Despre islam Categoria: Referat Istorie
Descriere: Turcii au fost convinÅŸi, însă nu ÅŸi arabii care au luptat de partea englezilor. Marele cercetaÅŸ britanic Thomas Lawrence (supranumit Arabul) le-a promis acestora din numele guvernului Maiestăţii.. |
|
||
|
|
|||
|
1 - SIBIU 2007 - Dintre cel trei religii mondiale mari - budismul, creştinismul şi islamul, ultima este cea mai t�nără şi cea mai dinamică (după ritmul de creştere a numărului credincioşilor). �n prezent, majoritatea celor care se convertesc la una din aceste trei confesiuni o constituie neofiţii musulmani. Cauzele s�nt multiple şi se deosebesc �n dependenţă de situaţia concretă şi specificul fiecărei regiuni, ţări sau continent luate �n parte. Prezenţa musulmană este estimată astazi la 46 de ţări şi o cincime din populaţia globului . O scurtă istorie ISLAMUL �N OFENSIVĂ Islamul a apărut �n secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răsp�ndit cu o viteză uimitoare �n toate cele patru puncte cardinale ale lumii. Către secolul opt, pasionarismul arab şi-a atins punctul său maxim. �n componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei continente: de la peninsula Pirineică (la Vest) – p�nă la Ind (la Est) şi de la pragurile Nilului (la Sud) – p�nă la Marea Aral (la Nord). �n anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu arab (soldat cu eşec) al Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a spulberat speranţele sarazinilor de a pătrunde �n Europa prin Str�mtori. A urmat catastrofa de la Akroinon din anul 740 �n faţa �mpăratului bizantin Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor şi porţile Anatoliei. �n Occident, �naintarea maximă a arabilor a fost oprită �n anul 732 l�ngă orăşelul francez Poitiers. Pe c�mpia adiacentă, un detaşament uşor �narmat, aflat sub comanda lui Abd ar-Rahman, este �nfr�nt de către cavalerii ferecaţi �n zale ai majordomului Franţei Carol Martel. După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului �n zeci de califate mai mici, emirate, sultanate ş. a. m. d. Puterea �n aceste state este acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi, precum ienicerii la turci, �ntr-un fel de gărzi de elită). Arabii au �ncetat să mai ducă războaie de cucerire. �n schimb, comerţul, meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul �nfloririi lor. Europa feudală rămăsese cu mult �n urma strălucitoarei civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost preluată de către popoarele turcice convertite şi ele la Islam (�ndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul XVII, „Dar-al-Islam” cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală, Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka. Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape �ntreaga peninsulă Balcanică şi Hindustanul, litoralul african al Oceanului Indian (care a devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). �n aceste regiuni �nsă misionarismul islamic nu a avut un aşa succes ca �n alte părţi ale lumii. Musulmani au devenit numai renegaţii creştinismului din Balcani (bogomilii) şi reprezentanţii castelor discriminate din India („paria” - intangibilii şi „shudra” - slugile). Statele musulmane deţineau controlul asupra drumurilor comerciale dintre Asia, Africa şi Europa. �n secolul XIV, concomitent cu izgonirea musulmanilor de pe peninsula Iberică, are loc ultima ofensivă militară a lumii islamului – cea a Imperiului Otoman. Bătăliile de la Lepanto, Viena şi Zenta au pus �nsă capăt expansiunii turceşti. După anul 1682 se �ncepe declinul lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a �ntregii lumi islamice. Totuşi, �ncă pe parcursul a c�teva secole, Turcia a �ntruchipat lumea musulmană, deoarece anume ea stăp�nea principalele locuri sfinte ale islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un război de uzură cu Persia, otomanii au pus m�na şi pe locurile de pelerinaj ale minorităţii şiite: An-Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi ocrotitori a locurilor sfinte. PERIOADA FRANCEZĂ �n acest timp, �n Europa are loc formarea sistemelor internaţionale şi apar statele �n adevăratul sens al cuv�ntului. Fenomenul �n cauză a corespuns temporal cu Pacea de la Vestfalia din anul 1648 care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani. Franţa a fost prima mare putere europeană care a �ncercat să folosească islamul pentru atingerea scopurilor sale externe. Primul ministru al Franţei (de fapt şi conducătorul ei real), cardinalul de Richelieu, a formulat quintesenţa renumitei politici a „raţiunii de stat” („raisone d`etat”). Ea a �nlăturat primatul factorilor dinastici şi confesionali �n politica externă, principale devenind interesele de stat. „Respublica christiana” medievală a fost �nlocuită definitiv cu sistemele internaţionale moderne, �n centrul cărora se află marile puteri. Richelieu l-a folosit pe „Marele Turc” �n interesele politice ale statului pe care l-a condus cu at�ta iscusinţă. De menţionat că �n ierarhia bisericii catolice el ocupa scara imediat următoare după marele pontific roman. Politica sa a fost continuată şi de către „regele-soare” (Louis al XIV-lea) care nu s-a sinchisit măcar să ascundă �ncheierea cu �nalta Poartă a unor alianţe ofensive şi defensive �ndreptate �mpotriva adversarilor săi din lumea creştină. Printr-un pragmatism aproape egal cu cinismul s-a deosebit şi un alt mare francez (de origine italian-corsicană): Napoleon Buonaparte (care, după ce a abandonat ideea independenţei Corsicii de Franţa, a devenit Bonaparte). �n timpul legendarei sale campanii �n Egipt, el a fost gata să se convertească la islam, dacă aceasta l-ar fi ajutat �n planurile sale de cucerire a lumii. Generalul său Murat (ulterior – mareşal) p�nă „in memento mori” (ultima clipă, momentul morţii) care a survenit l�ngă Moscova a purtat haine „a la mameluk”. Devenit conducător al Franţei (sub titlurile de „prim-consul-triumvir”, „prim-consul viager” şi, �n sf�rşit, „�mpărat al Republicii Franceze”), Napoleon I a făcut-o pe „protectorul” Turciei, susţin�nd-o cu bani, instructori militari şi livrări de armament �n lupta ei �mpotriva Rusiei care continua insistent să �nainteze spre Str�mtori. Nici adversarul său principal, Anglia, nu a pregetat să folosească Imperiul Otoman �n interesele sale imperiale şi, atunci c�nd a fost necesar, a procedat la fel ca şi Napoleon. Mai mult dec�t at�t, ea a mers la alianţă cu Franţa �n Războiul Crimeei (1853-1856) de partea Turciei, atunci c�nd pericolul pătrunderii Rusiei �n Mediterana a devenit iminent. Fără subsidiile şi ajutorul din partea Franţei şi Angliei, iar mai t�rziu şi a Germaniei, Imperiul Otoman demult ar fi dispărut de pe harta lumii . GERMANIA ŞI LUMEA ISLAMICĂ La sf�rşitul secolului XIX-�nceputul secolului XX, �n arsenalul politicienilor apare o nouă ştiinţă – geopolitica. Pionieri ai acestei noi ştiinţe au fost nemţii. Germania, care nu demult devenise un stat unitar centralizat, s-a pomenit �n postura de neinvidiat al unui oaspete �nt�rziat la masa �mpărţirii coloniilor pe glob (după cum spuneau latinii: „Sero venientibus – osa!” („Cine vine la urmă – �i răm�n resturile!”). „Părinţii-fondatori” ai şcolii geopolitice germane (Kjellen, Haushofer şi Ratzel) �şi dădeau perfect de bine seama că nimeni nu va face loc de bună voie nemţilor la această masă. Practic, unicul spaţiu rămas liber era Orientul Apropiat şi Mijlociu, adică acel teritoriu care, către acel moment, era �mpărţit �ntre statele musulmane Nejd (viitoarea Arabie Saudită), Persia (Iran) şi Imperiul Otoman. Aceste ţări erau slab dezvoltate şi păreau a fi o pradă uşoară pentru t�nărul, dar puternicul şi ambiţiosul rechin imperialist german. Germania, �nsă, nu putea acţiona după canoanele colonialiste clasice, deoarece statele �n cauză erau situate la interferenţa marilor imperii coloniale europene (rus, francez şi britanic) şi acestea stăteau cu vigilenţă la straja „independenţei” acestor ţări (care, de altfel, demult au fost �mpărţite �n sfere de influenţă). Pe l�ngă importanţa lor geostrategică extraordinară, păm�nturile Orientului Apropiat şi Mijlociu puteau deveni pentru industria germană �n creştere un izvor de materie primă, braţe ieftine de muncă şi pieţe de desfacere a mărfurilor. Iată de ce anume �n această zonă marii geopoliticieni germani vedeau acel „Lebensraum” („spaţiu vital”) at�t de necesar (după părerea lor) celui de al Doilea Reich (o altă denumire a Germaniei �ntre anii 1871-1918). La sf�rşitul secolului XIX, toga de protector al lumii islamice a fost �mbrăcată de către kaizerul german Vilhelm al II-lea care prin „weltpolitik” -ul său urmărea hegemonia mondială. Acestuia i-a reuşit să-i convingă pe turci �n bunele sale intenţii şi Imperiul Otoman a luptat �n Primul Război Mondial �n tabăra germană. EPISODUL BRITANIC Turcii au fost convinşi, �nsă nu şi arabii care au luptat de partea englezilor. Marele cercetaş britanic Thomas Lawrence (supranumit Arabul) le-a promis acestora din numele guvernului Maiestăţii Sale formarea unui stat arab independent �n Orientul Apropiat după terminarea războiului. Acesta urma să cuprindă pe l�ngă Nedj-ul deja independent şi teritoriile Siriei, Libanului, Palestinei, Hedjas-ului, Transiordaniei, Irakului şi a provinciei el-Hasa de pe malul golfului Persic (toate acestea făceau parte la moment din Imperiul Otoman). Londra �nsă nici nu avea de g�nd să-şi respecte promisiunile. �n anul 1917 lordul Balfour, �ntr-o scrisoare secretă adresată parlamentului englez, a fundamentat necesitatea unui „cămin naţional evreiesc” �n Palestina (pe care Lawrence, din numele Angliei, o promisese deja arabilor!). Or, Londra a avut nevoie urgentă de sprijinul cercurilor financiare sioniste pentru acoperirea cheltuielilor de război şi schimbarea balanţei de forţe de pe fronturile Primului Război Mondial, atrag�nd de partea sa SUA (�n care cercurile �n cauză erau deosebit de influente). La acel moment, Antanta (din care făcea parte şi Anglia) se afla �ntr-o situaţie dificilă. Rusia, după revoluţia din februarie, a alunecat �n haos şi Germania putea, �n sf�rşit, să-şi concentreze toată forţa formidabilei sale maşini de război pe frontul apusean. Rezervele de metale preţioase ale Marii Britanii şi aliaţilor ei au secat complet, căci industriaşii americani (inclusiv, evreii) şi guvernul SUA cereau achitarea exclusiv �n aur pentru livrările de armament şi provizii. Nu e mare lucru ca această situaţie să fi fost creată �n mod artificial de către aceleaşi cercuri sioniste. Este destul să răspundem la �ntrebarea clasică: „Cui prodest?” (dicton latin care s-ar traduce „Cui �i este convenabil?”). Să ne aducem aminte că la sf�rşitul secolului XIX Theodor Herzl şi V. Jabotinski (fondatori ai mişcării mondiale sioniste) erau de acord cu ideea unui „cămin naţional evreiesc” măcar şi �n Africa sau Oceania, iar acum a apărut aşa o şansă nesperată pentru re�ntoarcerea �n Palestina după peregrinări de aproape două mii de ani (asemeni lui Agasther) prin �ntreaga lume! După Primul Război Mondial, lumea islamică s-a pomenit �ntr-o situaţie cu mult mai grea dec�t �naintea declanşării lui. Pacea de la Versailles care a �ntărit victoria Antantei, a �nşelat aşteptările musulmanilor. Dintre toate ţările arabe, doar Yemenul de Nord, Nedj şi Hedjas erau independente, iar din restul lumii musulmane – Afghanistan, Persia şi Turcia (amputată de 7/8 din teritoriul fostului Imperiu Otoman antebelic). Palestina, care a devenit teritoriu mandatar al Marii Britanii, a �nceput să fie colonizată cu evrei veniţi pe „Păm�ntul Făgăduinţei” din toate colţurile lumii. Al treilea oraş sf�nt al islamului (şi nu numai) – Ierusalim (Al-Kuds) a ajuns sub ocupaţie străină, la fel ca şi locurile sfinte ale şiiţilor – An-Najaf şi Kerbela. „Dar-al Islam”, aflat de mai bine de două secole �ntr-o stare de hibernare, a �nceput să se trezească. Un prim semnal a fost apariţia �n secolul XVIII printre beduinii din pustiul Rub-el-Khali a puternicei mişcări wahhabite (care a căpătat astăzi o a doua respiraţie). Adepţii acestui curent radical al islamului se deosebesc printr-o xenofobie confesională aproape paranoidală. După terminarea Marelui Război (o altă denumire a primei conflagraţii mondiale), emirii wahhabiţi din dinastia saudită a Nedj-ului obţin provincia Al-Hasa. �ntre anii 1924-1925 ei pun m�na pe Hedjas, de unde �i alungă pe şarifii haşemiţi, iar de la Imamatul zaydit al Yemenului de Nord anexează provinciile Hail şi Asir. �n anul 1932, Nedj-ul este proclamat regat �n care p�nă �n ziua de astăzi se află la tron puternica dinastie a Saudiţilor. Un rezultat direct al declaraţiei lui Balfour este apariţia �n anul 1928 a organizaţiei teroriste fundamentaliste „Fraţii musulmani”. Semnificativ este faptul că primele celule ale acestei organizaţii (conduse de către şeicul Hasan al-Banna) au apărut �n Egipt. �n această ţară se află cea mai prestigioasă universitate teologică a lumii islamice (Al-Azhar). „Fraţii musulmani” �şi propuneau drept scop suprem „curăţirea locurilor sfinte ale islamului de necredincioşi” şi re�ntoarcerea la valorile iniţiale „adevărate” de pe timpurile prorocului Mahomed. 1 COMUNISMUL SOVIETIC ŞI ISLAMUL Primii conducători ai Uniunii Sovietice nu au pregetat nici ei să se declare drept unicii apărători ai lumii islamice. �n anul 1917 pe data de 20 noiembrie este publicată adresarea „Către toţi truditorii musulmani din Rusia şi Răsărit” iscălită de către V. Lenin, iar �n anul 1918 este creat un Comisariat al Poporului special pentru musulmanii din aceste regiuni �n frunte cu M. Sultan-Galiev. „Romanul” comuniştilor cu islamul a fost �nsă de scurtă durată, deoarece materialismul ateist al primilor era incompatibil cu orice religie. �ncercările sovieticilor de a susţine mişcările etatiste din lumea islamică au suferit un fiasco total. Kemaliştii turci, baasiştii irakieni şi sirieni, nasseriştii şi alte partide „progresiste” din ţările musulmane foloseau din plin asistenţa militară şi financiară sovietică, �nsă atunci c�nd le-o cereau circumstanţele, recurgeau la cele mai draconice măsuri �mpotriva propriilor comunişti. Uneori situaţia devenea cu totul caraghioasă. Astfel, preşedintele Egiptului din anii şaizeci ai secolului trecut, Gamal Abd el-Nasser, a ordonat executarea c�torva mii de comunişti egipteni. �n acelaşi timp, el era considerat drept unul dintre cei mai buni prieteni ai Uniunii Sovietice, aliat strategic �n lupta �mpotriva sionismului israelian şi a imperialismului american. Expansivul şi agramatul conducător sovietic Nikita Hruşciov i-a conferit călăului comuniştilor egipteni... titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”! Cu tot laicismul lor declarat, dictatorii orientali nici de g�nd nu aveau să adopte ateismul militant propriu comuniştilor sovietici. Acest lucru nu s-a �nt�mplat nici măcar �n RPD Yemen (Yemenul de Sud), �n constituţia căreia marxism-leninismul a fost proclamat �n calitate de doctrină oficială. Ateismul nu a prins rădăcini �n lumea islamică. Astfel, deşi �n Albania comunistă, Asia Centrală şi Caucazul de Nord au fost distruse aproape toate lăcaşele de cult musulmane, după căderea comunismului, �n toate aceste regiuni a avut loc o revenire rapidă la normele islamului. NAZISMUL ŞI SEMILUNA Ceea ce nu i-a reuşit lui Stalin, i-a reuşit �ntr-o oarecare măsură lui Hitler. Acesta nu s-a luptat cu religia, ci a pus biserica sub un control riguros. �n Germania nu s-a procedat la �nchiderea şi distrugerea lăcaşelor de cult (cu excepţia sinagogilor şi a caselor de rugăciuni ale „martorilor lui Iehova), iar clerul loial regimului a fost lăsat să-şi �ndeplinească funcţiile. Fuhrer-ul german a �nţeles foarte bine importanţa geopolitică şi economică a lumii islamice, de aceea el s-a străduit din răsputeri să atragă de partea sa popoarele musulmane, promiţ�ndu-le eliberarea de sub stăp�nirea şi tutela vechilor imperii coloniale europene şi a comunismului ateist sovietic. Prin aceasta se explică sprijinul larg de care s-a bucurat wermachtul �n r�ndul populaţiei musulmane de pe teritoriile ocupate ale Uniunii Sovietice, peninsulei Balcanice şi din Africa de Nord. �n armata germană au fost create numeroase unităţi alcătuite din prizonieri de război şi voluntari musulmani de cele mai diferite naţionalităţi. Foarte mulţi dintre liderii postbelici ai lumii arabe au fost simpatizanţi ai nazismului sau chiar au colaborat cu armata germană �n timpul celui de-al II-lea Război Mondial (Nasser, Sadat ş.a.). Printre aceştia s-a numărat şi muftiul suprem al Ierusalimului Haj Amin Huseini care �n anii războiului s-a aflat la Berlin, de unde a dus o propagandă activă (inclusiv şi la radio) �n favoarea nazismului. Musulmanii sperau că Hitler le va aduce eliberarea multr�vnită şi restabilirea poziţiilor pierdute �n ultimele secole. Din cauza problemei palestiniene care a deteriorat catastrofal relaţiile lor cu evreii (�nainte, de altfel, destul de paşnice), musulmanii �mpărtăşeau antisemitismul fuhrerului şi erau gata să pactizeze măcar şi cu diavolul, numai să-i alunge pe sionişti din oraşul sf�nt Al-Quds (Ierusalim). �nfr�ngerea celui de-al III-lea Reich �n război a pus capăt planurilor de eliberare a lumii islamice cu ajutor german. A urmat lunga perioadă a „Războiului Rece” care a pus faţă �n faţă două supraputeri (SUA şi URSS) dotate cu cele mai distrugătoare arme de nimicire �n masă (ANM) pe care le-a avut vreodată omenirea – cele racheto-nucleare. Fiecare dintre părţile beligerante �n acest război specific s-au străduit să folosească factorul islamic �n interesele sale. TRECUTUL APROPIAT Să �ncercăm o recapitulare a principalelor conflicte internaţionale din ultimul deceniu. Primul şi unul dintre cele mai importatne a fost cel care a opus Irakul unei largi coaliţii internaţionale. Această coaliţie s-a format �n urma agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Era �n 1991 (disputa s-a reluat la sf�rşitul lui 1998, c�nd Irakul a fost bombardat de aviaţia americană, �ntruc�t acordurile şi angajementele convenite cu ocazia primului conflict nu fuseseră respectate). A urmat apoi conflictul din Cecenia, republică musulmană din cadrul Federaţiei Ruse care a �ncercat să-şi cucerească independenţa. Apoi cel din Bosnia-Herţegovina, unde s-au luptat s�rbii, croaţii şi musulmanii. Acelaşi conflict s-a reprodus aproape identic c�ţiva ani mai t�rziu �n Kosovo, unde faţă �n faţă s-au aflat albanezii (musulmani) şi s�rbii. La graniţa dintre India şi Pakistan, �n zona Kashmirului, au loc periodic bombardamente şi schimburi de focuri; situaţia are un mare potenţial de risc, �ntruc�t ambele ţări sunt deţinătoare de armament nuclear. De ce am conturat tabloul de mai sus ? Nu pentru a face judecăţi asupra acestor conflicte, asupra părţilor implicate şi a mijloacelor folosite, ci pentru a semnala o prezenţă, prezenţă musulmană. Se pot formula diferite puncte de vedere, se pot face diverse evaluări asupra lumii musulmaneş un singur lucru nu se poate spune, că ar fi o lume �n stagnare, care nu cunoaşte un proces real de expansiune, că nu ar fi un spaţiu �n fierbere.Cele mai multe dintre conflictele menţionate – dar şi nemenţionate – nu au loc la graniţa dintre două state, ci ceea ce este mai semnificativ din punctul de vedere care ne interesează pe noi, la graniţa dintre lumea musulmnă şi alte cuturi şi civilizaţii. Fireşte că mai sunt şi alte raţiuni. De pildă, percepţia confuză şi preponderent negativă �n legătură cu acest spaţiu: o lume conservatoare, puternic ataşată unor valori tradiţionale, puţin deschisă dezvoltării contemporane, traversată de tot felul de orientări fundamentaliste, de mişcări violente etc. Nu contestăm faptul că realitatea din ţările musulmane conţine şi asemeanea trăsături. �n orice caz, percepţia obişnuită despre această lume este schematică, sărăcăcioasă şi, �n ultimă instanţă, deformată. CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR �n cunoscuta şi controversata sa carte "Ciocnirea civilizaţiilor", Samuel Huntington susţinea cert că civilizaţiile sunt ultimele triburi umane, iar ciocnirea civilizaţiilor ar reprezenta conflictul tribal la scară globală. Dintre toate marile religii şi civilizaţii ale lumii, se acceptă că Islamul a fost singura credinţa a sabiei, care glorifica deschis "virtuţile" militare, �n trecut şi �n prezent, iar termenul de "Razboi Rece" a fost inventat de spanioli �n secolul XIII pentru a descrie convieţuirea lor, deloc facila, cu musulmanii din Mediterana. �n prezent, numeroşi politicieni şi analişti iau �n considerare un razboi rece civilizaţional �ntre Islam şi Occident. Multiplicarea �ngrijoratoare a atentatelor teroriste �n lume, mai ales după cele de la 11 septembrie 2001 din SUA, cele de la Londra, Madrid, Paris şi altele, a determinat nu numai măsuri drastice din partea guvernelor occidentale, dar şi o reacţie exagerată a opiniei publice traumatizate. Pentru a pre�ntampina escaladarea unei judecaţi incriminatoare, �n bloc, oameni politici importanţi printre care preşedintii americani Clinton si Bush jr. sau majoritatea celor occidentali europeni, au subliniat ca nu Islamul trebuie condamnat, ci "fascismul verde", terorismul s�ngeros şi fanatic. Pentru a da dovada de �nţelegere şi a trimite un semnal �n acest sens, autoritaţile de la Bruxelles au fost de acord să nu includă �n preambulul viitoarei Constituţii Europene referirea la "rădacinile creştine" ale civilizaţiei occidentale europene, presupun�nd că necesitatea de a coexista constituie reguli general-aplicabile la �nceput de mileniu, inducand opiniei publice ideea "colegialităţii religiilor". Astazi traiesc �n lume peste 1,3 miliarde de islamici �n 58 de state din Asia, Europa, populaţii cu o demografie ridicată, cu un indice de fecunditate de la 7,5 �n Yemen la 2,5 �n Turcia; o lume care se �ntinde �ntre latitudinile de 10� la 70� N, din Guineea �n Mongolia, convinşi de superioritatea culturii islamice, dar obsedaţi şi complexaţi de inferioritatea puterii lor. O forţa demografică supusă manipulării de fanatici islamici irecuperabili, care mizează pe terorism generalizat şi orb, pe arma hidrocarburilor de care dispun ţările din Golf printr-un hazard geologic. �n cărţile lor de propagandă şi incitare la ură, imami fundamentalisti educati �n Occident, �n Anglia, Franţa, Germania, aţ�ţă la jihad "Occidentul arogant, materialist, represiv şi decadent". Un reputat specialist al Islamului pune �nsa �n gardă pentru riscul de a reacţiona iraţional şi isteric �mpotriva comunitaţilor islamice, iar cunoscutul analist egiptean Mohammed Sid-Ahmed afirma că "nu sunt semne acceptabile ale unei ciocniri �n creştere �ntre etica iudeo-creştină şi mişcarea de resurgenţă islamică, ce se �ntinde acum de la Atlantic �n China". Cu toate aceste asigurări şi recurgeri la bunul simţ democratic, st�rneşte �ngrijorare faptul, de exemplu, ca toţi cei 4 teroristi care au �ns�ngerat �n urmă cu un an Londra erau arabi născuţi �n Anglia, la fel ca tinerii care au provocat �n Hexagon, milit�nd pentru "Franţa islamică", vandaliz�nd cimitirele evreieşti etc. Astazi �n Franţa trăiesc 5 milioane de islamici, iar o proiecţie �n anul 2025 prognozeaza 10 milioane, 3 milioane sunt in Germania şi 2 milioane �n Anglia, iar măsurile de limitare a imigraţiei �n Franţa, după modelul anglo-saxon şi �n alte ţări, �ncercarea olandezilor de a interzice imigraţia din afara Europei etc. �ntreţin, evident, un climat tensionat. Aceste măsuri nu oferă soluţii pe termen lung �ntr-o Europă �n care populaţia islamică, preponderent arabă, va atinge �n curand 10% din total... Este, desigur, preocupantă tendinţa comunităţilor europene islamice de a evita asimilarea cu populaţia de primire, de a coexista �ntr-un spaţiu ale cărui reguli sunt general acceptate. Aşa-zisul multiculturalism devine contraproductiv atunci c�nd nu este corect gestionat, iar o naţiune nu poate fi concepută ca un ansamblu de segmente etanşe, o ţară fracţionată cultural şi etnic, vulnerabilă şi deschisă fanatismului de toate nuanţele. Mai trebuie subliniat faptul că, dispun�nd de arma redutabilă a imenselor sale rezerve de petrol şi gaze, de aportul unei tradiţii religioase agresive, de forţa implacabilă a demografiei sale, islamul este �nsa stopat �n elanurile sale de inapoierea economică a comunitaţilor componente şi, mai ales, de numeroasele conflicte dezastruoase, Iran-Irak, Siria-Iran, războaiele din Yemen, Etiopia-Erithreea, problema kurdă sau gravă şi s�ngeroasa dispută sunnito-şiită... �n Europa, alături de islamul din Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo, se prefigurează intrarea Turciei �n UE, candidatură care naşte reţineri sau chiar opoziţie fătişe printre statele membre. Fanatismul religios nu are nevoie de o "ciocnire a civilizaţiilor" pentru a deveni o forţa tsunami de distrugere. P. S. „Occidentul – este Occident, Orientul - este Orient şi niciodată nu se vor contopi!” (R. Kipling) BIBLIOGRAFIE 1. Alexandru Savin, analist politic www.mdn.md, 2005 2. Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2003 3. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997 4. Ziarul “Rom�nia Liberă”, 22 Iulie 2006, articol de George Baltac “Islamul in Europa” 5. Robert van de Weyer, Islamul şi Occidentul, Ed. ALLFA, Bucureşti 2001 |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
