Rolul şi importanţa Munţilor Carpaţi în dezvoltarea economică
Cuprins:
Unităţi montane. Carpaţii româneşti 3
Caractere fizico-geografice 4
Relieful 5
Trăsături biopedoclimatice şi hidrologice 9
Etajul munţilor înalţi 9
Etajul munţilor mijlocii şi scunzi 10
Caractere de geografie umană şi economică 11
Factori care au influenţat dezvoltarea umană şi economică 11
Populaţia 13
Economia Carpaţilor 14
Bibliografie 17
Unităţi montane. Carpaţii româneşti
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul ţării.
Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai timpuriu în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) şi mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai şi chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, până la începutul verii, face ca scurgerea de vară să fie ridicată (râurile cu obârşii în Carpaţii Orientali, 25-30%). Dacă pentru Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în parte cei Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant solide, şi fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu permit o scurgere intensă de suprafaţă.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje vegetale:
-
etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de metri, în nordul ţării;
-
etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului unde începe de la 1000-1500 de metri;
-
etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului, aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.
Caractere fizico-geografice
Situaţi în centrul României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei şi constituind în ansamblu un adevărat bastion, Carpaţii concentrează în jurul lor marile unităţi morfologice ale dealurilor, podişurilor şi câmpiilor. Ei alcătuiesc cea mai înaltă treaptă de relief şi, prin poziţia lor faţă de regiunile înconjurătoare, asigură dispoziţia simetrică, în amfiteatru a pământului românesc. Ca unitate structurală mai veche, consolidată de timpuriu, Carpaţii au jucat un rol important în formarea unităţilor înconjurătoare, atât ca sursă a sedimentelor acumulate în ariile depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având consecinţe evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea reliefului mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care râurile se îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
Prin poziţie, desfăşurare şi altitudine, Carpaţii produc modificări în dispunerea normală a zonelor geografice latitudinale şi determină etajarea condiţiilor biopedoclimatice din care rezultă structura variată a fondului funciar din ţara noastră. În această privinţă, Carpaţii pot fi consideraţi, pe drept cuvânt, ca element polarizator al peisajului geografic, situând România într-o zonă de interferenţă a factorilor fizico-geografici din centrul, estul şi sud-estul Europei.
Carpaţii Româneşti ocupă o suprafaţă de 66303 km2, ceea ce reprezintă 27,8% din suprafaţa ţării. Lanţul carpatic se desfăşoară pe o lungime de peste 910 de km, între Valea Tisei, Defileul Dunării (Sviniţa) şi Valea Someşului.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi variabile: 80 de km între Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci şi Petreşti (Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110 de km în regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului. Adăugăm la acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între localităţile Miniş şi Alba Iulia şi 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea cea mai mică a lanţului carpatic se situează în regiunea celor mai mari înălţimi-peste 2500 de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund Munţilor cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Relieful
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul României sub forma unui lanţ sinuos, determinat de dispoziţia platformelor rigide din faţa lor şi de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze orogenetice succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene, ei prezintă o structură orografică complexă, cu variaţii regionale. Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale adânci ale unor râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în cadrul ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreună cu văile principale, parţial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpaţilor, iar pasurile de la obârşia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit circulaţia peste munte, din Transilvania către regiunile circumcarpatice şi invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpaţilor, recunoscute ca unităţi cu caractere geografice diferite şi cu orientări corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali ocupă mai mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor Meridionali (21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac parte din categoria munţilor cu altitudine mijlocie şi mică: înălţimea medie generală este de cca 840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se situează sub 1500 de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în Carpaţii Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste 2000 de metri, iar 11 vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu (2544 metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul Făgăraş constituie punctele cele mai înalte din Carpaţii Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile oscilează în jur de 1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar depăşesc, 1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi mai reduse, depăşind cu puţin 1400 de metri în Munţii Semenic şi 1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a înălţimilor reliefului rezultă diferenţe însemnate în ceea ce priveşte nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de metri în cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se caracterizează printr-o fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorată în special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt diferite, dar predomină cele de 10-300 în proporţie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare şi conglomerate precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb, cele mai slabe înclinări, de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafeţelor de eroziune.
De-a lungul Carpaţilor se disting numeroase noduri orografice din care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite, prelungi şi slab ondulate care domină văile adânci, care deseori coboară în trepte, înscriindu-se în nivelele generale de netezire a munţilor, corespunzătoare complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. În domeniul şisturilor cristaline din Carpaţii Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea înaltă sunt reprezentate de întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea mărginite de circuri glaciare. Creste zimţate ramificate, cu numeroase vârfuri semeţe caracteristice reliefului alpin, se întâlnesc cu precădere în Carpaţii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare şi periglaciare, ca şi în unii munţi alcătuiţi din calcare masive.
Caracterele menţionate relevă complexitatea morfologică a Carpaţilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, în condiţiile generate de deplasarea plăcilor euroasiatice şi africane, precum şi a microplăcilor Mării Negre, moesice, transilvane şi panonice în strânsă legătură cu evoluţia rifturilor. Literatura de specialitate consemnează principalele elemente ale evoluţiei Carpaţilor. În accepţiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt considerate microplăci carpatice fragmentate, consecinţa deplasării plăcii euroasiatice către sud-sud-vest şi a celei africane în sens invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar microplaca moesică, opunând rezistenţă celor carpatice, segmentate în continuare, a produs curbarea Carpaţilor în regiunile Vrancei şi a Porţilor de Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze de şariaj, apariţia unui nou aliniament de blocuri în zona Culoarului Bârgăului, formarea masivului Munţilor Apuseni, cutarea şi deversarea către est a flişului cretacic şi flişului paleogen, subducţia plăcii est-europene şi formarea lanţului vulcanic din Carpaţii Orientali, dinamica plăcilor din zona de curbură a Carpaţilor pusă în evidenţă de anomaliile gravimetrice din Vrancea şi de formarea Depresiunii Braşovului etc.
Configuraţia actuală a Carpaţilor, extensiunea şi structura lor geologică se datorează unei îndelungate evoluţii. În orogenezele precretacice s-au format şisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi şi s-au pus în loc masivele granitoide care le străpung.
Istoria Carpaţilor începe de fapt cu orogeneza alpină desfăşurată în mai multe faze.
Cutările din faza austrică (apţian) şi laramică (sfârşitul senonianului) au dus pentru prima oară la conturarea Carpaţilor, prin formarea unor pânze de şariaj (pânza getică în Carpaţii Meridionali, pânzele de Biharia şi de Codru în Munţii Apuseni şi cutele-solzi din Carpaţii Orientali), concomitent cu scufundarea depresiunilor transilvană şi panonică, cu cutarea flişului cretacic şi cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Şirul unitar de munţi a fost nivelat în paleogen, când s-a format peneplena carpatică – respectiv nivelele complexului sculptural Borăscu-ale cărei urme se mai recunosc încă pe cele mai înalte culmi.
Înălţarea generală a Carpaţilor s-a produs în faza savică (oligocen superior-acvitanian), iar ramura lor orientală a căpătat noi dimensiuni prin cutarea şi alipirea flişului paleogen la vechiul teritoriu montan.
În miocen şi pliocen eroziunea a dus la formarea nivelelor complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. Fazele orogene stirică, atică şi valahă s-au manifestat în Carpaţi sub forma mişcărilor epirogenice, care au înălţat treptat edificiul montan împreună cu suprafeţele lor de netezire, deformându-le. Ca evenimente mai însemnate menţionăm marea transgresiune tortoniană, când apele mării au pătruns în bazinele posttectonice şi au transformat temporar partea de vest a Carpaţilor într-un arhipelag, cu consecinţe asupra perfectării nivelelor Râu Şes, şi erupţiile vulcanice (sarmaţian-cuaternar) care au adăugat Carpaţilor Orientali şirul de munţi vulcanici pe latura lor transilvană, iar Munţilor Apuseni aparatele vulcanice din Munţii Metaliferi. În urma înălţării în faza valahă, Carpaţii au dobândit înălţimea şi dimensiunile lor actuale.
Pentru evoluţia lor morfologică este de reţinut faptul că mişcările epirogenice care au înălţat treptat (deşi inegal) edificiul carpatic au menţinut în permanenţă o diferenţă altitudinală între acesta şi regiunile imediat învecinate. Ca urmare, Carpaţii se conturează ca o regiune expusă eroziunii, în timp ce regiunile pericarpatice au constituit întinse domenii de sedimentare marină, lacustră sau piemontană, şi în acelaşi timp nivele de bază care au dirijat eroziunea din regiunea muntoasă.
În timpul fazelor de formare a Carpaţilor au existat condiţii prielnice pentru geneza unor roci şi substanţe minerale utile de mare importanţă pentru economia României. Şisturile cristaline, o parte din sedimentele paleozoice şi triasice şi intruziunile de banatite conţin zăcăminte de mangan (Iacobeni, Delineşti), cupru (Bălan), fier (Dognecea, Ghelari), bauxită (Munţii Pădurea Craiului), ca şi o serie de roci utile (feldspat, talc, mică albă, azbest, argile refractare, marmură şi calcare compacte). La acestea se adaugă cărbunii din formaţiunile liasice din Banat şi din Carpaţii Meridionali. După fazele orogenice din cretacic, în bazinele intramontane, invadate de ape în diferitele epoci, s-au format zăcămintele de cărbune superior de la Petroşani şi Comăneşti şi lignitul din depresiunile Caransebeş şi Bozovici. Formaţiunile flişului conţin şi ele unele resurse din care amintim zăcămintele de ţiţei din gresia eocenă de la Moineşti şi din gresia oligocenă de la Solonţ, Zemeş şi Săcel.
Erupţiile vulcanice din pliocen au avut o deosebită importanţă pentru formarea minereurilor auro-argentifere şi a celor complexe de sulfuri metalice din Munţii Apuseni şi din regiunea Baia Mare, a celor de fier de la Lueta, ca şi a zăcământului de sulf de la Căliman. La acestea se adaugă rocile eruptive (andezite, bazalte etc), folosite pentru construcţii, şi caolinul rezultat din alterarea acestora (Băile Harghita). Izvoarele minerale şi mofetele, ca manifestări postvulcanice, au o mare răspândire în lanţul vulcanic Căliman-Harghita.
Perimetrele de exploatare au introdus modificări antropice remarcabile în peisajul carpatic: concentrări de aşezări care, în majoritatea lor, au un profil urban bine precizat, cu funcţii industriale importante, o reţea de drumuri de mare interes economic şi însemnate schimbări în structura fondului funciar.
Complexitatea structurală şi cea petrografică a Carpaţilor, precum şi succesiunea sistemelor de modelare au avut o vădită influenţă în formarea şi aspectul reliefului. Eroziunea fluviatilă diferenţiată în funcţie de litologie şi structură a condus la formarea unor culoare mari.
Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline şi pe roci granitoide mai ales în Carpaţii Meridionali şi Occidentali, şi numai local în Carpaţii Orientali ( Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului) formează puternice noduri orografice, culmi rotunjite, etajate, un sistem de văi înguste şi adânci, cu frecvente rupturi de pantă. Tot pe aceste formaţiuni se păstrează nivelele de eroziune, formele glaciare, un relief periglaciar crionival reprezentativ. Reţeaua hidrografică adâncită anterior în pânzele de şariaj a prilejuit deschiderea unor ferestre şi semiferestre tectonice, iar dezvelirea formaţiunilor eterogene ale autohtonului conferă eroziunii un caracter epigenetic (Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni). Tectonica foarte activă a contribuit la formarea munţilor-bloc în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Banatului, delimitaţi de depresiuni şi culoare depresionare (Valea Cernei, Depresiunea Petroşani, Depresiunea Loviştei). Horsturile şi grabenele alături de detaliile morfostructurale înscrise de planurile de şistuozitate amplifică aspectele de peisaj din Carpaţi-abrupturi tectonice şi de eroziune, creste zimţate, relief rezidual, grohotişuri etc.
Un relief aparte în cadrul Carpaţilor îl formează calcarele, dolomitele şi conglomeratele (cu elemente calcaroase sau cu ciment calcaros) cu grosimi apreciabile şi puternic diaclazate. În condiţiile morfoclimatice specifice (cu persistenţa fenomenelor de îngheţ, cu înveliş nival de lungă durată sau cu precipitaţii abundente) se dezvoltă forme caracteristice de genul platourilor carstice din Munţii Apuseni şi Aninei; cheilor Bicazului, Nerei, Bârzavei, Caraşului; câmpurilor de lapiezuri şi dolinelor din platoul Vlaşcău, peşterilor din Munţii Mehedinţi, Pădurea Craiului etc.
Formaţiunile eterogene ale flişului şi stilul propriu de cutare au generat în ansamblu un relief cu altitudini mai mici, dar foarte variat în detaliu, formele structurale şi litologice constituind o trăsătură caracteristică. În Obcinele Bucovinei sau în Carpaţii de Curbură este caracteristică concordanţa dintre dispoziţia reliefului şi liniile tectonice principale. Este astfel consemnat în literatura de specialitate tipul de relief derivat-inversat, rezultat al structurii în solzi care generează hogbackuri, iar în depozite puţin dure, depresiuni- culoare. Masive proeminente se dezvoltă pe gresiile de Fusaru în Munţii Tarcău, pe gresia de Siriu în Munţii Siriu, pe gresia de Kliwa în Muntele Goru, iar în Munţii Ciucului şi în Carpaţii de Curbură gresia de Cotumba generează un peisaj similar. În schimb, formaţiunile moi ale flişului (argile, marne) constituie adesea domeniul de dezvoltare a văilor largi, a depresiunilor şi de declanşare a alunecărilor.
Relieful vulcanic este bine reprezentat, gradul de conservare în peisaj şi personalitatea sa sunt condiţionate de vechimea erupţiilor ( cele mai recente în Munţii Gurghiu-Harghita), de caracterul şi intensitatea lor, de mediul aerian sau acvatic în care au avut loc şi de sistemul de fracturi pe care a evoluat. Astfel, rocile vulcanice neogene din Munţii Căliman-Harghita, formează aparate vulcanice bine conservate, în care pot fi constituite cratere şi caldere, conuri adventive şi planeze. La acestea se adaugă întinsele podişuri de lavă şi piroclastite moderat fragmentate de o reţea de văi tinere, cu caracter divergent sau convergent. Din cauza eroziunii foarte puternice, în Munţii Metaliferi, din aparatele vulcanice s-au menţinut numai dykuri şi neckuri proeminente, iar în Munţii Ţibleş şi în Bârgău sunt specifice formele subvulcanice exprimate în relief prin măguri.
Aspectele actuale al reliefului Carpaţilor înregistrează efectele eroziunii declanşate odată cu definitivarea structurii lui geologice. Dacă eroziunea a afectat, în primul rând, regiunile consolidate în urma fazelor orogenice din cretacic, ea s-a extins ulterior şi asuprea zonei flişului, exondată şi alipită Carpaţilor în fazele următoare. Indiferent de sistemele de modelare, în concordanţă cu schimbările climatice din neozoic, edificiul carpatic a fost modelat în câteva etape, ajungându-se la suprafeţele de eroziune cuprinse în cele trei complexe sculpturale (Borăscu, Râu Şes, Gornoviţa), trăsătura cea mai reprezentativă a reliefului carpatic. Regiunile dinspre poalele munţilor au fost parţial modelate de apele mărilor sau lacurilor, în timp ce cea mai mare parte a teritoriului a constituit domeniul modelării continentale.
Reţeaua bogată de văi brăzdează Carpaţii în toate sensurile-favorizată sau nu de litologia sau de anumite linii structurale-fiind condiţionată de nivelele de bază generale sau locale şi de modificarea în timp a acestora. Astfel, reţeaua hidrografică din Munţii Apuseni a evoluat diferit în funcţie de nivelele de bază din bazinul transilvan şi cel panonic. În Carpaţii Orientali, văile s-au extins către est, pe măsura alipirii flişului la masivele cristaline şi a retragerii ţărmului. Pe latura lor vestică, reţeaua de văi s-a modificat odată cu apariţia lanţului vulcanic, iar depresiunile de baraj, în care s-au format lacuri, au devenit nivele de bază locale şi importante regiuni de convergenţă a râurilor; în regiunea de la curbură, evoluţia morfohidrografică a fost dirijată de apariţia Depresiunii Braşov şi a lacului respectiv, care şi el a constituit un nivel de bază local. Mişcările tectonice din Carpaţii Meridionali şi formarea unor depresiuni intramontane, vremelnic ocupate de ape, au stimulat eroziunea şi au dus la formarea văilor transversale prin fenomene de captare şi de antecedenţă.
Ca urmare a înlănţuirii acestor fapte, cumpăna de ape principală din Carpaţi a suferit modificări suplimentare, greu de precizat pentru etapele mai vechi de evoluţie. Cert este că în prezent în nenumărate locuri actuala cumpănă a apelor nu concordă cu linia celor mai mari înălţimi, punând în evidenţă captări efectuate sau iminente, intensitate inegală a eroziunii şi tendinţele de dezvoltare a unor bazine hidrografice în detrimentul altora.
Văile şi depresiunile intracarpatice alcătuiesc areale care prin potenţialul lor natural au concentrat o reţea de drumuri, aşezări şi o populaţie numeroasă. Ca urmare, presiunea umană asupra peisajului este evidentă. Mutaţiile survenite în fondul funciar sunt spectaculoase, ceea ce face ca discontinuitatea geografică reprezentată de văi şi depresiuni în masa carpatică să fie accentuată.Trăsături biopedoclimatice şi hidrologice Carpaţii Româneşti se caracterizează printr-o mare varietate de peisaje, subliniate selectiv de elemente biopedoclimatice şi hidrologice. Etajele de climă, desfăşurarea latitudinală, expoziţia, particularităţile locale sunt exprimate în compoziţia vegetaţiei, în cuvertura de soluri, în varietatea surselor de alimentare a reţelei hidrografice.
Principala reţea hidrografică este carpatică prin alimentare şi regim, ceea ce face din Carpaţi un adevărat castel de apă, aici concentrându-se cca 66% din scurgerea medie multianuală a ţării.
Din punct de vedere biogeografic, se constată că, în linii generale, Carpaţii Româneşti prezintă caracteristici comune cu cele ale sistemelor muntoase din Europa centrală şi din nordul Peninsulei Balcanice.
Presiunea umană a dus la modificare substanţială a ecosistemelor carpatice: în multe masive limita superioară a pădurii a fost coborâtă cu cca 300-400 de metri sub cea naturală; pe mari porţiuni în locul vegetaţiei forestiere s-au extins pajiştile secundare sau chiar în unele depresiuni intracarpatice culturile agricole. Variaţia pe verticală a condiţiilor climatice, a vegetaţiei şi faunei determină individualizarea unor etaje biopedoclimatice cu caractere specifice. Valorile altitudinale ale limitelor acestor etaje sunt foarte relative; ele variază în funcţie de expoziţia versanţilor, fiind cu cca 100-200 de metri mai ridicate pe versanţii sudici faţă de cei cu expoziţie nordică, şi de latitudine. Pe de altă parte, variaţiile grosimii stratului de sol, microrelieful, circulaţia advectivă intensă etc. pot determina local coborârea unor asociaţii vegetale mult sub limita etajelor pentru care sunt considerate caracteristice.Etajul munţilor înalţi Se află la peste 1700 de metri altitudine şi cuprinde 23% din masa carpatică. Acestuia îi este caracteristic un climat rece şi umed, cu o intensă circulaţie a aerului care implică dezvoltarea unor intense procese de gelifracţie. Cantitatea mare de precipitaţii constituie sursa principală a alimentării unei reţele hidrografice (izvoare, râuri, lacuri) cu obârşii difuze. Acesta este şi domeniul în care se concentrează cele mai numeroase lacuri glaciare (146), Lacul Mioarelor din Munţii Făgăraş fiind situat la cea mai mare altitudine (2282 metri) din toţi Carpaţii Româneşti şi Lacul Şeselor din Munţii Godeanu la cea mai mică altitudine din acest etaj ( 1712 metri). Regimul termic, cantităţile mari de oxigen dizolvat şi ritmul rapid de aerisire sunt elemente de bază care fac ca la aceste altitudini mari, păstrăvul să se găsească în condiţii optime de dezvoltare.
Sub aspect biogeografic, în cadrul său se individualizează două etaje cu particularităţi proprii.
Etajul alpin propriu-zis se desfăşoară la peste 2000-2200 de metri altitudine. Durata sezonului de vegetaţie este scurtă, de 3-4 luni o pe an, solurile au un pH ridicat şi aparţin tipurilor humico-silicatice şi podzolice cu un profil slab diferenţiat, bogate în humus acid, în condiţii de umiditate ridicată ( umiditatea relativă a aerului este în jur de 90%). Vegetaţia este sărăcăcioasă, predomină pajiştile scunde de coarnă cu numeroşi muşchi şi licheni, alături de grupările de plante scunde, adesea formând perniţe compacte şi pâlcuri de arbuşti pitici.
Etajul subalpin (numit de unii autori alpin inferior), situat între 1700-1800 de metri şi 2000-2200 de metri, constituia în trecut domeniul de extensiune al tufărişurilor de jneapăn, ienupăr şi smirdar şi a rariştilor de limită. Activitatea antropică- defrişările şi păstoritul intens-a condus la extinderea pajiştilor de păruşcă şi iarba stâncilor şi pajiştilor de ţăpoşică. Pe versanţii cu umiditate accentuată se dezvoltă tufărişurile de anin verde care, ca şi jneapănul, coboară mult în domeniul forestier, în lungul culoarelor de avalanşe. În aceste condiţii predomină umbrisolurile (solul negru acid, andosolul) şi spodosolurile, solul brun feriiluvial şi podzolul la care se constată o intensă spălare şi debazeificare a materialului mineral. Pe văi şi în circurile glaciare mai adăpostite zăpada se acumulează, alimentând reţeaua de văi sau formând cuvete nivale temporare.
Un reprezentant tipic al faunei alpine îl constituie capra neagră. Dintre păsări sunt caracteristice fâsa de munte, brumăriţa, acvila de munte. În lacurile alpine puţin adânci se întâlnesc tritoni.Etajul munţilor mijlocii şi scunzi Este caracterizat printr-un climat moderat, favorabil dezvoltării pădurii, aici concentrându-se circa 60% din arealul forestier al ţării. Culmile se situează de obicei deasupra nivelului norilor stratiformi, ceea ce favorizează creşterea insolaţiei. Circulaţia aerului către limita superioară a etajului este dominantă din vest, nord-vest, cu viteze mari mai ales iarna şi primăvara când se produc doborâturi masive în pădurile de răşinoase. Odată cu descreşterea altitudinii, circulaţia aerului este dirijată conform marilor culoare de vale şi scade ca intensitate. Precipitaţiile abundente (800-1200 ml anual) determină regimul de alimentare de tip carpatic, cu mai multe variante regionale şi cu predominarea surselor pluvionivale, a unei bogate reţele hidrografice. Nivelul maxim de pluviozitate se situează la 1400-1800 metri altitudine, ceea ce face ca densitatea reţelei hidrografice să depăşească frecvent 1 kg/km2 în condiţiile unor formaţiuni geologice impermeabile.
Partea superioară a acestui etaj, între circa 1200-1400 şi 1800 de metri altitudine, corespunde din punct de vedere biogeografic cu etajul pădurilor de molift ( etajul boreal). În pajiştile secundare, formate pe locul molidişurilor defrişate, predomină păiuşul roşu şi ţăpoşica. Aceste pajişti se întâlnesc atât ca poieni în interiorul pădurilor cât şi ca o fâşie de dimensiuni variabile mai sus de limita actuală a pădurii, în partea inferioară a golului de munte.
În funcţie de variaţia condiţiilor de relief, solurile brune podzolice şi brune feriiluviale, alternează cu cele brune acide.
La altitudini mai coborâte, sub 1200-1400 de metri, se desfăşoară subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase (partea superioară a etajului nemoral). Pe lângă făgetele pure, la altitudini mai mari sunt frecvente amestecurile de fag, brad şi molid, iar la altitudini mai mici, făgeto-cărpinete. Ca urmare a exploatării preferenţiale a bradului în trecut, brădeto-făgetele şi brădetele au o răspândire mai mică. În schimb se întâlnesc adesea până la poala munţilor molidişuri compacte, rezultate din plantaţii sau condiţionate de inversiunile de temperatură. În partea inferioară a acestui subetaj-pe povârnişuri însorite, bine drenate şi pe interfluvii netede-apar local gorunete cu caracter extrazonal.
În general predomină solurile brune acide; pe roci neutre şi bazice s întâlnesc soluri brune eu-mezobazice, luvisoluri albice şi soluri brune luvice.
Lumea animală caracteristică pădurilor de munte cuprinde diverse specii de vânat: cerbul, ursul, mistreţul, căprioara, la care se adaugă râsul, cocoşul de munte etc.
Varietatea şi complexitatea peisajului carpatic, bogăţia mare a fondului forestier, întinsele păşuni şi fâneţe, resursele climatice, de apă, la care se adaugă cele ale subsolului, conturează dimensiunile potenţialului natural al Carpaţilor şi au condiţionat, în ultimele decenii, mutaţii importante în valorificarea superioară a acestuia, asigurând, totodată, menţinerea calităţii mediului geografic.Caractere de geografie umană şi economică Desfăşurarea activităţilor umane în Carpaţii Româneşti a fost favorizată de condiţiile naturale ale acestora, care se caracterizează, şi sub raport social şi economic, prin unitate regională şi diversificare locală, oferind o mare varietate de resurse potenţiale (minerale, de apă şi vegetaţie).
Umanizarea a mers până la nivelul aşezărilor de tip urban, contribuind efectiv la modificarea peisajului geografic, care s-a intensificat. Implicaţiile şi consecinţele social economice s-au diversificat şi s-au impus în peisaj, de-a lungul timpului, sub raport uman, cultural, economic, politic şi administrativ, concomitent cu dezvoltarea modurilor de producţie.Factori care au influenţat dezvoltarea umană şi economică Poziţia geografică a Carpaţilor, la limitele Europei centrale şi răsăritene, a imprimat aspecte de interferenţă, care se reflectă şi în peisajul umanizat.
Desfăşurat sub formă de cunună şi înconjurând marea depresiune a Transilvaniei, „Carpaţii…ne apar în primul rând ca o serie de plaiuri mai mult sau mai puţin sculptate şi aşezate grosso modo în chip de cotrună” (Simion Mehedinţi). Forma şi direcţiile principalelor mari unităţi-Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali-cu cele două recurbări, de la extremităţile de sud-este şi sud-vest, au impus alcătuirea simetrică a întregului teritoriu, desfăşurat, în general, ca un amfiteatru, cununa munţilor fiind înconjurată de contraforturile Subcarpaţilor, apoi de dealuri şi câmpii, totul purtând însă amprenta regiunii muntoase, cu toate că aceasta reprezintă numai 27,8% din suprafaţa ţării.
Poziţia, geneza, alcătuirea geologică, relieful şi celelalte elemente naturale ale Carpaţilor au imprimat originalitatea, unitatea şi individualitatea spaţiului geografic românesc. În acelaşi timp, ei au impus şi coordonatele prioritare ale diversificării, manifestată mai ales în altitudine, căreia îi corespunde o etajare în sfera potenţialului natural şi economic.
Alcătuirea geologică a Carpaţilor-caracterul ei de dispunere longitudinală în Carpaţii Orientali, relativ unitară în Meridionali şi deosebit de variată, în „mozaic”, în Occidentali-a determinat o mare varietate de resurse ale subsolului, începând cu combustibili (cărbunii, mai ales), minereuri complexe neferoase şi mai puţin din cele feroase, roci de construcţii, ape minerale carbogazoase şi termale, alte substanţe utile, din care se impune, mai ales în ultima vreme, sulful etc.
Dezvoltarea şi intensificarea umanizării, cu toată suita de efecte social-economice, avut dintotdeauna un suport favorabil în particularităţile reliefului carpatic-energie şi densitatea fragmentării moderate, frecvenţa pantelor şi culmilor domoale, văi relativ largi, numeroase depresiuni. Vetrele aşezărilor şi principalele culturi se dezvoltă mai ales pe terasele care însoţesc râurile. Relieful dezvoltat de roci vulcanice, calcare şi fliş se impune prin frecvenţa unui anumit profil economic, în funcţie de bogăţia şi varietatea resurselor. Un rol important îl prezintă elementul pitoresc al reliefului, care favorizează promovarea turismului.
Vegetaţia spontană, fauna, culturile agricole şi zootehnia sunt influenţate de condiţii climatice, rezultate din interferenţa maselor de aer mai umede din vest cu cele continentale mai uscate din est. Principalul fond floristic şi faunistic al Carpaţilor, ca şi al întregului teritoriu al României, este alcătuit din elemente central-europene şi europene în general, ca urmare a intersectării aici a celor trei mari regiuni geografice europene-centrală, estică şi sudică. Din punct de vedere al vegetaţiei, poalele Carpaţilor Româneşti sunt acoperite de păduri de foioase (fag, mai ales), în timp ce culmile sunt domeniul coniferelor şi al păşunilor şi fâneţelor naturale.
Influenţa condiţiilor climatice este deosebit de tranşantă în aria carpatică şi în privinţa plantelor cultivate, impunându-se culturile de grâu de primăvară, secară, orz, in pentru fuior, cartof, sfeclă de zahăr.
Resursele vegetale spontane şi cele cultivate sunt influenţate, însă, şi de solurile aflate într-o mare varietate, dar predominând cele cu profil scurt şi cu caracter scheletic. Etajarea specifică vegetaţiei a impus şi o dispunere în altitudine a unor domenii economice începând cu cel arabil, pe fundul depresiunilor, pe terasele râurilor şi pe clinele domoale ale munţilor, mai ales în Carpaţii Occidentali, după care urmează domeniul economic al pădurilor, cu sectoarele sale poienite pe alocuri şi, în fine, domeniul economic al păşunilor naturale.
Principala sursă de apă pentru ariile circumcarpatice o constituie râurile carpatice, cu ape de calitate. Regimul volumului de apă al reţelelor hidrografice din România este menţinut, în timpul verii şi în perioadele secetoase, de tipul hidric carpatic care asigură debite aproape constante, pe seama alimentării pluvionivale. Aria carpatică se înscrie în cadrul unităţii hidrogeografice a umidităţii excedentare, apele fiind folosite pentru hidroenergie, alimentarea cu apă potabilă, industrială şi menajeră, pentru irigaţii.
Văile transversale, de străpungere completă sau parţială, în primul rând, văile longitudinale, pasurile şi curmăturile, în al doilea rând au constituit, de-a lungul istoriei, punctele obligatorii de trecere, prin care Carpaţii Româneşti s-au integrat în relaţii de intercondiţionare cu regiunile vecine.
Apele subterane se impun, la rândul lor, în potenţialul economic naţional prin potabilitate, prin debite constante, prin importante resurse de ape minerale şi termale.
Carpaţii, în ansamblul lor, au constituit, din preistorie şi până în zilele noastre, o vatră sigură, cu bune adăposturi pentru populaţia autohtona daco-getică şi, ulterior, românească, în care se întruneau atât condiţii naturale de apărare (abrupturi, creste, stâncări, defilee, păduri şi ape repezi cu văi adânci), posibilităţi de trai (apă, terenuri pentru culturi, păşuni, fâneţe, lemn, bogăţii miniere, peşte), cât şi condiţii favorabile pentru schimb prin pasuri şi trecători spre Moldova, Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Depresiunea Transilvanei.
Peisajelor de munte-cu diversificările lor regionale, în funcţie de altitudine, orientarea versanţilor, văilor şi prezenţa depresiunilor intramontane-le corespund diverse resurse potenţiale folosite diferenţiat în economie. Resursele sunt dominate de un important potenţial hidroenergetic, de bogăţia pădurilor (lemn şi produse specifice partenerului pădurilor), de păşuni şi fâneţe naturale.
Diversificarea resurselor naturale generează o varietate de tipuri de activităţi economice şi înscrie în profil teritorial areale de discontinuităţi geografice, diferenţiate în cadrul celor trei ramuri carpatice româneşti.
Populaţia
Populaţia Carpaţilor formează o parte componentă a mediului geografic românesc, distinctă atât în succesiunea timpului, cât şi în repartiţia spaţială, ca produs şi totodată ca factor activ de transformare a peisajului geografic. Pe baza cunoaşterii particularităţilor geografice ale distribuţiei populaţiei se poate diferenţia peisajul umanizat de cel natural, ca o realizare milenară a omului.
Originea şi evoluţia populaţiei carpatice se înscrie şi se integrează întru totul în ansamblul populaţiei teritoriului României.
Elementul cel mai important în evoluţia fazelor umanizării, a proceselor de populare a Carpaţilor Româneşti, îl constituie faptul că acest teritoriu s-a înscris ca parte integrantă, inseparabilă, de la început, în cadrul vetrei genetice a geto-dacilor.
Carpaţii Româneşti au contribuit, de asemenea, la păstrarea Romanităţii orientale, ei fiind ocoliţi, în general, de populaţiile migratoare. Ei au constituit un factor de cimentare şi de omogenizare etnicolingvistică şi culturală a daco-romanilor.
Carpaţii au prezentat în decursul istoriei o importanţă majoră, exercitând influenţe care au definit civilizaţia materială şi spirituală a poporului român, încât statul, pe lângă trăsăturile dunărene şi pontice, este, în acelaşi timp, şi carpatic.
Munţii, în ansamblul lor, nu oferă peste tot posibilităţi egale sau potenţiale similare de aşezare, circulaţie, pentru activităţi economice pe seama resurselor locale. Astfel, specifică este alternanţa de convergenţe, dispersii şi discontinuităţi în privinţa condiţiilor de locuire şi de circulaţie, de activităţi economice, generând, pe alocuri, deosebiri sau asemănări, datorită unor influenţe care în anumite puncte şi areale înscriu diferenţe de ritm, varietate şi volum, creând, uneori, chiar confluenţe antropice.
Carpaţii, în genere, nu au respins, ci au atras populaţia. Din cele aproape 50 de milioane de oameni care locuiesc şi muncesc în munţii Europei, poporului român îi revine o pondere însemnată în vatra sa carpatică, în care fiinţează şi astăzi circa 2500 de aşezări rurale şi 64 de oraşe, dintre care unele de o deosebită însemnătate economică şi culturală, ca Braşov, Petroşani, Hunedoara, Reşiţa, Vatra Dornei etc.
Repartiţia populaţiei din aria carpatică pe etaje de altitudine, a înregistrat un fenomen de pendulare între fundul văilor largi şi al depresiunilor, pe de o parte, şi rama muntoasă împădurită, pe de altă parte, fenomen determinat de o serie de factori social-politici şi economico-geografic.
Elementul dominant în dinamica peisajului geografic îl reprezintă aşezările omeneşti. Cele înfiripate iniţial la limita pădurilor sau poienilor din păduri şi în preajma apei au fost primele puncte de sprijin ale îndelungatei, dar permanentei şi fermei acţiuni de umanizare a muntelui, de utilizare a naturii carpatice din jur, cu toate resursele sale.
Alături de condiţiile naturale şi de condiţiile tehnologice, un rol de seamă în imprimarea trăsăturilor şi particularităţilor geografice ale aşezărilor carpatice l-au înscris preocupările economice ale locuitorilor. Aşezările, situate iniţial pe malurile apelor şi în preajma pădurii, şi-au extins ulterior vetrele la intersecţia drumurilor cu apele flotabile, iar mai târziu cât mai aproape de şosele şi de căi ferate, care oferă posibilităţi pentru dezvoltarea industriei şi a serviciilor.
Activităţile economice au constituit elementul determinant al dezvoltării funcţiilor aşezărilor. De la caz la caz, există astăzi în Carpaţi aşezări rurale având ca funcţie de bază zootehnia (păstoritul), economia forestieră, industria, turismul, dar şi unele funcţii complementare, de interes local, din domeniul culturii, comerţului, administraţiei. De regulă, însă, activităţile economice se împletesc, ceea ce face ca profilul economic să fie zootehnic-industrial, în timp ce în marile depresiuni, majoritatea aşezărilor rurale au ca funcţie dominantă agricultura.
Economia Carpaţilor
Condiţiile naturale ale muntelui, cele mai aspre în comparaţie cu acelea ale regiunilor circumcarpatice, au impus activităţi economice dintre cele mai austere, ca mineritul, păstoritul şi muncile forestiere. Aşa au apărut diferenţele deosebit de pronunţate între formele de existenţă şi activităţi social-economice ale ariei de munte, faţă de aria circumcarpatică şi intracarpatică.
Economia Carpaţilor are un caracter compensator în raport cu podişurile şi câmpiile. În decursul istoriei, Carpaţii nu au reprezentat niciodată graniţă politică şi economică reală, ce au constituit acel liant care a păstrat neştirbite ocupaţiile, legăturile comerciale, limba, cultura, obiceiurile, fondul autohton etno-folcloric, ale căror vetre principale sălăşluiesc în regiunea de munte şi la poalele sale. Nici din punct de vedere administrativ ei nu au constituit limite, fie că era vorba de ţări, voievodate, ţinuturi sau judeţe. Şi astăzi, din cele 41 de unităţi administrative existente, 22 de judeţe cuprind între limitele lor regiuni de munte, dar şi teritorii complementare-de deal, podiş şi câmpie. Depresiunile şi văile carpatice, culmile pe care aveau loc nedeile, „târgurile de două ţări”, au constituit arii de regenerare, de revitalizare a vieţii spirituale neaoşe româneşti. Pasurile şi trecătorile au funcţionat, de-a lungul mileniilor, drept axe de convergenţă şi de dispersie a oamenilor, bunurilor materiale şi valorilor spirituale. Depresiunile-care adăposteau micile „ţări”, străvechi teritorii româneşti, - au constituit arii de polarizare a vieţii economice şi a culturii, din care şi prin care se realiza umanizarea muntelui din jur. În totalitatea sa, regiunea carpatică a apărat viaţa patriarhală autohtonă în faţa înstrăinării, a suportat influenţe ale marilor civilizaţii şi culturi ale Europei şi Asiei, care au adăugat forme noi, dar a păstrat neatins fondul valoric autohton.
Din punct de vedere social-economic, muntele a exercitat o puternică influenţă asupra forţei de muncă şi economiei din Subcarpaţi, Dealurile Banato-Crişene, Depresiunea Transilvanei. În acelaşi timp, dealurile, podişurile şi câmpiile au conferit Carpaţilor caracterul unei zone de complexe conexiuni geografice.
Potenţialul economic natural se caracterizează printr-o varietate de resurse a căror valorificare a apărut şi s-a dezvoltat în acelaşi timp cu umanizarea muntelui şi cu evoluţia social-economică a populaţiei, component dinamic al mediului geografic, în condiţiile unei societăţi umane superior organizate.
Regiunea muntoasă a românilor, cu valorile sale naturale şi economice, a contribuit din cele mai vechi timpuri, la apariţia şi dezvoltarea unei culturi materiale şi spirituale alcătuite din elemente de mare însemnătate. Poporul român, care face parte din etniile Europei mijlocii şi-au făurit o cultură populară, datorită ţărănimii care poartă, în totalitatea sa, amprenta continuităţii şi unităţii sale în timp şi spaţiu. Autohtonia şi continuitatea românilor poate fi descifrată cu uşurinţă în ocupaţii, în port, în arhitectura ţărănească, în obiceiuri şi în folclor.
Agricultura şi creşterea animalelor au îndelungate tradiţii în regiunea de munte. Răspândirea agroteraselor atestă afirmaţiile din scrierile anticilor, ele constituind o notă distinctă a peisajului carpatic umanizat. Agroterasele s-au format încă în perioada etnogenezei poporului român, ca rezultat al practicii agricole desfăşurate pe terenurile defrişate de la contactul versanţilor munţilor cu văile şi depresiunile. Ele constituie o dovadă a continuităţii şi priceperii populaţiei româneşti în practica agricolă, prin arături şi lucrări agroculturale pe curbele de nivel.
Creşterea ovinelor şi bovinelor a fost favorizată de existenţa păşunilor şi fâneţelor. în domeniul creşterii ovinelor, Carpaţii Româneşti au constituit, din timpuri străvechi, locurile de vărat ale unor mari turme care, iarna, erau deplasate în regiunile de câmpie, adesea la foarte mari distanţe. Întotdeauna, animalele care au participat la transhumanţă erau din rase montane, pentru care deplasarea de iarnă spre baltă şi luncă nu prezenta pericole.
În regiunea de munte, românii au practicat, de-a lungul existenţei lor milenare, şi creşterea pomilor fructiferi şi albinăritul.
Un rol la fel de însemnat, în închegarea culturii materiale şi spirituale a românilor, l-a avut şi pădurea, care acoperea 60-70% din întregul teritoriu, cele mai mari suprafeţe fiind în regiunea muntoasă.
În legătură cu marea extensiune a pădurii s-a dezvoltat şi arhitectura populară românească, Carpaţii în întregime făcând parte din domeniul arhitectural al lemnului, care se prezintă deosebit de unitar şi este exprimat şi dovedit printr-o mare varietate de forme regionale.
Meşteşugul olăritului-cu o vechime milenară în tot spaţiul românilor-este prezent şi în regiunea de munte. Dovezile vechimii mari a acestei îndeletniciri tradiţionale sunt furnizate de tehnicile de modelare, cuptoarele de ars şi tehnica de decorare.
Teritoriul carpatic românesc, cu reţeaua sa hidrografică extrem de bogată şi cu ape permanente şi repezi, se caracterizează prin prezenţa, încă, a unui însemnat număr de instalaţii industriale ţărăneşti acţionate de apă, pentru măcinat grăunţe, pentru produse textile şi pentru fasonat lemnul.
Activităţile economice tradiţionale-mineritul, exploatarea forestieră şi prelucrarea lemnului, creşterea animalelor şi, în depresiuni, cultura unor plante-au fost modernizate, în cea mai mare parte, şi li s-au adăugat industria prelucrătoare şi economia turismului.
În privinţa industriei metalurgice, muntele asigură cea mai mare parte din minereurile feroase, neferoase şi cărbuni cocsificabili, acestea generând chiar importante grupări industriale (Braşov, Hunedoara, Oţelul Roşu, Reşiţa etc.). Industria construcţiilor de maşini se polarizează în grupările industriale de la Braşov şi Reşiţa. Industria chimică are o pondere mai mică, nefiind specifică ariei carpatice, cu excepţia industriei celulozei şi hârtiei. În schimb, industria materialelor de construcţii deţine un loc important, mai cu seamă în extracţia rocilor, dar şi în producţia lianţilor. Economia forestieră şi industria de prelucrare a lemnului reprezintă o ramură industrială specifică muntelui, deşi în prezent ponderea cea mai mare a acesteia se află în spaţiul circumcarpatic. Industria textilă, a confecţiilor şi alimentară sunt, de asemenea, specifice depresiunilor intramontane. Principalele grupări industriale carpatice, în ordinea ponderii, sunt Braşov, Hunedoara, Reşiţa, Petroşani, Comăneşti.
Industria mică constituie activitatea cu cele mai vechi tradiţii, iar profilul acesteia prezintă o structură complexă axată în special pe prelucrarea lemnului, alături de care se evidenţiază industria textilă, pielăria, ceramica, articolele de artizanat şi produse alimentare cu specific local. În general, se constată o creştere a rolului industriei în economia Carpaţilor Româneşti, în dinamica peisajului şi, mai ales, în procesul de urbanizare şi de valorificare complexă a potenţialului natural.
Potenţialul turistic situează Carpaţii pe unul din primele locuri în cadrul economiei turismului din România. Analiza fondului turistic, natural şi antropic, dotărilor tehnico-edilitare, infrastructurii şi fluxului turistic arată că pe acest teritoriu există arii de interes naţional-ca de exemplu Valea Prahovei-Munţii Bucegi-Culoarul Rucăr-Bran, Munţii Făgăraş, Retezat, Ceahlău, Rarău, Defileul Dunării, Munţii Bihor (cu centrul la Stâna de Vale), Depresiunea Dornelor etc.-şi arii de interes internaţional, Obcinele Bucovinei, care se impun prin marea valoare a fondului cultural cu elemente de artă unice în lume, şi Valea Cernei, a cărei valoare este cunoscută încă din antichitate, datorită izvoarelor minerale termele (Băile Herculane).
Marea bogăţie şi varietate a fondului turistic, amplificarea şi modernizarea dotărilor tehnico-edilitare şi infrastructurii situează Carpaţii Româneşti pe un lor important în ierarhia munţilor din Europa, cu atât mai mult, cu cât ei au altitudini mijlocii şi pot fi străbătuţi cu uşurinţă în toate direcţiile.
Contactul dintre natură şi societate, amplificat de pătrunderea în intimitatea muntelui a civilizaţiei moderne, a produs importante modificări în ecosistemele de munte şi nu numai asupra acestora, dar şi în sfera tradiţiilor economice şi culturale.
Continua modernizare a activităţilor economice, care se desfăşoară în condiţii dificile, impune restabilirea unor raporturi deseori zdruncinate între natura muntelui şi activităţile societăţii şi, mai ales, protejarea valorilor naturale umane şi spirituale.
Bibliografie
Geografia României, vol III
Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvanei, Editura Academiei, 1987
|
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF
