Echilibrul necesar - eseu

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Conform acestei legi totul se leagă, iar acea disociere care se face între spirit ÅŸi materie este falsă, fiindcă în fond (ÅŸi în absolut) ce este spiritul este ÅŸi materia. Se explică astfel faptul că există o armonie, un raport constant între diferitele planuri de manifestare ale VieÅ£ii ÅŸi FiinÅ£ei (material, mintal, spiritual). Planurile sunt asemănătoare, diferenÅ£a între ele fiind doar de grade ÅŸi niveluri de vibraÅ£ii, aparent diferite. Există aÅŸadar un echilibru!...

Eseu despre echilibrul necesar

 Motto: ,,Şi când DOI va deveni UNUL, iată OMUL!”

,,Pentru a încerca să înţelegem aventura umană, trebuie căutat locul de întâlnire, punctul de echilibru dintre spirit şi materie, dintre ficţiune şi realitate […] Omul păşeşte pe Pământ şi visează la stele. Don Quijote şi Sancho Panza se înfruntă şi se completează într-un dialog fără sfârşit.” (Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului)

            Toate ale lumii, cele văzute şi cele nevăzute, aparţin imaginarului. Care spune mai multe despre om decât realitatea. Trăim într-o lume concretă, dar nu mai puţin în propria noastră lume de reprezentări, de proiecţii şi de iluzii. Lucrurile cu adevărat importante se află în mintea şi în sufletul nostru: ,,sub fruntea noastră e lumea” (Mihai Eminescu-Sărmanul Dionis). Pentru a înţelege cât mai bine aventura umană, trebuie să rezolvăm exerciţiul liber al fanteziei, în care realul e doar un simplu pretext, un obstacol spre o lume despre care ştim că există, dar pe care n-am văzut-o sau n-o putem vedea.

            O viziune despre tâlcul condiţiei umane nu se degajă dintr-o ,,simplă deşurubare şi descompunere a cunoaşterii” (Lucian Blaga). Înţelegerea individului, participant la aventura umană, trebuie văzută ca o relaţie între existenţa produsă şi cea productivă, între creator şi creat, determinant şi determinat. Numai marele anonim (echivalent al substanţei metafizice) are disponibilitatea unei cunoaşteri absolute, adecvate şi nelimitate, care nici nu disimulează obiectul, nici nu se integrează în el ca mister, supraveghind astfel procesul de cunoaştere. Din marele anonim derivă misterele, care fac obiectul cunoaşterii umane, ea însăşi o posibilitate de orientare în existenţă. Însă nu tot timpul cunoaşterea poate străpunge misterul. Şi dacă acesta nu este dezvăluit, el trebuie măcar potenţat: ,,Nu te înţeleg, dar nu încetez să-ţi dau înţelesuri!” (ibidem).

Principiul existenţei, fiinţa pură, realitatea permanent neschimbătoare sunt forme supreme de cunoaştere. Tentativa de a surprinde esenţa universului pe calea raţiunii speculative (visul metafizicii tradiţionale) nu poate fi decât paradiziacă, directă, în timp ce cunoaşterea valabilă a omului este luciferică, indirectă, plecând de departe, de la eşecul adamic uman. Abia această conştiinţă a căderii (şi/sau a repudierii) dă înţelesul şi măreţia aventurii umane, transformându-l pe om, dintr-o fiinţă abjectă, atemporală, într-un om al cunoaşterii, al culturii, al istoriei.

            În concepţia Sfântului Augustin, aventura umană este o luptă strânsă între ,,lumina divină” şi ,,întunericul drăcesc”, între două puteri supreme, reprezentate de ,,Civitas Dei” (statutul lui Dumnezeu) şi ,,Civitas terrena” (statutul pământului). Lupta devine într-un punct finită, pentru că unul dintre adversari trebuie să cedeze, aventura începând astfel cu ,,facerea omului” şi situarea lui în paradis şi sfârşindu-se cu ,,re-facerea omului”. În toată lupta- aventură, omul, un picaro, va fi dotat cu structuri al căror rost este foarte bine cântărit în economia universală şi care vor îngădui fiinţei doar o finalitate limitată în cosmos. I se va impune, prin cenzură şi frâne transcendente, un permanent destin creator, care rămâne mereu în relativitate. Prin toate aceste condiţionări ale aventurii, omul se situează pe o linie incontestabil tragică, dar şi măreaţă în acelaşi timp, într-o permanentă istoricitate, iremediabilă şi fără capăt.

            ,,Pentru a încerca să înţelegem aventura umană” trebuie să ne raportăm şi la divinitate, şi la orizontul misterului. Parte integrantă din fiinţa umană, orizontul misterului ţine de structura, când mai clară, când mai obscură, dar fundamentală a conştiinţei. Fără acest orizont, omul n-ar fi Om, nu ar avea de ales decât între asumare şi resemnare, nemaiputând ieşi din orizontul concret şi, mai ales, pătrunde în orizontul necunoscutului. Dacă Dumnezeu s-a făcut om (iar omul poate fi absorbit de Dumnezeu) înseamnă că fiecare parte se poate împărtăşi din calitatea celeilalte. Se ajunge astfel la un ,,punct de echilibru între spirit şi materie, între ficţiune şi realitate”, care poate fi găsit şi explicat cu ajutorul Legii Kybalionului.

(şapte-simbol al vieţii veşnice, totalitatea universului în mişcare şi echilibru, cheia desăvârşirii).

            Spune legea corespondenţei: ,,Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, ceea ce este jos este şi ceea ce este sus”. Aceasta ajută, într-un fel, la decriptarea tainelor universului: ceea ce este în planul fizic, jos, este ca şi ceea ce este în spirit, sus. Ceea ce este mic este şi mare. Conform acestei legi totul se leagă, iar acea disociere care se face între spirit şi materie este falsă, fiindcă în fond (şi în absolut) ce este spiritul este şi materia. Se explică astfel faptul că există o armonie, un raport constant între diferitele planuri de manifestare ale Vieţii şi Fiinţei (material, mintal, spiritual). Planurile sunt asemănătoare, diferenţa între ele fiind doar de grade şi niveluri de vibraţii, aparent diferite. Există aşadar un echilibru!

            Legea a patra, a polarităţii: ,,Totul este dublu… asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât semi-adevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate.”  Fiecare aspect numit (sau nenumit, dar existent în sine) are o faţă văzută şi una nevăzută. Nu există bine şi rău, sunt polarităţi ale unei energii şi împreună formează monada. Bucuria şi tristeţea sunt polarităţi ale senzaţiilor, căldura şi frigul, deşi par opuse, în realitate sunt acelaşi fapt, distingându-se doar prin diferenţa de grade. La fel, dragostea şi ura, binele şi răul, toate depind de voinţa noastră de a le transforma dintr-una în alta. Din nou echilibru!

            Cea de-a şaptea lege, a genului: ,,Este un gen în toate lucrurile, totul are principiile sale”. Fiindcă ,,genul se manifestă, echilibrat, pe toate planurile”, Masculinul şi Femininul din fiecare, luate ca un tot unitar, şi nu separat, ca principii, se manifestă dinamic şi într-un echilibru perfect în procesul creaţiei, în fiinţa umană, care-şi găseşte realizarea (aproape tot timpul) în limitele ce i s-au hărăzit. Şi astfel, Totul este posibil!

            În lucrarea sa, Ce putem afla despre om…, Konrad Lorenz ne propune nouă, cititorilor ,,să privim un acvariu cu peşti!”, dându-ne şi câteva explicaţii. De regulă peştii sunt coloraţi, cu înotătoare bogate, au forme neobişnuite şi decorează armonios acvariul. ,,S-ar putea ca pentru mulţi să fie o dezamăgire faptul că multitudinea de forme a ceea ce are viaţă, ale cărei legi armonioase ne trezesc veneraţie şi a cărei frumuseţe ne încântă simţul estetic, a luat naştere într-un mod prozaic şi mai cu seamă cu o determinare cauzală clară” (ibidem). Cele mai multe persoane, la vederea peştilor, se vor opri la ,,prima uimire”: Ce frumoşi sunt!, pe când altele vor fi în stare să vadă mai mult decât toţi ceilalţi privitori sau crescători de peşti… Aşa este şi cu aventura umană: fiecare o înţelege şi-o ,,admiră” după cum simte propriile sale vibraţii.

Unul dintre cele trei ,,hiatusuri evoluţioniste” (ibidem) concepute de Lorenz pune problema fiinţei umane la limita dintre Leib und Seele (trup şi minte). El demonstrează că nu există o separaţie între trup şi minte, că întreaga cunoaştere şi toate emoţiile se petrec la nivelul creierului, contrazicând crezul lui Descartes, conform căruia aproape toate acţiunile fiinţei umane erau atribuite minţii independente, sufletului nemuritor şi intangibil. Cu toate acestea, nu există un înţeles universal, la care să ajungem cu toţii. În aventura umană nu există decât înţelesul pe care-l dăm noi vieţii noastre, un înţeles propriu, un roman propriu, o carte a vieţii aventuroase a fiecăruia.

,,Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi, dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adâncul ei, ai revede toate miile de stele ale cerului, fiecare-o lume, fiecare cu ţări şi popoare…” (Mihai Eminescu, idem). În fiinţa umană se află Viaţa şi Moartea, tangibilul şi intangibilul, cognoscibilul şi incognoscibilul, se ascunde întregul Univers: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi, şi vei cunoaşte Universul!”.

,,Omul păşeşte pe Pământ şi visează la stele”. Dramaturgia lui internă este spontană şi necontrolată, el jucând într-o piesă, într-o aventură mai mult sau mai puţin neîntreruptă, scăpând de sub controlul voinţei. Pentru că visul este ceea ce trăieşte, gândeşte, re-simte, încearcă în fiinţa umană, Omul este nevoit să coboare în străfunduri (în chaos) ca să-şi găsească sâmburele de nedespicat, ca să se înţeleagă.

Apelând la alchimie, Kurt Seligman încearcă o interpretare a aventurii umane. El spune doar V. I. T. R. I. O. L. (,,Visita Interiora terrae, rectificando inveniens ocultum lapidem!”), adică ,,Explorează Interiorul. Rectificând, vei găsi piatra ascunsă.”  Această cale, a echilibrului necesar, este aleasă constant de polii semnificativi (literar) ai condiţiei umane: Don Quijote şi Sancho Panza.

,,Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.”                (I Corinteni 13, 12-13).