Mircea Eliade - particularitati ale prozei fantastice
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Mircea Eliade este cel mai mare om de cultură, român, din veacul al
XX-lea, - impunându-se, ca nici un alt cărturar, în cultura universală. A
mijlocit între Apusul ÅŸi Răsăritul îndepărtat, între civilizaÅ£ia
materială ÅŸi spirit, între cultură ÅŸtiinÅ£ifică ÅŸi mit, între profanitate
ÅŸi sacralitate, între modern ÅŸi primitiv, între religii ÅŸi credinÅ£e
tribale, între marile culturi ÅŸi culturile populare, a mijlocit tot
timpul între noi, românii – (cu protoistoria ÅŸi cultura noastră
folclorică, plină de simbolisme universale) şi lumea cea mare a
istoriei; ne-a... |
|
|
1
SZŐKE OSZK�R
La ţigănci
Particularităţi ale prozei fantastice la Mircea Eliade.
I. Introducere:
„Mircea Eliade este cel mai mare om de cultură,
rom�n, din veacul al XX-lea, - impun�ndu-se, ca nici un alt cărturar,
�n cultura universală. A mijlocit �ntre Apusul şi Răsăritul �ndepărtat,
�ntre civilizaţia materială şi spirit, �ntre cultură ştiinţifică şi
mit, �ntre profanitate şi sacralitate, �ntre modern şi primitiv, �ntre
religii şi credinţe tribale, �ntre marile culturi şi culturile
populare, a mijlocit tot timpul �ntre noi, rom�nii – (cu protoistoria
şi cultura noastră folclorică, plină de simbolisme universale) şi lumea
cea mare a istoriei; ne-a preluat din minoratul nostru şi ne-a �nscris
�n cărţi ferecate de aur + ba chiar a visat de-a lungul unei jumătăţi
de veac – ca ţara noastră �nsăşi să fie mijlocitoarea, pivotul, spunea
el, �n jurul căruia să se petreacă �nt�lnirea dintre cele două lumi
extreme, răsăriteană şi apuseană, care vor hotăr� de sensul sau
nonsensul planetei albastre“ – (Constantin Noica).
Apărut �ncă din secolul trecut (�n proza eminesciană
şi �n unele nuvele ale lui Caragiale), fantasticul �şi are �n Mircea
Eliade pe „cel mai important scriitor fantastic �n proza rom�nească
modernă” (Eugen Simion). Pe scurt, trăsăturile prozei fantastice ar
putea fi enumerate astfel: proză caracterizată de George Călinescu prin
cuvintele Mircea Eliade este cea mai integrală şi servilă �ntrupare a
gidismului �n literatura noastră ; Eugen Simion – trăirea autentică şi
spiritualizarea conflictelor ; proză cu o problematică de tip
existenţialist: eroi lucizi, problematici, nelinistiţi, disponibili
pentru toate experienţele existenţiale ; fantasticul este o revanşă a
vieţii, a frumuseţii ei inepuizabile (Sorin Alexandrescu), un fantastic
de tip erudit, asemănător �n acele privinţe cu acela folosit de Ernst
J�nger (Eugen Simion).Temele şi motivele principale ale fantasticului
lui M. Eliade ar fi miturile, relaţia dintre sacru şi profan, ieşirea
din timp, lumea ca spectacol, geografia sacră, misterul şi magia.
Caracterele specifice fantasticului �n proza lui
Eliade, trăsăturile lui sunt: faptul ca este un fantastic de tip erudit
– autorul făc�nd apel la ştiinţă, istorie, psihianaliză, filozofie, şi,
�n special, la mituri. Tema principală a fantasticului lui Mircea
Eliade este relaţia dintre sacru şi profan, relaţie profund
fructificată �n nuvela La Ţigănci . Ieţirea personajelor lui
Mircea Eliade din profan se produce preponderent ca o ruptură de nivel,
�n urma cărei rupturi, personajul se trezeşte undeva, �n viitor – cazul
lui Iancu Gore din Douăsprezece mii de capete de vite un negustor care,
după bombardament iese din adăpost �ntr-un alt timp – la fel se
�nt�mplă şi lui Gavrilescu din La Ţigănci şi al altor personaje din
nuvelistica fantastică a lui Eliade care intră, pe neaşteptate, �ntr-un
univers paralel caracterizat prin altă măsură a vremii. Vom �nt�lni,
c�teodata, oameni comuni care intră �n situaţii anormale, viaţa lor
devenind un şir de probe iniţiatice. Singura dată c�nd vom �nt�lni in
fantasticul eliadesc �nspăim�ntătorul va fi in Domnişoara Christina,
roman al cărui subiect este construit pe tema unui posibil contact
�ntre oameni şi strigoi, care tulbură.
1
�n cea mai mare parte, nuvelele scrise de Eliade după război aparţin
acestui gen – fantastic – concept care, �n ciuda unor contribuţii
teoretice remarcabile semnate de Roger Gaillois sau de Tzvetan Todorov,
răm�ne �ncă neclar. Pentru Gaillois, fantasticul este o agresiune care
sfăr�mă stabilitatea lumii guvernate �n aparenţă de legi riguroase,
imuabile, este o ruptură a ordinei necunoscute, o irupţie a
inadmisibilului �n s�nul inalterabilei legalităţi cotidiene. (Au coeur
du fantastique, Paris, Gallimard, 1965). �n cunoscuta Introducere �n
literatura fantastică, Tzvetan Todorov face o subtilă analiză a
funcţionării fantasticului: �ntr-o lume care este evident a noastră,
cea pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide şi fără vampiri, are
loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi
familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una
dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o �nşelăciune a
simţurilor, de un produs al imaginaţiei, şi atunci legile lumii răm�n
ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut �ntr-adevăr, face parte
integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi
care ne sunt necunoscute. �n mare, nuvelele fantastice ale lui Mircea
Eliade se �nscriu in formula propusă de Tzvetan Todorov, cu precizare
că, cititorul rom�n, profund cunoscător al miturilor, al simbolismului
religios, �nţelege fantasticul ca sacru ce se relevă prin hierofanii -
manifestări concrete.
Publicată la Paris, �n iunie 1959, nuvela a fost
tipărită �n
Rom�nia �n revista Secolul 20, �n septembrie 1967, şi inclusă ulterior
in volumul cu acelaşi nume. Eliade a teoretizat existenţa a două
realităţi complementare �n studiul Sacrul şi profanul (1967),
demonstr�nd existenţa constantă a sacrului camuflat in profan, prezenţă
imposibil de explicat prin recursul la logica raţiunii, dar perfect
inteligibilă �n zona particulară a g�ndirii mitice, relevabilă prin
semne şi simboluri.
Iniţierea �nseamnă a te acorda sufletului armonios
al Marelui
Suflet al Lumii. Nota Fa considerată de fizicienii şi misticii
orientali – nota dominantă a naturii explică de ce Gavrilescu este
muzician. Trecerea lui sugerează cu fiecare cameră o altă etapă a
vieţii marcată de cele şapte portaluri, cele şapte chei:
D�na - pentru care trebuie cheia
carităţii şi iubirii
nemuritoare. Gavrilescu vorbeşte despre iubirea lui pentru Hildegard,
ceea ce �n Maiteyi �nseamnă declanşarea iubirii sale pentru eroină.
Sh�la - care �nseamnă a avea cheia
armoniei �n cuv�nt şi acţiune
pentru a elimina Karma. �n camera a doua Gavrilescu c�ntă la pian.
Allan nu are cheia fiindcă nu realizează această identitate �ntre g�nd,
cuv�nt şi faptă.
Ksh�nti – care �nseamnă dulcea răbdare, pe care
nimic nu o poate
tulbura. Gavrilescu nu are răbdare, Allan şi Maitreyi nu au răbdare, de
aceea ratează drumul.
Vairagya - care �nseamnă perceperea
adevărului, indiferenţa la
plăcere şi durere. O găsim �n romanul Maitreyi prin Swami Madhvananda,
pe care Allan �l caută dar nu-l �nţelege.
V�rya - este energia ne�mbl�nzită ce-şi deschide
calea spre adevărul
supranatural, ieşirea din noroiul minciunilor terestre. Această energie
pare o a avea Maitreyi, poate şi Gavrilescu, c�nd pare a ieşi �n
supranatural.
Dhy�na - cheia care duce spre contemplarea eternă.
Maitreyi �i spune lui Allan că se vor vedea �ntr-o reincarnare
următoare.
Prajn� - cheia care face din om un sf�nt, �l dumnezeieşte.
Naraţiunea este organizată pe douăsprezece secvenţe
epice
distincte: călătoria cu tramvaiul, convorbirea cu bătr�na, �nt�lnirea
cu cele trei fete, căutarea labirintică, o nouă �nt�lnire cu bătr�na, o
altă călătorie cu tramvaiul, oprirea la locuinţa doamnei
Voitinovici,
ultima călătorie cu tramvaiul, popas �n faţa propriei locuinţe,
discuţia cu patronul c�rciumii, �ntoarcerea cu trăsura la ţigănci şi
�nt�lnirea cu Hildegard.
Divizarea acţiunii �n douăsprezece segmente nu este
�nt�mplătoare.
�n tradiţia culturală a tuturor popoarelor indo-europene, numărul
doisprezece este numărul plenitudinii, simbolul unui ciclu
�ncheiat,
�nchis. Pe plan ficţional, cele douăsprezece episoade sugerează
existenţa �n timp a unei existenţe umane mediocre: Gavrilescu,
profesorul de muzică, �şi retrăieşte, ca �ntr-un vis, �ntreaga viaţă.
El trece din real �n ireal fără să ştie că a părăsit lumea comună „de
aici” pentru lumea veşnică „de dincolo”. Din această perspectivă,
scenariul compoziţional reprezintă, cum s-a observat, faza unui
itinerariu spiritual, călătoria dinspre viaţă spre moarte, dinspre
profan spre sacru.
Mircea Eliade creează două universuri paralele,
utiliz�nd alte
modalităţi narative dec�t cele obişnuite. �n primul segment narativ,
semnele universului secund se conturează din elementele realului.
�n
conversaţia din tramvai se ivesc, imperceptibil, c�teva obsesii. Prima
dată casa ţigăncilor şi apoi grădina. Am�ndouă fiind frumoase şi
enigmatice incită curiozitatea. Numele colonelului Lawrence reprezintă
�n structura de ad�ncime o metonimie pentru spiritul de aventură. Omul
mediocru, printr-un proces inconştient de proiectare şi identificare,
visează perpetuu să fie personal angrenat �ntr-o acţiune periculoasă şi
eroică. Nu �nt�mplător, Gavrilescu �şi motivează intrarea �n casa
enigmatică prin dorinţa de a găsi şi �nfrunta aventura. Toate semnele
exterioare - căldura apăsătoare, istovirea şi oboseala
trupului,
limbajul ambiguu duc spre aceeaşi concluzie: moartea clinică a
personajului �ncepe la ţigănci. Gavrilescu „ştie” că a uitat ceva, şi
spiritul pleacă �n căutarea servietei cu partituri, �ntr-un alt „real”,
depărtat de cel rămas �n urmă. Şi iarăşi, nu �nt�mplător, revine cu
birjarul la ţigănci unde �nt�lneşte umbra fetei de odinioară, Surprins,
Gavrilescu nu sesizează că �n această escală �ntre viaţă şi moarte
Hildegard l-a aşteptat pentru a fi �mpreună �n viaţa „de dincolo”, iar
fata, nu mai puţin mirată, sesizează confuzia nedisimulată a fostului
iubit.
�n loc de concluzie, voi cita pe Eugen Simion: „
Există mai multe
nivele, mai multe axe stilistice �n proza lui Eliade. Realul,
imaginaţia, fantasticul, miticul etc. sunt posibilităţi ce se grupează
�n jurul unei teme fundamentale – relaţia dintre sacru şi profan –
prozatorul ne oferă lecţia spectacolului.”
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|