Contributia cronicarilor la dezvoltarea limbii si literaturii romane Categoria: Referat Romana
Descriere: In cultura românească, Umanismul a pătruns abia spre sfârÅŸitul
secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor
greacă ÅŸi latină, alături de voievozi români care au susÅ£inut
RenaÅŸterea prin ridicări de adevărate monumente religioase în stil
renascentist. TotuÅŸi, Umanismul românesc s-a identificat prin anumite
trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii
scriu dintr-un motiv umanist, conştienţi fiind de folosul cărţilor... |
|
||
|
|
|||
|
1 CONTRIBUŢIA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ŞI LITERATURII ROM�NE Umanismul este o mişcare culturală, confund�ndu-se cu Renaşterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai �nt�i �n Italia, şi apoi �n �ntreaga Europă. Ideea principală a fost aducerea omului �n centrul Universului �n locul lui Dumnezeu, adopt�nd toleranţa religioasă ca reacţie �mpotriva Inchiziţiei catolice, care �n Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost căutate şi redescoperite, s-a pronunţat �nflorirea artei, culturii, literaturii şi susţinerea dreptului la cultura. Se manifestă �ncrederea �n raţiune, �n valorile modelatoare ale culturii. S-a regăsit armonia �ntre om şi natură. Umaniştii au atacat privilegiile feudale şi dreptul divin, lupt�nd pentru drepturi democratice şi reforme sociale, ceea ce era o adevărată noutate şi o schimbare radicală a vremii. Ei s-au răzvrătit �mpotriva condiţiilor grele ale Evului Mediu, dorind o �mbunătăţire a condiţiilor omului, cu tot ceea ce �nseamna viaţa pentru el. In cultura rom�nească, Umanismul a pătruns abia spre sf�rşitul secolului al XVI-lea, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greacă şi latină, alături de voievozi rom�ni care au susţinut Renaşterea prin ridicări de adevărate monumente religioase �n stil renascentist. Totuşi, Umanismul rom�nesc s-a identificat prin anumite trăsături, cum ar fi caracterul educativ al literaturii – cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, conştienţi fiind de folosul cărţilor. Astfel, �n „Predoslovie”, Grigore Ureche afirmă că s-a apucat să scrie o cronică pentru ca „să nu se �nece anii cei trecuţi” şi moldovenii să răm�nă neştiutori ai trecutului lor „asemene fiarălor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte”. In spiritul Umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute �n adevăr, nu „basnele şi poveştile”. Iar după Miron Costin, istoria nu �nsemna numai consemnarea faptelor trecute, ci şi tragerea unor �nvăţăminte din desfăşurarea evenimentelor, din zugrăvirea unor drame sociale sau omeneşti, care puteau fi evitate: „că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, să ştie ce au fost �n vremi trecute, ce mai mult să fie de �nvăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească…”. Acest prozator de idei avea cunoştinţă că scrisul este o „iscusită oglindă minţii omeneşti”. Continuatorul lui Ureche ştie că, pentru a nu vorbi el �nsuşi �n deşert, pentru a fi continuat, la r�ndul lui, trebuie să fie citit. Elogiul „scrisorii” cheamă pe acela al lecturii: „Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după ac�ste cumplite vremi anilor noştri, c�ndva şi mai slobode veacuri, �ntru care, pe l�ngă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos �n toată viiaţa omului zăbavă dec�tu cetitul cărţilor…Cit�şte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală” ; „Deci fraţilor cetitorilor cu c�t vă veţi �ndemna a citi pre acest letopiseţu mai mult cu at�t veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai �nvăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi, la domn şi la noroade de cinste”. De asemenea, Umanismul rom�nesc se deosebeşte şi prin caracterul patriotic, militar şi popular, cronicarii susţin tezele etnogenezei, romanitatea poporului rom�n, latinitatea limbii rom�ne, unitatea poporului rom�n, continuitatea rom�nilor in Dacia – cu argumente arheologice şi filologice. Pe Ureche �l preocupă �nceputurile vieţii poporului rom�n, existenţa poporului rom�n �n comparaţie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni politice, precum bătălia pentru unirea bisericilor �ncepută �n secolul al XV-lea şi ne�ncheiată �ncă pe vremea lui. După capitolul despre descălecarea Moldovei, Ureche se ocupă de limba moldovenească, av�nd �ndrăzneala, bazată pe ştiinţă, �nt�ia oară �n cultura noastră, să afirme originea latină a poporului rom�n şi a limbii rom�ne, să vorbească de unitatea poporului rom�n din Moldova, Muntenia şi Transilvania, afirmaţia lui apăr�nd �ntr-o formă apropiată de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: „…de la R�m ne tragem…De la r�mleni, ce le zicem latini; p�ine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaină, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, şi de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am �nţelege…”. Aceasta este „�ncepătura letopiseţului”, cum �i spune el, şi ea constituie un moment de marcă �n cultura noastră de la �nceputul secolului al moment de marcă �n cultura noastră de la �nceputul secolului al XVII-lea. In afară de notarea domniilor şi evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, şi epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat să �nfăţişeze tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri. Informaţia şi modul de alcătuire a cronicii presupun o adunare de ştiri din diferite izvoare. Opera este o �ncercare de sinteză istorică a Moldovei şi nu a rezultat din folosirea c�torva izvoare luate �nt�mplător. Ureche �şi făcuse o imagine clară despre dezvoltarea istorică a poporului rom�n, pe baza unei cercetări mai ample. In mod sigur a citit mai mult dec�t un letopiseţ intern, unul extern, leşesc, si o cosmografie. Aşadar, c�nd Ureche afirmă că „rum�nii, c�ţi se află lăcuitori de la Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii si toţi de la R�m se trag”, c�nd nu este de acord cu numele de Sciţia dat teritoriului rom�nesc de unele cosmografii, c�nd citează „letopiseţele latineşti”, �nseamnă că a consultat şi confruntat �ntre ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia conţinuta de aceste izvoare despre limba rom�nească, Ureche semnalează pentru prima oară �n cultura noastră existenţa unui fond lexical latin �n limba rom�nă, �n care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care rom�nii au venit �n contact. Miron Costin adoptă şi el aceeaşi teorie, �ncep�nd chiar din predoslovie, unde prezintă Italia din punct de vedere geografic şi etnografic, căut�nd apropieri �ntre italieni şi rom�ni, �n baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre �ntemeierea şi �ntinderea Imperiului Roman, autorul face referire �ntre altele la legende antice literaredespre războiul Troiei sau despre Romulus şi Remus, legende narate după cărţi populare medievale, şi mai ales după opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu �nt�rzie a face referire la situaţia Daciei. Urmează apoi capitolul războaielor romane cu dacii, cucerirea şi colonizarea Daciei, cucerirea altor ţări europene, pătrunderea romanilor �n Asia şi Africa. Capitolul următor vorbeşte pe scurt de urme arheologice, pentru ca �ntr-un altul să se ocupe pe larg de poporul rom�n şi de dovezile care arată că acest popor este de origine romană. Insistă asupra unităţii de grai a ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor („graiul de casă a ardelenilor mai mult are �n sine �nsemnarea graiului rom�nesc şi latinesc”). Costin relevă asemănările de port, �mbrăcăminte şi �ncălţăminte, dintre romani şi rom�ni. De asemenea, notează asemănarea �n ceremonia ospăţului şi mai ales a �nmorm�ntării, �nsoţită de c�ntece din flaut şi de c�ntece funerare zise de bocitoare profesioniste. La Neculce, datoria de a nu-ţi uita patria, locul de baştină, e mai puternică dec�t toate, oric�t de multe şi de mari ar fi obligaţiile unui boier faţă de domn, fie acesta chiar şi rudă apropiată a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul său pentru cititori sună emoţionant peste timp, �ntrec�nd cu mult fraza goală, „dezinteresată”, �ndemn�nd la iubirea de ţară, prin legarea vieţii omului de păm�ntul unde s-a născut: „Ce, fraţilor moldoveni, rogu-vă să luaţi aminte, să vă �nvăţaţi şi să vă păziţi. Oric�t ar fi �n cinste la vrun domn, bine este să-i slujeşti cu dreptate, că de la Dumnedzău ai plată. Dar cu domnul niciodata să pribegeşti, măcar cum ar hi, şi nu numai �n ţară streină, ce nici �n Tarigrad cu d�nsul să nu mergi, fiind tu moldovan”. Dragostea de ţară a cronicarului străbate ca un fier roşu letopiseţul şi nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatură este că patriotismul lui Neculce nu se rezumă la simple declaraţii, ci ia forma unor strigăte de durere: „Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăp�ni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor �n tine, de mare mirare este, cu at�tea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag p�nă astădzi �n tine, Moldovă!” Foarte populare la vremea lor, cronicile au totuşi, pe l�ngă o �nsemnătate documentară incontestabilă, şi o valoare literară demnă de atenţie, fiind primele exerciţii de compoziţie literară. Grigore Ureche a fost un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche, alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare şi cronografe, făc�nd un gest capital pentru viitoarele desfăşurări, pentru starea de spirit a intelectualităţii rom�neşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viaţa lui intimă şi despre rolul ce l-a jucat �n viaţa publică a Moldovei, sunt foarte sumare ca să ne putem face din ele o icoană vie a personalităţii lui. Scolit la Lvov (după o programă de studii identică cu cele apusene), fără a renunţa la tradiţia istoriografică internă, pe care o consultă cu rigurozitate, Grigore Ureche schimbă codul după care istoriografii se ghidaseră p�nă atunci. El introduce �n scrisul nostru cronicăresc maniera occidentală cu care fusese familiarizat �n timpul studiilor sale �n vest. Si ce era mai important, el părăseşte slavona, limbă foarte preţuită a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie �n rom�neşte. Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu există, toate manuscrisele care au ajuns p�nă la noi sunt �nţesate cu interpolări adăugate ulterior de Eustratie Logofătul, de Simion Dascălul şi de Misail Călugărul. P�nă �n prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, p�nă la data primei imprimări a textului, datorată lui Mihail Kogălniceanu la 1852, �n aproximativ 42 de copii, cele mai multe şi mai complete fiind de redacţie munteană şi prezent�nd abateri mai mult sau mai puţin importante, din punct de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa formă iniţială. Cronica lui Grigore Ureche, scrisă se pare �ntre 1642, data c�nd el ajunge vornic mare, cum semnează predoslovia, şi 1647, data morţii, a intrat �nsă de timpuriu �n m�na lui Simion Dascălul. In ce �mrejurări nu ştim. Disputa �n jurul interpolărilor din cronica lui Ureche �ncepea �ncă din vremea lui Miron Costin, care, �n lucrarea sa „De neamul moldovenilor”, punea pe seama lui Simion Dascălul şi a celorlalţi „basnile” �n legătură cu provenienţa rom�nilor din t�lharii aduşi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Demonstraţia lui Miron Costin se baza pe �ncredinţarea bunei informări a predecesorului său �n ştiinţa istoriei, spre deosebire de copiştii interpolatori care erau, dupa părerea sa, oameni „de puţină minte”. Lingviştilor le-a fost greu să descopere care au fost spusele marelui cronicar, şi care adăugările lui Dascălul, dar totuşi au reuşit, �n primul r�nd deosebind izvoarele după care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, �n cronică se observă destul de clar doua firi, doua mentalităţi, doua personalităţi cu totul diferite. O primă personalitate se caracterizează prin dorinţa de a se face cunoscută cu orice preţ, prin tendinţa de a „tinde poveştile mai pe larg”, cu riscul de a cădea �n incoerenţă, fără un simţ al măsurii şi al criticii. In ceea ce-l priveşte pe Grigore Ureche, �n nici o parte a cronicii sale nu pomeneşte despre persoana lui, nici măcar atunci c�nd poate cititorul s-ar aştepta. La polul opus, Simion Dascălul mereu �şi spune numele, spre a se şti cine a scris r�ndurile acelea: „Acestea cerc�nd cu nevoinţă vornicul Ureche scrie de zice…Dupa aceia şi eu…Simion Dascăl, apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie aceste poveşti…”. Concepţia lui Ureche despre istorie �l determină pe acesta să �ndeplinească anumite condiţii de obiectivitate �n restabilirea adevărului, consult�nd at�t izvoarele păm�ntene, c�t şi cele străine, pentru a putea scoate adevărul din acestea: „nu numai letopiseţul nostru, ce şi cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate”. Dimpotrivă, Simion Dascălul este o fire imaginativă, care lungeşte poveştile, �mpletind, fără a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimbă datele din izvoare şi adaugă de la sine tot felul de născociri. In plus, stilul lui Simion Dascălul este de cele mai multe ori �ntortocheat, plin de repetiţii, neclar, contrast�nd cu stilul precis, clar, „ca o pisanie de biserică”, al lui Grigore Ureche. Pe bună dreptate, acesta este socotit primul m�nuitor de condei, care ne lasă o scriere �n limba rom�nă, o carte originală, laică. El este �ntemeietorul prozei in literatura rom�nă. Miron Costin, lu�nd cunoştinţă de neadevărurile şi „ocările” aduse de simion Dascălul, se revoltă, ca om luminat ce era, şi se hotărăşte să alcătuiască un letopiseţ integral al Moldovei, �n care să expună, pe larg şi pe �nţelesul tuturor, „�nceputul ţărilor şi al poporului rom�nesc. Plănuise probabil să scrie �ncă de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici liniştea necesară continuării unei asemenea lucrări. De aceea, şi-a schimbat g�ndurile şi a trecut doar să continue cronica lui Ureche. Miron Costin, fiul postelnicului şi mai t�rziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se născuse �n 1633, �nsă copilăria şi-a petrecut-o �n Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut �n Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costineştii se �mpacă cu Lupul, şi, din 1653, sunt iarăşi �n slujba lui. T�nărul Miron, �nvăţat, care ştia latineşte, leşeşte, av�nd cunoştinţe de intaliană şi put�nd, probabil, �nţelege ruseşte, a fost pentru �nceput numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite bătălii, devine p�rcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şi vornic al Tării de Sus sub Iliaş, răm�n�nd �n această funcţie p�nă �n timpul lui Antonie Ruset. Datorită �nţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul, c�nd la �ntrebarea acestuia dacă �i pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costin dă binecunoscutul răspuns că „S�ntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască �mpărăţia �n toate părţile c�t de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care „m�nca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura �nvăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, �n urma unui complot, porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat �ndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că �n momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă �şi m�ntuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său. Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol �n cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor p�nă la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor �n competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Stefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal �n ultimii treizeci de ani. El a scris �n momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la �mplinirea �nt�iului său g�nd de a da un letopiseţ complet al Moldovei. Grigore Ureche adusese povestirea evenimentelor istorice p�nă la sf�rşitul secolului al XVI-lea (firul acţiunii se petrece �ntre 1395, de la al doilea descălecat, p�nă la domnia a doua a lui Aron vodă, �n 1594), �nc�t, pentru vremurile contemporane, Costin s-a folosit foarte mult de istoria orală şi amintirile familiei pentru redactarea cronicii sale. Miron Costin este primul scriitor care aduce �n literatura rom�nă patosul cărturarului umanist, �ncrederea �n puterea scrisului şi a cărţii ca factor preponderent �n viaţa socială. O altă minte luminată a Umanismului rom�nesc a fost colegul de divan al lui Nicolae Costin, Ion Neculce, care ocupă, prin resursele nesecate ale darului său de povestitor, locul cel mai de frunte pe linia ascendentă a cronicarilor moldoveni. S-a născut la Iaşi, �n 1672. Tatăl său, vistiernicul Enache, murise de timpuriu, omor�t de poloni �n T�rgul-Ocnei. Viitorul mare cronicar se trăgea din ramura moldovenească a Cantacuzinilor, veche şi vestită familie de boieri. La cinci ani a rămas orfan de tată, crescut apoi, mai ales de bătr�na Cantacuzino, bunica sa. După moartea tatălui său, forţată de �mprejurări, �ntreaga sa familie se va retrage �n Tara Rom�nească, sub protecţia stolnicului Constantin Cantacuzino, unde Ion Neculce a stat patru ani. Intors �n Moldova prin 1700, Ion Neculce l-a �nsoţit pe Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie, �n Polonia, la Cameniţa, �ntr-o expediţie militară. S-a căsătorit cu nepoata domnitorului Constantin Cantacuzino, simţindu-se ataşat de familia Cantemireştilor. Ocupă funcţii mărunte la domnie; abia sub domnia lui Dimitrie Cantemir va fi mare hatman, conduc�nd oştile moldovene �n bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711). După �nfr�ngerea suferită �n aceasta bătălie, �l urmează pe domn �n pribegia din Rusia, timp de doi ani. După şapte ani petrecuţi �n Polonia, se �ntoarce �n Moldova. Grigorie Ghica al II-lea �l numeşte vornic al Ţării de Sus, la v�rsta de aproape şaizeci de ani. Constantin Mavrocordat, �n a doua domnie, �i dă slujba de judecător de divan. Nu a fost un om prea �nvăţat, spre deosebire de Miron Costin, de exemplu, dar a beneficiat de medii prielnice culturii, form�ndu-se şi trăind �n preajma lui Constantin Cantacuzino şi a lui Dimitrie Cantemir. A murit �n 1745 şi a fost �ngropat la Prigorenii Mici. Deşi a avut o viaţă cu drumuri �ntortocheate, cu suişuri şi cobor�şuri neaşteptate, cu bucurii şi satisfacţii scurte şi cu suferinţe �ndelungate, toate aceste greutăţi i-au �ntărit şi lărgit personalitatea; cronica „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-vodă p�nă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scrisă după anul 1733, c�nd Ion Neculce era „biv vel vornic de Ţara de Sus” – adică fost mare vornic – deci la batr�neţe, scriere a unui om �nţelept, care a trăit şi a văzut multe, cu harul povestirii. Cronica lui Neculce cuprinde istoria Moldovei de la Dabija-vodă (1661), de unde o părăsise Miron Costin, p�nă la 1743, deci un răstimp de 82 de ani; el utilizează povestirile şi informaţiile de la rude prieteni, şi tradiţiile populare. Din anii cuprinşi �n cronică, peste 50 constituie tinereţea, maturitatea şi bătr�neţea lui Neculce, aşa cum el �nsuşi mărturiseşte �n Predoslovie. Cronica �nfăţişează una din perioadele cele mai dramatice ale istoriei moldoveneşti: epoca de prăbuşire a domniilor moldoveneşti şi �nceputurile domniei fanariote. Sunt pagini �nţesate de intrigi, de decădere naţională, de umilinţă, subliniate �n tablourile sumbre pe care ni le �nfăţişează cronicarul. Cronica lui Neculce se �ntemeiază pe fapte trăite, şi astfel are un caracter memorialistic, el fiind cel dint�i memorialist al literaturii rom�ne. Toţi aceşti cronicari au adus �n literatura noastră scrieri cu o valoare literară deosebită, pun�nd �n calcul şi raportul dintre ficţiune şi realitate. Arta narativă a fost descoperită prin aceşti umanişti pe teritoriul rom�nesc. Grigore Ureche, ca dealtfel şi ceilalţi cronicari care i-au urmat, ţineau mult la precizia �n timp şi spaţiu a comunicării. Verbele de acţiune sunt �ntotdeauna �nsoţite de asemenea determinări ce dau satisfacţie cititorului �n ceea ce priveşte exactitatea: „au purces �n anii 6975 şi au tras spre Moldova”; „au trecut la Trotuş, noiemvrie 19”; au sosit „la Roman, noiemvrie 29”; „a opta zi, dichemvrie 7, au ars t�rgul Romanului”, etc. �n prima jumătate a relatării, domină naraţiunea la singular: „au purces” ( au este o forma arhaică aproape generală pentru singular persoana a III-a ), iar �n a doua parte domină naraţiunea la plural, ca şi cum craiul ar fi dispărut �n mulţimea intrată �n panică: „c�nd ei era ( =erau, formă de imperfect persoana a III-a plural, frecventă şi astăzi �n limba vorbită ); „carii scăpa ( =scăpau ), că fiind noapte nu ştiia” ( = ştiau ). �n paginile lui Grigore Ureche se vede �n primul r�nd concizia şi dinamismul naraţiunii, odată cu sublinierea vădită – deşi de o mare eleganţă �n sobrietatea cu care este facută – a atitudinii scriitorului ne�ncălc�nd cuv�ntul din Predoslovie, �n care spune că scopul letopiseţului este ca urmaşii să �nveţe din experienţa istorică. Scriitorii clasici ai literaturii rom�ne au intuit valoarea artistică a cronicii lui Ureche şi au utilizat-o ca model şi ca izvor de inspiraţie �n creaţiile lor. Nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, a apărut �n „Dacia literară” �n 1840, cu 12 ani mai �nainte de publicarea cronicii. Desigur, Negruzzi a consultat-o �ntr-un manuscris dintre multele pe care i le-a pus la dispoziţie Mihail Kogălniceanu. Nucleul nuvelei se afla chiar �n cronică, �n scena �n care Lăpuşneanu, �nt�mpinat de solii lui Tomşa care-i aduceau la cunoştinţă că ţara (adica boierii) nu-l vrea domn, a pronunţat binecunoscutele cuvinte: „De nu mă vor, eu �i voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu �i iubescu pre d�nşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”. La Miron Costin, este evidentă tentaţia de a prezenta amănuntele, mai ales �n descrierea acţiunilor militare, aceasta fiind explicată at�t prin conştiinţa importanţei relatării celui ce a fost de faţă la eveniment, c�t şi din cauză ca strategul din epocă socoteşte că soarta războaielor stă „�n clipala ochiului”. Amănuntul este făcut semnificativ, ca �n compunerile literare, sau ca �n romanul cu tentă memorialistică, unde detaliul devine materialul construcţiei unei compuneri menite a ilustra o filozofie. Pe alocuri, „naraţiunea cronicarului trece dincolo de hotarele genului istoric şi se apropie, prin gradaţia interesului şi prin puterea dramatică cu care ştie să �nfăţişeze lucrurile, de nuvelă şi roman”. Nici o mişcare a personajelor, nici una din acele expresii semnificative ale lor, care pot să arate ceva, nu scapă din vedere cronicarului, dramatiz�nd naraţiunea, d�nd viaţă caracterelor şi făc�ndu-le să se mişte sub ochii noştri ( bănuiala domnului: „din biserică l-au lovit g�nduri de purcesul logofătului, aşa fără nădejde”, viclenia marelui logofăt care spune că jup�neasa �i este bolnavă şi care intră la domn cu „faţa scornită de mare măhniciune”). Presărată cu amănunte pitoreşti, cu portrete bine zugrăvite, cu descrieri plastice, povestirea lui Miron Costin e limpede, vioaie, captivantă. Comparaţii sugestive ( domnii care �nfruntă urile ca şi „copacii cei mai �nalţi”), proverbe plastice („Banii răscolesc �n lume �mpărăţiile şi mari cetăţi surpă”), expresiile („au luat c�mpii”, „umbla cu capul a m�nă”), toate acestea �mpreună dau stilului său un colorit viu şi o savoare deosebită. Dar stilul său divulgă reala dificultate. Acest stil, st�njenitor �n naraţiune şi portret, adică �n proza istorică, este din fericire mult mai potrivit �n proza de idei, pe care Costin o scrie primul �n literatura noastră. Ea apare din predoslovia letopiseţului şi ajunge la măreţia sa �n „De neamul moldovenilor”, unde caracterul savant este la el acasă. Cronica lui Neculce apare simţitor apropiată de romanul memorialistic, bine�nţeles, fără ca autorul ei să fi avut o asemenea intenţie. El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor �n mişcare. Cu spiritul său acut de observaţie, şi cu filozofia v�rstei la care scria, Neculce ştie să aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le �nfăţişeze concret, cu reacţia sa sufletească vie, cu ironie sau duioşie, cel mai adesea �ntr-un comentariu de narator sau de actor implicat �n desfăşurarea faptelor. Chiar c�nd �nt�mplările sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte �n aşa fel �nc�t, ca autor dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii. Ca şi cum şi-ar da seama că relatarea istorică rece poate să plictisească, Neculce ştie s-o �nvioreze la tot pasul cu incidente captivante. El este ne�ntrecut �n descrierea bătăliilor, lupta de la Stănileşti fiind cea mai amplă naraţiune de luptă din cronicile noastre, căci ea „este ca un adevărat ziar plin de detalii senzaţionale”. Cronicarul are un mare talent de povestitor, ştiind să găsească totdeauna cuv�ntul potrivit pentru fiecare situaţie şi să concentreze interesul povestirii �n jurul unui eveniment. Observaţiile psihologice sunt făcute �n treacăt şi �n modul cel mai natural, nesistematic, ca la toţi povestitorii populari care nu au prejudecata regulilor de compoziţie, arăt�nd un stil indirect liber, familiar, lipsit de orice solemnitate, pe care �l introduce �n proza naţională; el povesteşte lucrurile ştiute bine de la alţii rotunjind secvenţele narative aproape perfect. 1 Chiar dacă Neculce n-are multă cărturărie, el are un talent de prozator �nnăscut, ca nimeni altcineva �n �ntreaga noastră literatură medievală, fapt care se relevă cel mai bine �n legendele sale, unde stilul are valoarea şi savoarea limbii populare. Două trăsături sunt izbitoare �n „O samă de cuvinte”, şi anume, faptul că aceste istorioare n-au mare lucru de legendă �n ele, culeg�nd �nt�mplări dintre cele mai obişnuite şi numai �mprejurarea că sunt puse de obicei �n sarcina unor personaje cu statut istoric le �nvăluie �ntr-un „abur eroic”, iar mai apoi, istoriile �n cauză reprezintă un veritabil triumf al spiritului anecdotic: nici descriere, nici portet, nici comentarii, ci numai narativul pur. �n „O samă de cuvinte”, aşezate �n fruntea letopiseţului, �n ordine strict cronologică, ceea ce �nseamnă ca autorul le prezenta şi ca un fel de „addenda” la istoria generală a Moldovei, Neculce excelează prin concizia epică, prin simplitate şi naturaleţe, prin planul general al relatării. Mai ales �n fragmentele narative, at�t �n cronică, c�t şi �n legende, Neculce �şi defineşte arta: darul de a pigmenta epicul cu anecdoticul, �nvior�nd relatarea istorică prin ironie şi haz – ca la Creangă. George Călinescu spune chiar, „C�nd citeşti cronica lui Neculce, un nume �ţi năvăleşte numaidec�t �n minte: Creangă. �n Neculce se �nfăptuieşte cu un veac �nainte acel amestec de mică cultură de t�goveţ, şi de �nţelepciune ţărăneasca.[…] Cu Creangă, el are �mpreună ingenuitatea şireată, acel tic de a se socoti neghiob, crez�ndu-se totuşi deştept ( „Aş� socotescu eu cu firea m� această proastă” ), proverbialitatea, filozofia bătr�nească, minunarea, văietătura şi �n fine acel lucru �nvederat, dar inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”. Legendele lui Neculce se disting printr-un conţinut anecdotic, cu un epic cuminte, bătr�nesc, cu sevă populară. Ele au devenit sursă de inspiraţie, dar şi model scriitorilor ( D. Bolintineanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Sadoveanu ). Impresia e de rafinament extrem �n compoziţie, c�nd de fapt tiparele limbii aşază cuvintele şi frazele �n locuri de mai �nainte stabilite �n formule complicate, definitive, fixate de multă supunere, �naintea cobor�rii lor pe h�rtie. Detaşarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propoziţii inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”, „aşe vorbăscu oamenii”, „iară, oamenii aşe vorbăscu că au apucat unii dintre alţii”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau �ncheiate prin c�te un asemenea tic suav de povestitor. Unele dintre ele – �n primul r�nd cele referitoare la Ştefan cel Mare – au fost reluate şi dezvoltate �n poeme romantice, de către un Negruzzi, un Bolintineanu sau Alecsandri, la epoca unei necesare evocări patriotice a trecutului de luptă glorioasă a poporului nostru. �nsă abia la Sadoveanu, odată cu maturizarea prozei rom�neşti, arta lui Neculce a fost �ntr-adevăr �nţeleasă, de povestire impersonală, folclorică, sobră prin excelenţă. Şi totuşi, chiar la Sadoveanu, se poate remarca pierderea realismului istoric, arta relatării secu, scurte, lipsită de comentarii marginale. Sadoveanu extrage din r�ndurile neculciene povestea romantică de dragoste, �n „Istorisirea lui Zaharia F�nt�narul” din volumul „Hanu Ancuţei”, cronicarul concentr�nd ideile �n c�teva şiruri, seci la urma urmei, dar suger�nd imagini cu un contur nemaipomenit, tocmai din cauza lipsei comentariilor: · „Av�nd Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea H�rlăului. Şi s-au ascunsu �n codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o f�nt�nă ce să cheamă F�nt�na Cerbului, l�ngă podul de lut. Deci pre slugă l-au omor�t, i-au tăiat capul, iar pre d�nsa au dat-o la călugărie, de au călugărit-o”.( Legenda a XX-a) Unele legende, cum ar fi a XIX-a, sunt de „ne�nţeles”, tocmai prin faptul că Neculce se zg�rceşte la a da informaţii suplimentare şi prin lipsa opiniilor din partea celui ce relatează: ·„C�nd au bătut turcii pre Gaşpar-vodă la Ţuţora, �ntorc�ndu-să leşii �napoi, tăiat-au pre Jolcovschii, hatmanul leşescu, l�ngă Movilău, precum scrie letopiseţul. Numai tătarul nu l-au ştiut că este Jolcovschii, hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omor�t, au găsti ceasornicul �n s�n, de aur cu diiamanturi. Şi afl�nd tătarul că au fost hatmanul leşăscu, să fie dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască omul �n lume, dacă nu va av� năroc, şi să să fie giunghiat s�ngur”. (Legenda a XIX-a) Explicaţia acestei legende este mai greu de dat, cu at�t mai mult cu c�t analiza situaţiei lipseşte cu desăv�rşire la cel care infomează. Sinuciderea l�ngă omul pe care �l omori impresionează, oricum, puternic. Dar oare de ce s-a �njunghiat acel tătar? A fost oare cuprins de remuşcări la vederea omului pe care �l ucisese? �n general, pildele dau scrisului lui Neculce o anumită demnitate etică, tendinţa de a instrui şi de a educa, �n acelaşi timp, fiind unul din scopurile sale: „Rugăm pe dumneavoastră, iubiţi cetitori tineri, să luaţi seama aceştii scrisori, de s-ar t�mpla vreodată să mai vie nişte lucruri ca aceste �n ţara noastră, să vă ştiţi chivernisi, să nu păţiţi şi voi ca noi”. Toate aceste povestiri circulau din gură �n gură, fiind o adevărată literatură orală, cumva folclorică. �ntotdeauna a existat şi continuă să existe o literatură orală de colportaj (răsp�ndire), ceva �n genul b�rfei, un fel de proză realistă, deosebită de ceea ce numim �n mod obişnuit folclor, nefantastică. Astăzi, ea este contopită �n literatura propriu-zisă, mai ales �n proza de tip memorialistic, gen Negruzzi, Ghica, Creangă, şi chiar Caragiale. Fără să vrea şi fără să ştie, din instinct artistic, Neculce este un precursor al tuturor acestora, „�nt�iul mare povestitor rom�n” (G. Călinescu) Cronicarii au adus �n literatură şi tehnicile portretismului. Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate �n linii sobre. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare, cel mai clasic portret din literatura noastră veche. Nu lipseşte nimic din ceea ce trebuie pentru a ne evoca dinaintea ochilor portretul, mai ales sufletesc, al marelui voievod. Totuşi, nu trebuie neglijat faptul ca Grigore Ureche �i �nfăţişează şi defectele lui Ştefan, av�nd un spirit obiectiv, şi astfel aduce şi părţile umbrite ale domnului �n văzul cititorilor. Dar defectele şi calităţile sunt gradate �n aşa fel �nc�t Sf�ntul Ştefan Vodă este recunoscut ca un personaj plin de virtuţi: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, m�nios şi degrabu vărsătoriu de s�nge nevinovat, de multe ori la ospeţe omor�ea fără judeţu. Amintrilea era om �ntreg la hire, neleneşu, şi lucrul său �l ştiia a-l acoperi, şi unde nu g�ndiiai acolo �l aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie �nsuşi se v�r�ea, ca văz�ndu-l ai săi, să nu �ndărăpteze. Şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”. Portrete remarcabile consacră şi altor figuri istorice, lui Bogdan „cel Grozav” („nu �n beţii, nici �n ospeţe petrecea, ci ca un stejar �n toate părţile pricvghiia”), lui Petru Şchiopul („domn vrednic, cum să cade, cu di toate podoabile c�te tribuiesc unui domnu de cinste…”) La Miron Costin, cronica nu este numai o �nşiruire de evenimente istorice, ci şi o galerie de portrete. Tablourile lui sunt pline de emoţie. Portretele lui Miron Costin sunt simple, dar lucrate cu multă măiestrie. �ntre trăsăturile care individualizează figurile, una, două, scoase mai bine �n relief, sunt suficiente pentru a-i da conturul precis. Cu prilejul conspiraţiei �mpotriva lui Vasile Lupu, Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie diverse caractere: logofătul Gheorghe Ştefan este tipul vicleanului, care joacă perfect drama omului zdrobit de mare necaz, cu faţa „ca păm�ntul scornită de mare măhniciune”, „că-i este giup�neasa pe moarte”, de-l crede şi-l compătimeşte şi Lupu vodă. Se spunea că Ştefan Gheorghe urmărea tronul, dar devotamentul lui părea a fi nestrămutat, �n timp ce Ciogoleştii sunt nişte trădători care se laudă la beţie cu necuviinţele lor, dar nimeni nu-i ia �n seamă. Uneori, nu este nevoie dec�t de o simplă apropiere pentru a evoca o personalitate, cum ar fi Ştefan, p�rcălabul de Soroca, pe care �l vedem viu, trăind sub ochii noştri: „Om de mirat de �ntregimea lui de sfaturi şi de �nţelepciune, c�t pre acele vremi abie de era păm�ntean de potriva lui, cu carele şi Vasilie Vodă singur, osebi de boieri, făceau sfaturi şi multe ceasuri voroavă; aşa era de �ntreg la fire. Iară la statul trupului său era g�rbov, ghebos, şi la cap cucuiat, c�t puteai să zici că este adevărat Isop, la cap”. Alături de darul povestirii, Neculce are ca nimeni altul p�nă la el, darul portretizării figurilor evocate, �nsuşire de romancier. Personajele sale sunt, �n marea majoritate, eroi de roman. Cronicarul ştie, chiar şi atunci c�nd personajele nu sunt personalităţi, să le creioneze fizionomia şi să le sugereze caracterul printr-un gest, un obicei sau un tic. �nsă, atunci c�nd eroul este complex, autorul �l arată sub toate laturile, şi fizic şi moral, coment�nd fiecare trăsătură, ca �ntr-o fişă. Neculce zugrăveşte cu succes figurile tuturor celor 14 domnitori de care se ocupă, făc�nd loc �ncă şi altor feţe. Portretul lui Dimitrie Cantemir, domnitorul cel mai apropiat de cronicar, nu conţine laude ne�ntemeiate, fiind unul din cele mai obiective: Dimitrie Cantemir, care �n tinereţe se arătase „nerăbdător, m�nios, zlobiv la beţie”, �nc�t �i ieşise „numele de om rău”, dar care, căpăt�nd domnia, „ştiu să-şi piarză numele cel rău căci doară mai la v�rstă venise, au doară chivernisise vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de bl�nd, că tuturora le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorov�a cu toţi copiii, �nc�t �ncepuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda.[…] Era om �nvăţat. Numai la giudecăţi nu pr� put� lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad �n străinătate. Lăcomie nu av� mare, lucrurile lui pofti� să fie lăudate”. Portretul neculcean stă la mijloc �ntre caricatură şi tablou. Caracterul orgolios al domniţei Maria, fiica lui Br�ncoveanu şi soţia lui Constantin Duca-vodă, un adolescent de abia 20 de ani, este fixat bine cu un sur�s de ironie �ntr-o atitudine din timpul mazilirii. Dumitraşco vodă Cantacuzino este denunţat �ntr-un portret caricatural de mari violenţe pamfletare: „Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătr�n şi curvar.[…] Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătr�n, dinţi �n gură n-av�. Dimineaţa �i �ncli�, de-i pun� �n gură, iar sara �i descli� cu �ncrop şi-i pun� pe masă”. Un portret nu tocmai favorabil se face şi lui Constantin Cantemir: „Carte nu şti�, ce numai iscălitura �nvăţase de o făc�. Practică buna av� la voroavă, era sănătos, m�nca bine şi b� bine”. Portretul lui Petru cel Mare capătă viaţă proprie tocmai prin prinderea ticului: „Cam arunca c�teodată din cap flutur�nd”, şi prin acţiune: „umbla de multe ori ca un om de r�nd, pe jos, fără alai, numai cu două-trei slugi”. Cronicarii aduc �n limba rom�nă şi �n literatură toate modurile de expunere, aşadar, pe l�ngă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Deşi stilul lui Ureche este de o precizie lapidară, totuşi limba cronicii nu duce lipsă de un aer specific al pitorescului, păstr�nd imagini sugestive formate la contactul cu viaţa satului, iar Ureche nu se dă �l laturi de la a arăta viaţa de pe plaiurile rom�neşti, conexiunea omului cu natura, majoritatea comparaţiilor fiind făcute pe baza elementelor naturii. Astfel de imagini, ce surprind viaţa plugarului, a păstorului, a vieţii patriarhale şi lupta dintre puterile naturii dau culoare scrisului, �l fac să trăiască. Povestirea lui Miron Costin, plină de detalii de senzaţie, este �nviorată prin numeroasele descrieri, �n care autorul se arată a fi un artist ne�ntrecut �ntre contemporanii săi. Cea mai cunoscută este descrierea invaziei de lăcuste cu care a dat piept �n Polonia, despre care Călinescu spune că „este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura rom�nă, un măreţ episod dantesc”. Timpul este „aproape de vremea secerei”: „eram pre atunci la şcoală �n Bar, �n Podolia; pre cale fiind, de la sat spre oraş”, „numai ce văzui despre miazăzi un nor unde se ridică ca o negură; ne-au părut că vine o furtună cu ploaie deodată, p�nă ne-am t�mpinat cu un nor de lăcuste”. Detaliile realiste sunt surprinse cu un rar dar de observaţie („unde cădeau la mas, ca albinele zăceau…şi nu se porneau p�nă nu se �ncălzea soarele bine…�nsă unde m�ncau răm�nea numai păm�ntul negru �mpuţit; nice frunze, nice pae, ori iarbă, ori semănătură nu răm�neau…”); fraza şi �ntorsăturile ei arhaice fac din ea cea mai frumoasă pagină de descriere din literatura noastră veche. La realizarea impresiei de artă �n cronica lui Neculce contribuie şi tablourile de epocă, detaliile de decor, indicaţiile ceremoniale pitoreşti, fastuoase chiar. De exemplu, nunta domniţei Catrina Duca cu Ştefan, feciorul cel „grozav la faţă”, al lui Radu vodă, la Iaşi, oferă un tablou memorabil: „S-au veselit 2 săptăm�ni cu feluri de feluri de muzici, şi de giocuri, şi pelivani şi de puşci. Şi giuca 2 danţuri pen ogradă şi pe uliţe, cu toţi boierii şi giup�nesele, �mpodobiţi cu toţi neguţitorii şi tot t�rgul. Şi un vornic mare purta un cap de danţ şi alt vornic mare alt cap de danţ, �mbrăcaţi cu şarvanele domneşti. Numai mirii şi mireasa, fiind feciori de domn, nu giuca �n danţ pe afară, numai ce giuca cu boierii”. Odată cu descrierea, �n literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate �n mod frecvent de Neculce, lu�nd din vorbirea populară comparaţia, cea mai simplă figură de stil. Comparaţiile lui Neculce nu se caracterizează prin inedit, dar totuşi contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii �n ţară ca lupii �ntr-o turmă de oi”; „sta asupra lui ca nişte lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, aş� merg� focul �mprejur”, etc. Epitete de felul celor folosite de scriitori culţi nu �nt�lnim la Neculce, dar găsim la el c�teva epitete populare, majoritatea conţin�nd adjectivul „bogat”: „făc� bogată stricăciune”, „bogată ruşini”; „s-au făcut mare şi frumoasă nuntă”,etc. Metaforele sunt rare la Neculce, pentru că sunt rare şi �n vorbirea populară: „făcură paci cu taină”, „Duca să tulbură tare şi-şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc. Cronicarii sunt cei care schimbă codurile după care istoriografii se ghidaseră p�nă atunci, reuşind să �mbine literatura cu istoria şi să dezvăluie lumii adevărul despre poporul rom�n. O altă schimbare a fost facută �n cadrul limbii. Ureche, prin factura stilistică a stilului sau, a căutat să apropie limba literară de „matca latină”. George Călinescu spunea, „Frazele cad ca nişte brocarturi grele sau �n felii ca mierea. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascuţişuri ironice”. Stilistica frazei lui Costin nu mai este aceea simpla, ca la Ureche. Se observă imediat că fraza lui este grea, fastuoasă, inspirată de topica latină. Adevărata contribuţie a lui Costin la scrisul rom�nesc este sintaxa. „Cu el sintaxa literară apare �ncepută şi cu desăv�rşire �ncheiată, �n stare de a exprima orice g�nd. Tipul sintactic al epocei arhaice este coordonarea, �n acord cu stilistica graiului vorbit, care o complică mărind volumul emisiunii periodice prin agregări monotone de propoziţii scurte cu ajutorul unui singur fel de conjuncţie (şi, deci)”. Propoziţiilor li se adaugă şi paranteze, ce devin un corp sintactic deosebit, reprezent�nd planul contemplativ al g�ndirii. De cele mai multe ori, textul costinian se poate traduce pe loc �n limba latină. Cronica lui Neculce �nfăţişează un interes deosebit şi din punctul de vedere lingvistic. �n evoluţia limbii noastre literare ea croieşte un drum nou. Grigore Ureche şi Miron Costin au �ncercat să creeze un stil savant, cu structura sintactică modelată după tiparele latine. �nsă Neculce, neav�nd posibilitatea să-şi petreacă şi el copilăria �n şcolile din Polonia, scrie �n limba bătr�nească a timpului său, cu rădăcini ad�nci �n limba populară. Stilul lui nu are acea simetrie a părţilor, acel ritm armonios, acele inversiuni după topica latină, şi nici construcţii complicate. Limba lui Neculce, at�t de apropiată prin structura sintactică de limba populară �n care �ncepuseră să invadeze turcismele, are o savoare deosebită şi prin mulţimea imaginilor sugestive, �mprumutate din cadrul vieţii rustice. Miron Costin, ca personalitate complexă, aduce cu sine motivele filosofice. �n poemul de meditaţie filosofică „Viaţa lumii” este vorba de tema regretului că viaţa omului trece cum trec toate pe lume, cunoscută �ncă din antichitate, „Fugit irreparabile tempus” (Horatiu). Poemul lui Costin este dominat de melancolia fragilităţii omului, a cărui viaţă este ca floarea c�mpului („viaţa este floare”), adesea răpusă �nainte de vreme („pe mulţi şi fără de vreme duci la această cale”). Poetul găseşte că, �n fond, toate sunt trecătoare �n lume, de la viaţa omului p�nă la viaţa corpurilor cosmice: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntoarcă iară… / Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? / […] Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna, / �ntuneca-veţi lumii, veţi da jos cununa…”. „Viaţa lumii” constituie o �ncercare de �mpăm�ntenire a genului poetic �n literatura rom�nească. Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale naşterii limbii noastre şi a poporului nostru, fără de care literatura rom�nă ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie �n minte. Operele lor sunt integrate �n tezaurul culturii naţionale, put�nd mereu să ne �ntoarcem la ele şi să găsim ceva ajutător vremurilor noastre, căci sunt ca nişte reflectări �n oglindă a spiritului rom�nesc, �ntr-o continuă schimbare, dar, totuşi, mereu aceleaşi, străjuind de-a lungul veacurilor. Bibliografie: • Al. Rosetti – Istoria limbii rom�ne • Prof. dr. C. Bărboi – Limba şi • N. Cartojan – Istoria literaturii rom�ne vechi literatura rom�nă • Ion Rotaru – Literatura rom�nă veche • Emil Alexandrescu – Analize şi • N. Manolescu – Istoria critica a literaturii sinteze de literatura rom�nă rom�ne • C. Bărboi – Dicţionar antologic de • G. Călinescu – Istoria literaturii rom�ne de la literatură rom�nă origini p�nă �n prezent • Doina Ruşti – Bacalaureat 1998 • Ioan Paler, M. Gheorghe – Limba şi literatura rom�nă pentru bacalaureat şi admitere Plan: • Umanismul (curent cultural) – trăsături • Particularităţile Umanismului rom�nesc – nota de patriotism, etnogeneza, originea latină a limbii rom�ne • Valoarea patriotic-educativă (opiniile cronicarilor) • Grigore Ureche şi cronica sa → Interpolările lui Simion Dascălul • Miron Costin şi cronica sa • Ion Neculce şi cronica sa • Valoarea literară a cronicilor → Arta narativă: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce (ideea celor 42 de legende) → Arta portretului: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce → Descrierea şi figurile de stil: G. Ureche, M. Costin, I. Neculce → Inovaţiile aduse �n cadrul limbii • Cronicile – acte oficiale ale naşterii limbii şi poporului rom�n |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
