| 
 Plumbde George Bacovia:
 A  aparut în fruntea volumului Plumb  în 1916. Este considerata o  capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului românesc.
 Discursul poetic este conceput sub  forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare sufleteasca disperata,  lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund  celor 2 planuri ale realitatii: realitatea  exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece,  ostil, care îl împinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici  iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare.
 În poezie exista un motiv esential:  moartea, redat prin sicriu, mort, somn,  dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era vânt. Celelalte motive -  amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii  esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.
 Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol,  repetitie si epitet. În exprimarea sicriele  de plumb sugereaza nemiscare, încremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i atârnau aripele de plumb sugereaza  caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.
 Prima strofa defineste un univers rece,  strain, în care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:
 Dormeau adânc sicriile de  plumb,
 Si flori de plumb si funerar  vestmânt -
 Stam singur în cavou… si era  vânt…
 Si scârtâiau coroanele de  plumb.
 Strofa a doua defineste realitatea  interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme întors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea  surda si grea, din care poetul nu se mai poate înalta; caderea în moarte este  inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa  de salvare:
 Dormea întors amorul meu de  plumb
 Pe flori de plumb, si-am  început sa-l strig -
 Stam singur lânga mort… si  era frig…
 Si-i atârnau aripile de plumb.
 La toate nivelurile (lexical, fonetic,  morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele  la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia  conjunctiei si amplifica atmosfera  macambra: Si flori de plumb si funerar  vestmânt - / …si era vânt… / Si scârtâiau coroanele… si-am început sa-l strig…  si era frig… si-i atârnau aripile de plumb…. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice. Frecventa  consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine plânsetul,  vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata  folosirea iambului alternând ci peronul si antibracul.
 Sentimentul dominant este de oboseala,  de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului  poetic.
 Poezia  exprimă în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească de o  copleşitoare
 singurătate. Atmosfera este de o  dezolare totală în tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea  metalului întunecat.
 Poezia este structurată pe  două planuri. Pe de o parte realitatea exterioară, prezentă prin  cimitir, prin cavou o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte realitatea  interioară care are în vedere sentimentul iubirii a cărui invocare se face  cu desperare fiind i el condiţionat de natura mediului. Este de fapt încercarea  poetului de a evada din lumea închisă izolată în care se zbate.
 Poetul însă nu izbuteşte  să depăşească momentul, cuvântul “întors” realizează de fapt misterul întregii  poezii. Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metaforă  -                    - simbol i care este  repetat de trei ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiţia acestui cuvânt  sugerează o atmosferă macabră de cavou.
 În acest mediu,  sentimentul iubirii înseamnă “întoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian  Blaga, adică moartea.
 “Dormea întors amorul meu  de plumb,
 … pe flori de plumb.”
 În aceste condiţii poetul  nu se poate redresa, nu se poate înălţa i ultimul vers, aduce consolarea i  resemnarea “i-i atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, care cădere  este surdă i grea.
 Între aceste coordonate  ale realităţii exterioare i interioare se desfăoară monologul tragic al  poetului într-o atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe  de altă parte prin repetiţia cuvântului plumb folosit obsesiv ca determinant.  Apare de trei ori, în fiecare strofă în rima versurilor 1 i 4 la cezura  versului 2.
 Cuvântul cheie repetat  astfel nu sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia  bacoviană - ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică  necondiţionat.
 Poezia Plumb este o poezie  simbolistă, nu numai prin corespondenţe din lumea minerală ci i prin  muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
 Versul este iambic în exclusivitate,  iar tonul este elegiac. Prin repetiţia obsedantă a cuvântului cheie, poezia  devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
 Structura poeziei este  armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât  versul 1 este în relaţie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.
 Mijloacele artistice de  realizare pe lângă simbol întâlnim metafore i personificări “Dormeau adânc  sicriile de plumb”.
 Remarcăm folosirea  verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugerează acea atmosferă de dezolare,  o acţiune trecută dar neterminată, în continuă desfăurare încă.
 |