Aspecte de drept constitutional privind principalele institutii din sistemul de drept roman si siste

Categoria: Referat Drept

Descriere:

RelaÅ£iile dintre puteri ÅŸi autorităţile care le reprezintă, privind independenÅ£a, echilibrul ÅŸi controlul reciproc, se manifestă într-o varietate de combinaÅ£ii posibile strâns legate de practica din diferite ţări. Ceea ce este important însă este să se păstreze natura democratică a regimurilor politice . In fiecare Å£ară principiul separaÅ£iei se concretizează într-un ansamblu...

    Aspecte de drept constitutional privind 

  principalele institutii din sistemul de drept 

       roman si sistemul de drept francez

            Dreptul constituţional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă ipostază: pe de o parte, ca ramură de drept; pe de altă parte, ca factor structurant al întregului sistem, ca un cosistem. In opinia unui doctrinar francez, dreptul constituţional este o „mărturie a civilizaţiei occidentale", iar trei dintre temele lui sunt fundamentale: încrederea în individ; credinţa în virtuţile dialogului; organizarea raţională, concretizată prin regimul reprezentativ, funcţia reprezentaţilor şi organizarea alegerilor disputate.[1]

            Ca ramură de drept dreptul constituţional reprezintă o totalitate - în accepţiunea de ansamblu al unor elemente aflate în raporturi de intercondiţionare, de sistem - a normelor şi instituţiilor juridice care au ca obiect reglementarea acelor raporturi sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii publice[2]. Ca factor structurant în sistemul de drept, dreptul constituţional guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, îi imprimă un anume conţinut şi o anume direcţie. Acest fapt rezultă din natura intrinsecă a sistemului de drept, care, aşa cum s-a putut deja reţine, dezvăluie alături de celelalte trăsături şi pe aceea de a reprezenta o realitate ierarhizată, corespunzătoare forţei juridice pe care o au normele ce alcătuiesc ramurile dreptului. Cum izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia, actul politic şi juridic fundamental al ţării, iar Constituţia se află la vârful arhitecturii sistemului actelor juridice din ţara noastră, aceasta implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor dreptului cu dispoziţiile

ei. Dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept, reclamând, la rândul său, stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional.

            Dreptul constituţional apare ca factor structuram al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme celor cuprinse în dreptul constituţional şi, mai presus de toate, să fie conforme normelor cuprinse în Constituţie[3].

   Dreptul constituţional  are trei mari componente:[4]

a) Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect - tradiţional - instituţiile politice, precum şi fundamentele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale;

b) Dreptul constituţional normativ sau fundamental, care are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ;

c) Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale. Toate aceste componente sunt indisolubile şi constituie un ansamblu unitar şi coerent.

                SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT ŞI ORGANIZAREA PUTERILOR PUBLICE

            Principiul separaţiei puterilor în stat a apărut în concepţiile politice şi filozofice ca o reacţie împotriva tiraniei monarhiilor absolutiste, sub influenţa revoluţiilor burgheze din Anglia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, precum şi din celelalte ţări europene în frunte cu Franţa din secolul al XVIII-lea. In acelaşi context s-a avansat şi ideea că titularul puterii suverane este poporul şi nu monarhul. Concepţia s-a conturat odată cu experienţe practice care încercau să distribuie atribute ale puterii atât între diferite instituţii, cât şi categorii sociale, care să împiedice atât tirania unei singure persoane, cât şi tirania democratică a majorităţii[5].

Separaţia puterilor nu înseamnă o simplă distribuire sau delegare ale unor atribuţii ale puterii şi nici o împărţire a puterii politice, care rămâne indivizibilă în esenţa ei. Substratul adânc al principiului constă în păstrarea echilibrului dintre puterea politică şi libertatea cetăţenilor. Prin urmare, Montesquieu şi-a pus problema găsirii unei soluţii care să permită şi exerciţiul puterii şi respectarea libertăţii. „Nu există... libertate - afirmă Montesquieu - dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Daca ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor"[6].

Primele Constituţii scrise ale lumii occidentale, cea americană din 1787 şi cea

franceză din 1791, au încercat să aplice separaţia puterilor, până la limita

extremă, ceea ce a făcut dificilă colaborarea, lor. Totuşi, Constituţia americană care continuă să existe până în prezent, permite «puterilor» separate să funcţioneze. Această situaţie se explică, de obicei, prin forma de guvernământ federativă şi caracterul deschis al Constituţiei, care a permis numeroase amendamente, în schimb, Constituţia franceză din 1791, datorită rigidităţii cu care a aplicat acest principiu a ajuns la blocaj[7].

Pe de altă parte. Constituţia din 1793, din Franţa, care nu a fost niciodată aplicată, reflectă concepţia iacobină a democraţiei, care repudiază separaţia puterilor în numele legitimităţii democratice. Puterea trebuia să fie monopolizată de adunarea aleasă prin vot universal a cărei voinţă se considera că se identifică cu aceea a majorităţii.

Experienţa istorică a dovedit că într-adevăr separaţia puterilor constituie o garanţie pentru menţinerea caracterului democratic al conducerii şi asigurarea libertăţilor cetăţeneşti, indiferent de forma de guvernământ. Statele totalitare care au contopit puterile, renunţând la principiul separaţiei au ajuns la moduri nedemocratice de guvernare.

Relaţiile dintre puteri şi autorităţile care le reprezintă, privind independenţa, echilibrul şi controlul reciproc, se manifestă într-o varietate de combinaţii posibile strâns legate de practica din diferite ţări. Ceea ce este important însă este să se păstreze natura democratică a regimurilor politice[8].

In fiecare ţară principiul separaţiei se concretizează într-un ansamblu de autorităţi (parlamentul, guvernul, instanţele judecătoreşti), care corespund în principiu funcţiilor statului, legislativă, executivă jurisdicţională. Ele păstrează o anumită independenţă, dar se află în raporturi de control şi colaborare.

                             Parlamentul

Conform articolui 61 din Constituttia Romaniei Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării si este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

            In Sistemul de drept francez Adunarea Natională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 deputaţi. Ea se constituie prin sufragiul universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori care sunt alesi pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral compus în general din consilierii alesi in fiecare departament. Cea de „a treia Cameră" a Parlamentului, cum e numita în literatura de specialitate, Consiliul Economic şi Social cuprinde 230 reprezentanţi ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitand un rol consultativ pentru programele pe termen lung, în deosebi[9].

                Sectiunea I  

                      1. Mandatul parlamentar.

            Mandatul parlamentar este o împuternicire de a reprezenta. Politiceşte, el este o convenţie între alegători şi cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală. Juridiceşte, el semnifică o funcţie publică cu care titularul său este învestit prin alegeri, al cărei conţinut este predeterminat prin lege[10].

            Principalele lui trăsături pot fi considerate următoarele: a) Mandatul parlamentar este general, parlamentarul fiind reprezentantul întregii Naţiuni şi pentru toate interesele ei; b) Mandatul parlamentar este independent şi irevocabil, parlamentarul manifestându-se în exerciţiul mandatului său fără a fi legat juridic de angajamentele sale faţă de corpul electoral sau de manifestările de voinţă ale acestuia, pe durata mandatului, şi fără a fi expus revocării.

                Constituţia precizează că durata mandatului Camerei Deputaţilor şi a Senatului este de 4 ani. Se înţelege, logic, că aceasta este şi durata mandatului parlamentar.

                In Sistemul de drept francez Senatul are o situaţie specială, mandatul membrilor sai este de 9 ani, pe baza unei reinoiri la 3 ani. El poate bloca o propunere de revizuire constituţională, ceea ce face din el unul din garanţii Constituţiei.

                2. Protecţia mandatului parlamentar

Pentru a asigura parlamentarului condiţiile necesare exercitării mandatului său, el trebuie să se bucure de o protecţie specială, în sens restrictiv, pot fi incluse în sistemul măsurilor de protecţie a mandatului parlamentar incompatibilităţile şi imunităţile. în sens larg însă mai pot fi integrate în acest sistem indemnităţile şi regimul disciplinar propriu[11].

                2.1. Incompatibilitati

Regulile privitoare la incompatibilităţi au ca scop protecţia şi independenţa celui ales. Ele implică o alegere, din partea celui în cauză, între mandatul parlamentar şi o funcţie, publică sau privată, sau orice altă activitate incompatibilă cu mandatul, în acest sens, art. 71 din Constituţie şi art. 14 din Legea nr. 96/2006 menţionează, pe de o parte, o incompatibilitate specială, aceea între deputat şi senator - nimeni neputând fi în acelaşi timp membru al celor două Camere -, iar pe de altă parte, o incompatibilitate generală, între calitatea de deputat sau de senator şi orice altă „funcţie publică de autoritate", cu excepţia celei de membru al Guvernului.

Articolul 82 al Cărţii I, capitolul III din Legea nr. 161/2003 prevede de asemenea expres funcţiile private incompatibile cu calitatea de deputat sau senator: a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice; b) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale arătate anterior; c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale arătate; d) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; e) calitatea de comerciant persoană fizică; f) calitatea de membru al unui grup de interes economic[12].

             In Sistemul de drept francez[13] există incompatibilităţi cu activităţile publice. Cumulul orinzontal al mai multor investitii – deputat, senator, presedinte si parlamentar, iar pe de alta parte este interzis cumulul mandatelor locale si de nivel – consilier municipal in mai multe comune, consilier general la mai multe

departamente. In afara de acestea mai exista si cumuluri verticale care nu sunt interzise, ci doar limitate. Deputatii nu pot detine decat un singur alt mandat electiv daca e vorba de un loc in Adunarea Comunitatilor Europene, Consilier regional.

2.2. Imunitatile

Regulile privitoare la imunităţi - derogatorii de la cele de drept comun - au ca scop asigurarea independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice. Potrivit cu obiectul acestor imunităţi, ele sunt: iresponsabilitatea juridică şi inviolabilitatea (art. 72 din Constituţie).

                Iresponsabilitatea juridică previne tragerea la răspundere juridică a parlamentarului pentru votul sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. „ Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului" [14]

               Iresponsabilitatea juridică a parlamentarului, astfel cum rezultă din textul constituţional de referinţă, implică deci două condiţii: a) Formele de manifestare ale parlamentarului să nu exceadă conţinutului specific mandatului; b) Respectivele forme de manifestare să aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului.

Potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a revizuirii acesteia, practic, inviolabilitatea  a fost restrânsă stricto sensu la ceea ce înseamnă «inviolabilitate», arătându-se că: a) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului; b) Ei pot fi perchezitionati,

retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultatrea lor: c) In caz de infractiune flagranta, deputatii sau senatorii pot fi retinuti si supusi perchezitiei[15].

                In Sistemul de drept francez in ceea ce priveşte imunitătile, acestea sunt asigurate ca şi in situaţia altor parlamente, din dorinţă de a-i feri parlamentari de ameninţări, de arestări, de imixtiuni asupra vieţii lor. Imunitatea este absolută şi acoperă atât urmărirea de ordin civil cât şi pe cea de ordin penal. Parlamentarii nu pot fi urmăriţi pentru acte săvârşitie în exerciţiul funcţiunii lor, pentru cuvântări, opinii, voturi. Este necesar ca ei să-şi poată exprima acestea fără teama că vor suporta consecinţe sau că li se vor intenta acţiuni în justiţie. Imunitatea este perpetuă, în sensul că ea poate fi invocata chiar si dupa ce mandatul a luat sfarsit.

                        Sectiunea II

                       Structura Parlamentului

            Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate dintr-o singură adunare (cameră) sau din două sau mai multe adunări Parlamentele formate din o singură cameră sunt parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din două sau mai multe camere sunt parlamente cu structură bicamerală sau multicamerală[16]. Conform Constituţiei României, Parlamentul este alcătuit din două Camere: Camera Deputaţilor şi Senatul (articolul 61, alineatul 2).

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform legii electorale. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie[17].

Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.

Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri[18]. Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament, în această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

            Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabileşte prin regulament propriu - articolul 64 (aliniatul 1). Fiecare cameră îşi alege un birou permanent.

Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, conform regulamentului fiecărei Camere, articolul 64 (aliniatul 3).

Fiecare Cameră îşi constituie Comisii permanente şi poate instituii Comisii de anchetă sau alte Comisii speciale. Camerele îşi pot constitui Comisii comune. Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate, articolul 65 alineatul (l).Camerele îţi desfăşoară lucrările în şedinţe comune, conform unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

            Potrivit art 24 din Constitutia Frantei Parlamentul se compune din Adunarea naţională si Senat. Deputaţii Adunării naţionale sunt aleşi prin scrutin direct. Senatul este ales prin vot. indirect. El asigură reprezentarea colectivitătilor teritoriale ale Republicii. Francezii stabiliţi în afara tarii sunt reprezentaţi în Senat.

Sectiunea III

Legile sunt actele adoptate de Parlament, rezultând din îmbinarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul legiilor este determinat de importanţa acordată de legiuitor aspectelor reglementate[19].

            Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului de aici rezultand că: a) Toate celelalte acte juridice normative nu pot contrazice legea existentă; nu o pot dilata, nu o pot restrânge, nu o pot abroga; b) Dimpotrivă, stă la discreţia legii posibilitatea de a modifica sau de a anula orice acte juridice normative, ce-i sunt de altfel subordonate; c) Legea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăşi.

            Promulgarea şi intrarea în vigoare a legii

Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Inainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă   s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult zece zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea[20].

            Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzură în textul ei.

            In Sistemul de Drept francez Parlamentul se compune din Adunarea naţională si Senat. Deputaţii Adunării naţionale sunt aleşi prin scrutin direct.

Senatul este ales prin vot indirect. El asigură reprezentarea colectivitătilor teritoriale ale Republicii. Francezii stabiliţi în afara Frantei sunt reprezentaţi în Senat[21].

O lege organică stabileşte durata puterilor fiecărei adunări, numărul membrilor săi. indemnizaţia acestora, condiţiile pentru a fi aleşi, regimul ineligibilităţilor si cel al incompatibilităţilor. Ea mai stabileşte condiţiile in care sunt alese persoanele chemate sa asigure, in caz de vacanţa a locului, înlocuirea deputaţilor sau a senatorilor până la înnoirea totală sau parţială a adunării căreia îi aparţineau[22].

Nici un membru al Parlamenlui nu poate fi urmarit, cercetat, arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile ex primate de către el in exercitarea funcitiilor sale.

            In materie criminală sau corectionala, nci un membru al Parlamentului nu poate face obiectul unei arestari sau al oricărei măsuii

care îl priveaza sau ii restrange libertatea .

[1] J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Montchrestien, 2001, p. 27

[2] Serban Nicolae, Evolutia Dreptului Constitutional potrivit legii de revizuire a Constitutiei, Revista Dreptul nr. 7 din 2004

[3] Victor Duculescu, Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag 153

[4] I. Muraru, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Actami, Bucuresti 1997, pag. 374

[5] Mihai Constantinescu, Principiul separatiei puterilor in stat reflectat in Constitutia Romaniei, Revista Dreptul nr. 3 din 1992, pag. 3

[6] Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964. vol. I, p. 196.

[7] Maria N. Georgescu, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Fundatia Andrei Soguna, Constanta 2001, pag. 235

[8]P. Negulescu, Tratat de drept public, Editura Casa Scoalelor, p. 521

[9] Ciobanu D Aurel, Constitutia Republicii Franceze, Ed. All Educational, pag. 13

[10] Marian Enache, Evolutia functiei de control parlamentar in Constitutia statului roman, Revista Dreptul rn. 6 din 1998

[11] Enache Marian, Aspecte generale privind controlul parlamentar in regimurile politice democratice, Revista Dreptul nr. 8 din 1997, pag. 24

[12] C. Ionescu, Constitutia Romaniei, Ed. All Beck, Bucuresti 2003, pag. 135

[13] Victor Duculescu, Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag. 167

[14] C. Ionescu, Constitutia Romaniei, Ed. All Beck, Bucuresti 2003, art. 72 din Constituţie şi art. 22 din Legea nr. 96/2006).

[15] Alexandru Tuculeanu, Raspunderea juridica a membrilor Parlamentului si Guvernului in lumina Constitutiei Romaniei, Revista Dreptul nr. 7 din 1995, pag. 12

[16] I. Muraru, Constitutiile romane, Regia Autonoma “Monitorul Oficial”, Bucuresti 1993, pag 8

[17] Eufemia Vieru, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Economica, Iasi 2006, pag 109

[18] Curtea Constituttionala, dec. nr. 45/1994, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 131 din 27 mai 1994

[19] Ion Deleanu, Institutii si proceduri constituttionale in dreptul roman si in dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2006, pag 665

[20] Mihai Constantinescu, Promulgarea legii, Revista dreptul, nr. 6 din 2000

[21] Ciobanu D Aurel, Constitutia Republicii Franceze, Ed. All Educational

[22] Victor Duculescu, Observatii in legatura cu structura bicamerala a Parlamentului si raporturile dintre cele 2 Camere, Revista Dreptul nr 9 din 2000, pag. 19

Dreptul de vot al membrilor parlamentului este personal.

            Parlamentul se reuneste de drept intr-o singura sesiune ordinara care incepe in prima zi lucratoare din octombrie si se incheie in ultima zi lucratoare din iunie. Numarul de zile de sedinta nu poate depasi 120. Zilele si calendarul sedintelor sunt stabilite de catre regulamentul fiecarei adunari.

            Parlamentul este intrunit in sesiune extraordinara la cererea Primului ministru sau a majoritatii membrilor care alcatuiesc Adunarea nationala, cu o ordine de zi determinata[1].

            Preşedintele Adunării naţionale este ales pe durata legislaturii. Preşedinţele Senatului este ales după fiecare înnoire parţiala.

            Şedinţele celor două adunări sunt publice. Stenograma integrala a dezbaterilor este publicată in Jurnalul oficial.

                               Guvernul

Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică.

Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de zece zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună.

Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun individual în faţa Preşedintelui României, jurământul. Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate[2].

Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţelor[3].

Răspunderea membrilor Guvernului[4]. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute,de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă sau, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Moţiunea de Cenzură este prevăzută în articolul 113 din Constituţie. Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.

Moţiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea[5].

Angajarea răspunderii Guvernului este stipulată în articolul 114 din Constituţia României.

            Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

In articolul 115 din Constituţia României este prevăzută Delegarea legislativă. Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, conform procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

            Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura de urgenţă la camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică[6].

            In Sistemul de Drept francez[7] Guvernul hotărăşte şi conduce politica naţiunii. El dispune de administraţie si de forţa armata. El răspunde in faţa Parlamentului in condiţiile si potrivit procedurilor prevăzute in articolele 49 si 50.

                Primul ministru conduce acţiunea Guvernului. El răspunde de apărarea naţionala. El asigură executarea legilor. Sub rezerva dispoziţiilor articolului 13 el exercită puterea de a emite acte normative inferioare legii şi numeşte in funcţiile civile şi militare.

            El îl înlocuieşte, atunci când este cazul, pe Preşedintele Republicii în prezidarea consiliilor si comitetelor.

            El poate, in mod excepţional, să iI înlocuiască pe Preşedintele Republicii în prezidarea unui Consiliu de miniştri în temeiul unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată.

            Actele Primului ministru sunt contrasemnate, după caz, de miniştrii însărcinaţi cu executarea acestota[8].

            Funcţiile de mcmbru al Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat parlamentar, a oricărei funcţii de reprezentare proiesionala la nivel naţional si a oricărei funcţii publice sau a oricărei activităţi profesionale.

O lege organică stabileşte condiţiile in care se procedează la înlocuirea titlurilor unor asemenea mandate funcţii sau angajamente.

       Inlocuirea membiilor Parlamentului are loc in conformitate cu dispoziţiile articolului 25.

Institutia Sefului de Stat

            Conform Constituţiei României, prin articolul 80 aliniatul (1), Preşedintei României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, în acest scop, Preşedintele ţării, exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate[9].

Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în aceasta calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin prin definiţie şeful statului.

Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist. Conform acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi guvern[10].

Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care acesta o are de şef al statului, patru funcţii principale:

• funcţia de reprezentare (articolul 80, aliniatul 1);

• funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (articolul 80, aliniatul 1);

• veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice (articolul 80, aliniatul 2);

• funcţia de mediere (articolul 80, aliniatul 2).

1. Alegerea, validarea mandatului, durata mandatului Preşedintelui

            Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform articolului 81 aliniatul (1) din Constituţie. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. In cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, jurământul faţă de ţară şi de respectare a Constituţiei ţării[11].

Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii jurământului, articolul 83 alineatul (l ). Preşedintele ţării îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

2. Numirea, consultarea şi participarea la şedinţele Guvernului de    către Preşedintele României

                Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.

Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

De asemenea, adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupărilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (articolul 89 ).

In cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată, conform articolului 89 alineatul (2). Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă.

                    3. Atribuţiile Preşedintelui României[12]

Atribuţiilor prezidenţiale sunt clasificarea dupa condiţiile de exercitare in:

• atribuţii privind legiferarea;

• atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;

• atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice;

• atribuţii în domeniul politicii externe;

• atribuţii în domeniul apărării şi asigurării ordinii publice;

• luarea de măsuri excepţionale;

• atribuţii în domeniul politicii externe

               4. Suspendarea din funcţie şi punerea sub acuzare a Preşedintelui României

In cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale[13].

Conform articolului 96 (aliniatul 1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.

5. Vacanţa funcţiei, interimatul funcţiei şi răspunderea preşedintelui interimar

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie,; de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces; articolul 97 (aliniatul 1) din Constituţie.

In termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

Interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

6. Actele Preşedintelui României

In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete, conform articolului 100 (alineatul 1) din Constituţie. Decretele se publică în Monitorul Oficial al României; nepublicarea acestora atrage inexistenţa decretului.

Decretele pot avea caracter normativ sau pot fi individuale.

In afară de decrete, care sunt acte juridice, Preşedintele poate întocmi acte politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc efecte juridice.

In ceea ce priveşte mesajele, acestea au ca suport constituţional articolul 88 din Constituţie, potrivit căreia Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii.

Mesajul este un act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale privind principalele probleme politice ale naţiunii[14].

In Sistemul de Drept francez Preşedintele Republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea normală a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului şi al respectării tratatelor.

Preşedintele Republicii este ales pentru şapte ani prin scrutin universal direct.

            Preşedintele Republicii este ales cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. Dacă aceasta nu este obţinută în primul tur de scrutin, se procedează, în a doua duminică ce urmeaza la un al doilea tur.

            Scrutinul se convoacă de către guvern.

               Alegerea noului preşedinte are loc cu cel putin douăzeci de zile si cu cel mult treizeci şi cinci de zile inainte de expirarea mandatului presedintelui in exerciţiu.

               In caz de vacantă sau imposibilitate de a exercita mandatul este declarată ca definitivă de catre Consiliul constituţional, scrutinul pentru alegerea noului preşedinte

          Preşedintele Republicii numeste Primul ministru. El pune capăt functiilor acestuia in momentul prezentarii de catre acesta a demisiei Guvernului.

            La propunerea Primului ministru, el numeste pe ceilalţi membri ai Guvernului si pune capăt funcţiilor acestora.

            Preşedintele Republicii prezideaza Consiliul de ministri.

            Preşedintele Republicii promulga legile in cincisprezece zile de la transmiterea catre Guvern a legii definitiv adoptate[15].

         Preşedintele Republicii poate, după consultarea, Primului ministru şi a preşedinţilor adunărilor, să declare! dizolvarea Adunării naţionale.

        Preşedintele Republicii semnează ordonanţele si decretele hotărâte in Consiliul de miniştri. El face numirile in functiile civile si militare ale Statului.

Consilierii de Stat, marele cancelar al Legiunii de onoare, ambasadorii si trimisii extraordinari, consilierii magistraţi la Curtea de conturi, prefectii, reprezentantii Guvernului, ofiterii generali, rectorii acadeniiilor, directorii organelor centrale ale admmsitraţiei de stat sunt numiţi in Consiliul de miniştri[16].

            Preşedintele Republicii acrediteaza ambasadorii si trimisii extraordinari pe lângă puterile străine,ei fiind acreditati pe lângă acesta.

                Preşedintele Republicii este Şeful armatelor. El prezideaza consiliile si comitetele superioare ale Apărarii nationale.

            Preşedintele Republicii are dreptul de a gratia.

[1] Ciobanu D Aurel, Constitutia Republicii Franceze, Ed. All Educational

[2] Eufemia Vieru, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Economica, Iasi 2006

[3] Mihai Constantinescu, Promulgarea legii, Revista dreptul, nr. 6 din 2000

[4] Eufemia Vieru, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Economica, Iasi 2006 pag. 125

[5] I. Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale. Tratat, Ed. Dacia Europa Noua 2000, vol. I, pag. 205

[6] Eufemia Vieru, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Economica, Iasi 2006, pag 109

[7] Victor Duculescu, Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag. 188

[8] J. P. Camby, La procedure legislative en France, Paris 1994, pag. 40

[9] C. Ionescu, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed All Beck 2004, pag 396

[10] Victor Duculescu, Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag.190

[11] Maria N. Georgescu, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed. Fundatia Andrei Soguna, Constanta 2001, pag. 235

[12] Ion Deleanu, Institutii si proceduri constituttionale in dreptul roman si in dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2006,pag. 731

[13] Victor Duculescu, Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996, pag.184

[14] C. Ionescu, Drept Constitutional si institutiile politice, Ed All Beck 2004, pag. 439

[15] M. Prelot, Institutions politiques – Droit constitutionnel, Dalloz, Paris 1995, pag. 690

[16] Ciobanu D. Aurel, Constitutia Republicii Franceze, Ed. All Educational 1998