştere a unui drept fundamental la un mediu echilibrat ecologic ci mai degrabă cu simpla instituire a unei obligaţii în sarcina statului de a proteja mediul[4]. Prin urmare, protecţia de care se bucura acest drept era aceea a unui drept subiectiv, fără acces la procedurile specifice prevăzute pentru drepturile fundamentale deja constituţIonalizate.

Aceste dispoziţii în materie de mediu din Constituţia din 1991 au reprezentat punctul de plecare pentru adoptarea unei noi legi-cadru în acest domeniu – Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului[5].

Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului a înlocuit Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.

Ordonanţa consacră expres, ca un drept subiectiv, dreptul la un mediu sănătos, stabilind în art. 5 că: „Statul român recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”. Totodată ea prevede garanţiile procedurale ale acestui drept: 

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

- dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;

- dreptul de consultare în vederea luării deciziilor de mediu;

- eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;

- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judiciare în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

În acelaşi timp, potrivit legii, protecţia mediului este consacrată ca o obligaţie şi o responsabilitate a autorităţilor administrative publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Punctul culminant al evoluţiei legislaţiei româneşti în materie de mediu l-a reprezentat consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului fundamental la mediu. Prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 a fost introdus art. 35 intitulat „Dreptul la mediu sănătos”[6], în capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Potrivit acestui articol:

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediu înconjurător.

Dreptului consacrat prin acest articol îi corespunde obligaţia stabilită în sarcina statului prin art.135, alin.2 lit.e, de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.

Textul constituţional care consacră expres dreptul la mediu stabileşte şi îndatorirea oricărei persoane fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, aceasta având un caracter corelativ dreptului recunoscut. Concluzia care se poate desprinde este aceea că spre deosebire de celelalte îndatoriri fundamentale consacrate prin Constituţie care au o existenţă de sine stătătoare, aceea de a proteja şi ameliora mediul există numai în raport şi ca o garanţie specială a dreptului la un mediu sănătos.

În calitate de drept fundamental recunoscut constituţional, dreptul la un mediu sănătos se bucură de o serie de garanţii generale – aferente tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de o serie de garanţii speciale cu caracter procedural.

Din prima categorie fac parte, de exemplu, caracterul excepţional şi condiţionat al măsurilor de restrângere a exerciţiului acestui drept, interdicţia categorică a suprimării sale şi înscrierea sa în rândurile domeniilor care nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei.

În ceea ce priveşte sistemul de garanţii procedurale pentru dreptul la mediu trebuie remarcat faptul că între cele două dimensiuni de existenţă şi de realizare a dreptului la mediu, cea materială şi cea procedurală – nu se poate trasa o linie de demarcaţie clară şi precisă ci se înregistrează o interdependenţă prin care se urmăreşte realizarea obiectivului general – protecţia dreptului la un mediu sănătos.

Astfel, O.U.G. nr. 195/2005 consacră o serie de garanţii procedurale printre care şi dreptul de acces la informaţia de mediu.

Un rol important în reglementarea acestei garanţii l-a avut ratificarea de către România a Convenţiei de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în problemele de mediu cu precizarea că potrivit art.11 alin 2 din Constituţie: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. În sensul realizării acestui drept de acces la informaţia de mediu, Constituţia garantează dreptul la informaţie, stabilind că: „Autorităţile publice, potrivit competenţelor care le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice...”. În acelaşi sens, art. 75  lit.e din O.U.G. nr. 195/2005 stabileşte: „Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a crea sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care permit accesul liber la informaţiile privind mediul şi participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul.

Pe baza Convenţiei de la Aarhus, Hotărârea de Guvern nr. 1115/2002 privind accesul liber la informaţiile de mediu prevede că solicitarea şi furnizarea informaţiilor referitoare la mediu se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public[7].

În acest sens, autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia publicului informaţiile pe care le deţin, din oficiu sau la cererea solicitantului, fără justificarea scopului şi să asigure în mod gratuit mediatizarea imediată a informaţiei privind mediul în cazul unor ameninţări iminente asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, datorate unor activităţi umane sau unor cauze naturale, astfel încât să permită luarea unor măsuri de prevenire şi/sau ameliorare a daunelor provocate. În acelaşi timp, autorităţile publice pentru protecţia mediului furnizează publicului informaţii generale privind starea mediului prin anunţuri şi publicaţii periodice.

O altă garanţie procedurală a dreptului fundamental la mediu este accesul la justiţie în materie de mediu.

În acest sens, Legea protecţiei mediului recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei persoane fizice precum şi organizaţiilor neguvernamentale în vederea conservării mediului, pentru această ultimă ipoteză indiferent cine a suferit prejudiciul, având la bază tocmai considerentul că dreptul la un mediu sănătos face parte din categoria „drepturilor de solidaritate”, care implică ideea de omenire, în ansamblul ei, ca titular al acestui drept. În plus, este stabilit dreptul celui care a suferit un prejudiciu să introducă acţiune în justiţie pentru a obţine despăgubiri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate având un caracter obiectiv şi solidar.

CONCLUZII

Actualul sistem legislativ din ţara noastră în materie de mediu, caracterizat prin consacrarea constituţională a dreptului fundamental la mediu, prin ratificarea  unor reglementări internaţionale importante în acest domeniu şi prin dezvoltarea reglementărilor interne astfel încât să se asigure o garantare efectivă a acestui drept, se înfăţişează, astfel, ca fiind unul care asigură o protecţie eficientă a dreptului la un mediu sănătos, răspunzând astfel exigenţelor europene privind dreptul la mediu.

[1] Corneliu Bîrsan – op. cit., p.602

[2] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – op. cit., p. 71

[3] Emanoil Popescu – op. cit., p. 113

[4] Daniela  Marinescu – op. cit., p. 88

[5] Publicată în M.Of. al României nr.304 din 30/12/1995.

[6] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – op. cit., p. 95

[7] Anghel Ion – op.cit., p. 87