O lume rasturnata.Gustul rosiei

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Aceste substanÅ£e fomalizate le numeÅŸte Eco unităţi culturale. Între condiÅ£iile materiale specifice de viaţă, unităţile de experienţă care provin din actul perceptiv ÅŸi unităţile culturale ÅŸi formele semnificante care le denotează printr-un tip de semioză există o legătură foarte strânsă, dat fiind că experienÅ£a empirică e determinată de o reÅ£ea de stipulări culturale....

Pornind de la o logică a contextului mai nuanţată, neexclusivă, acceptând şi gusturi culinare, A.J. Greimas, afirmă după cum remarca J.M. Flock într-un interviu publicat de „La Monde”  în dosarul consacrat problematicii semiotice: „Cred că la un moment dat se va vedea că semiotica a jucat rolul de a stârni curiozitetea în domenii exclusive din cultura clasică şi a integrat în sfera cercetării ştiinţifice universuri de semnificaţie care nu făceau parte din reflecţia tradiţională.”1 Un astfel de domeniu exclus anterior din reflecţia tradiţională este semiotica gustului. De aceeaşi părere este şi Roland Barthes; „O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar, iată în aparenţă o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică aceeaşi activitate: lectura.  Omul modern îşi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: (…) aperitivul (whisky sau pernod [îmi spune] stilul de viaţă al gazdei mele. Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa noastră, implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie pentru moment vom numi aceasă reflecţie semiologie. Ştiinţă a mesajelor sociale? Şiinţă a mesajelor culturale?‘‘ 2

Doi teoreticieni ai semioticii sunt Hjelmslev şi Umberto Eco. Hjelmslev propune ca postulat fundamental al unei semiotici diagrama alcătuită din planul expresiei şi al expresiei, fiecare având substanţă şi formă. Cele două sisteme care vor constitui în functive ale funcţiei-semn vor lua naştere prin pertinizarea de către formele respective ale materiei amorfe. Ca rezultat, apar substanţele ce sunt ocurenţe organice într-un sistem conform tipurilor stabilite de formele corespunzătoare. Prin corelarea celor două forme apare funcţia-semn. Eco face însă corelaţia între două unităţi ale substanţei, în aspectul lor pur formal şi sistematic: funcţia-semn este ocurenţa unui proces semiozic dinamic. Functivii funcţiei-semn sunt elemente ale substanţei. Aceste substanţe fomalizate le numeşte Eco unităţi culturale. Între condiţiile materiale specifice de viaţă, unităţile de experienţă care provin din actul perceptiv şi unităţile culturale şi formele semnificante care le denotează printr-un tip de semioză există o legătură foarte strânsă, dat fiind că experienţa empirică e determinată de o reţea de stipulări culturale. 3

O noţiune importantă cu  care operează semiotica este codul. Codul poate avea, după Umberto Eco, patru accepţiuni:

Ø  sistem sintactic, adică o serie de legi combinatorii interne, semnale ce nu sunt conexe sau conectibile la diferite stări de gust. Dacă de pildă degustătorul roşiei este un nebun, după ce o gustă, el poate să o arunce în capul cuiva, stropind astfel o persoană nevinovată, căci, după Morris, semnificaţia nu este altceva decât o «predispoziţie de a răspunde la un stimul dat»;

Ø  sistem semantic, adică o serie de stări ale unui obiect (gustului i se pot asocia cuvinte);

Ø  o regulă care asociază unele elemente ale sistemului cu alte elemente ale sistemului, adică unei serii de semnale îi corespunde un anumit răspuns.

Când un cod asociază elementele unui sistem vehiculant elementelor unui sistem vehiculat, primul devine expresia celui de-al doilea, care la rândul său devine conţinutul primului. Avem de-a face cu o funcţie-semn atunci când o expresie este corelată cu un conţinut, iar ambele elemente corelate devin functive ale corelaţiei. Un semnal poate fi un stimul care nu semnifică nimic, dar provoacă sau solicită ceva: când este însă utilizat ca antecedent recunoscut al unui consecvent prevăzut, iată că este considerat drept semn, deoarece el ţine locul propriului său consecvent (fie pentru emiţător, fie pentru destinatar). Un semn este constituit întotdeauna (din unul sau mai multe) elemente ale unui plan al expresiei, corelate convenţional (cu unul sau mai multe) elemente ale unui plan al conţinutului. Ori de câte ori există o corelaţie de acest tip, recunoscută de o societate omenească, este vorba de un semn.

Obiectul semiotic al unei semantici este în primul rând conţinutul, nu referentul, iar conţinutul se defineşte ca o unitate culturală. O unitate culturală nu cere niciodată să fie înlocuită cu ceva care să nu fie o unitate semiotică. Unitatea culturală e o abstracţiune «materializată», întrucât cultura traduce continuu semne; ea ne propune un lanţ neîntrerupt de unităţi culturale care alcătuiesc alte unităţi culturale. Unităţile culturale se detaşează pe fondul unei activităţi sociale care le face reciproc echivalente şi sunt postulatele semiotice ale acelei ecuaţii între coduri, pe care societatea le stabileşte mereu, ale acelei corelaţii între forme şi conţinuturi din care se alimentează o cultură.

Ca agent degustător alegem o unitate culturală precum gustul roşiei (Lycopersicum esculentum) şi o definim în termenii opoziţiei faţă de poziţia pe care o ocupă în sistem. În ce priveşte gustul acestei substanţe organice terestre, materie solidă (carnea) + lichidă (zeama) (după clasificarea lui Sebeok), aşadar gustul roşiei, avem o seri de alegeri:

ü  la francezi: gustul roşiei + gustul altor legume (garnitură la mâncărurile de bază);

ü  la englezi: gustul roşiei + gustul cărnii de ovină , gustul roşiei + gustul cărnii la grătar;

ü  la americani: gustul roşiei + gustul cărnii de vacă la tavă sau la grătar;

ü  la germani: gustul sucului de roşii la micul dejun;

ü  la popoarele nordice (suedezi, norvegieni, finlandezi): gustul roşiei + gustul sandvişului din carne de pasăre, gustul roşiei + gustul crochetei, gustul roşiei + gustul paneului;

ü  la cehi şi slovaci: gustul supei de roşii + gustul zahărului (supă îndulcită), gustul roşiei + gustul şniţelului de porc a la Praga;

ü  la sârbi: gustul roşiei + gustul cărnii de ovină pregătită ciorbă sau kebab;

ü    la bulgari şi români: gustul roşiei în ciorbe, borşuri, ghiveciuri.

Avem aşadar simple valori emanând de la sistem. Pentru a defini această unitate culturală, am situat-o într-un sistem de alte unităţi culturale care i se opun sau o circumscriu. Această unitate culturală «există»  doar în  măsura în care este definită o altă unitate culturală care i se opune. Ea este doar relaţia între diferitele elemente ale unui sistem de unităţi culturale, care preia de la fiecare din termeni ceea ce le este comun. Există o interacţiune foarte strânsă, şi pe mai multe direcţii, între viziunea despre lume, modul în care o cultură pertinentează propriile unităţi semantice şi sistemul semnificaţiilor care le denumesc şi le «interpretează» .5

Codul instituie corelaţii între mărimi, în felul acesta luând naştere întregul. Sistemul vegetal, din care face parte şi tomata, este un construct teoretic bazat pe diferenţe şi asemănări între termeni: gustul roşiei obişnuite sau clasice, gustul roşiei-cireaşă (tomată cherry), gustul roşiei-prună, gustul roşiei buchet, gustul roşiei cărnoase, gustul soiului «Pritchard», gustul soiului «Linia 71», gustul soiului «Aurora», gustul soiului «Plovdiv». Procesul de percepţie, înrudit cu fenomenul estetic, îl face pe agentul degustător să constate următoarele fapte: gustul roşiei obişnuite este dulce-acrişor, cu aromă puternică, gustul roşiei-cireaşă este foarte pronunţat, aroma roşiei galbene nu este foarte pronunţată, gustul roşiei-prună este pronunţat, făinos. Roşia buchet are un gust mai pronunţat, iar roşia cărnoasă o aromă foarte pronunţată. Soiurile pentru salată, precum soiul „Linia 71” şi „Pritchart” are un gust plăcut, un procent ridicat de zahăr şi aciditate mai mare. Soiul „Linia 71” are un gust suculent, iar soiul „Pritchard” are un gust plăcut şi puţin acrişor. Soiurile pentru industrie au un procent mai mare de substanţă uscată, au gust plăcut şi mustos. Gustul soiului  „Aurora” este plăcut, puţin acrişor, iar gustul soiului „Plovdiv” este plăcut dar uscat. Experienţa decupează deci continuum-ul şi face  pertinente unele unele unităţi considerând altele drept variante, aşa cum se întâmplă în sistemul gustului roşiei, unde se stabileşte un prag al opoziţiilor între două soiuri de roşii şi se consideră variaţiile ca fiind facultative. Fiecare termen al sistemului e înţeles de Eco ca expresie a propriei actualizări relaţional-sintactice, posibilă actualizare care devine element al propriului conţinut. Termenul sistemului are întotdeauna o anume adâncime.

Necesităţi practice îl împing pe un subiect degustător să perceapă cu mai mare fineţe pentru că operaţia sa de segmentare „plasează în sistem” exigenţele sale. Din acest moment unităţile culturale adecvat segmentate îl predispun să perceapă ca „realmente” constituite diferenţele gustative. Ele sunt „materialmente” întemeiate pe existenţa obiectivă a continuum-ului numai că unităţi fiind, sunt instituite de acţiunea culturală al cărei obiect este continuum-ul material. Din acest continuum subiectul degustător alege un eşantion din eşantioane (Goodman) o roşie din soiul clasic, cu scopul de a-i descrie gustul. El fragmentează fructul pentru a-i afla gustul. Coaja este mai acră decât carnea. După mestecare îndelungată coaja îşi pierde gustul acru, care devine înecăcios. Miezul e mai dulceag, dar după mestecare devine acru. L’arrierè-goût lasă senzaţia de dulce acrişor. Seminţele au un gust acru, un acru ce ciupeşte limba. Gustul se simte şi în cerul gurii şi pe buze. Pentru a scăpa de gust agentul degustător dă de câteva ori cu limba peste buze într-o mişcare de măturare. Pentru diferiţi subiecţi degustători gustul roşiei poate constitui, după masticaţia lui, patru tipuri de mesaje, patru tipuri de noţiuni privind gustul, cărora le corespund patru tipuri de răspunsuri ale destinatarului:

AB – nivel critic – eliminarea fructului din gură

BC – nivel de alarmă – stare de alarmă (gustul roşiei este nou pentru subiect)

CD – nivel de siguranţă – stare de repaos (masticaţie)

AD – nivel insuficient – alimentare.

Subiectul degustător ştie că nivelul critic înseamnă „eliminare”, iar nivelul de alarmă înseamnă „primejdie”, în timp ce nivelul de insuficienţă înseamnă „foame”. Este un al treilea sistem concrescut din primul, astfel că primul permite funcţiei-semn pe care o instituie   să întreţină un dublu raport conotativ. Astfel AB poate denota „pericol” şi conota în acelaşi timp fie „eliminare”, fie continuarea masticaţiei şi păstrarea unui gust neplăcut în gură. Cele două conotaţii se pot exclude reciproc.

Pe lângă gust, roşia mai poate fi recunoscută după forma şi mărimea ei. Când un subiect are în mână urma a ceva rotund şi moale, urma este de obicei un text. Interpretată ca amprentă şi vector, o urmă nu generează pur şi simplu semnificaţia unei unităţi de conţinut (o roşie), ci a unui adevărat discurs („Am avut în mână o roşie cu gust dulce-acrişor”). Prin amprentă avem o metaforă, prin „asemănarea cu cel care a lăsat-o şi pe care îl reprezintă”6 şi o metonimie deoarece urma e folosită ca probă a unei contiguităţi anterioare cu obiectul care a imprimat-o. Pentru a realiza abducţia, obiectul este convenţional recunoscut ca aparţinând unei clase precise de agenţi. Denotaţia primară a expresiei este „rotund + mare” iar restul a rămas obiectul unei simple inferenţe. Gustul face parte alături de simţul tactil şi de cel vizual dintr-o sinestezie care nu face decât să întregească analiza unităţii culturale alese.

Prin canalul vizual, ochii, culorile obiectelor pe care le privim, inclusiv alimentele, generează efecte psihice şi fizice diferite. Roşul imprimă o stare de excitare, aprindere, însufleţire, mobilizare, agresiune, apropiere. Segmentarea s-a produs în interioarul continuumului culorii roşu. Astfel roşiile obişnuite sunt de culoare roşu-deschis, roşiile-cireşe de culoare roşu-aprins, roşiile galbene sunt de culoare galben-portocaliu, roşiile prunişoare au culoarea roşu-portocaliu, roşiile buchet au culoarea roşu-închis, iar roşiile cărnoase au culoarea roşu-stacojiu. Roşia «Linia 71» are miezul de culoare roşu-cărămiziu, roşia «Pritchard» are culoarea roşu cărămiziu, roşia «Pritchand» are miezul roşu uniform, roşia «Aurora» are culoarea roşu-intens şi verzuie în jurul pedunculului, roşia «Plovdiv» are culoare roşu inchis. Acestea sunt interpretări naive unde ştiinţa a decupat în continuum pentru a justifica în termeni de lungime de undă o unitate pe care experienţa comună o decupare deja în contul său, dându-i numele de roşu.6

Comunicarea cu alimentul cu ocazia consumului efectiv se referă la întregirea mijloacelor de comunicare vizual, olfactiv, tactil, auditiv pentru situaţia receptării lui de la distanţă cu canalele supraalimentare pe care le permite gura, şi care se implică cu ocazia ingerării, muşcării şi masticaţia (gustul, aroma). Prin aromă se înţelege senzaţia generată de proprietăţile unor substanţe, care introduse în gură stimulează receptorii pentru gust şi miros, iar uneori şi receptorii de durere şi temperatură care sunt în gură.

Alimentele, în special roşiile, trebuie să fie înzestrate adecvat cu valori senzoriale, deoarece indiferent de utilitatea lor metabolică nu sunt apreciate şi, cel mai adesea, nici nu sunt ingerate dacă nu furnizează consumatorului suficientă informaţie pentru a stimula sistemul senzorial. Aceasta cu atât mai mult cu cât emisia de informaţii cu care operează valorile senzoriale este destinată şi se răsfrânge pe plan psihic. Consumatorii doresc ca produsele şi serviciile alimentare să fie suficient de bine echipate cu valori senzoriale, pentru ca ele să răspundă nevoilor alimentaţiei. La înzestrarea alimentelor cu caracteristicile organoleptice preferate, de exemplu dominant sărate, acre, dulci, aromate, nu trebuie uitat nici un moment că intermediul particularităţilor senzoriale se poate realiza o mare diversitate sortimentală, şi tot prin intermediul acestora se obţin cele mai relevante valori de personalitate ale preparatelor alimentare.

Dorinţele alimentare se referă, în primul rând la valorile estetice, vizează acele construcţii senzoriale (savoare, buchet) ce ocazionează o foarte mare satisfacţie psihică şi o valoare metabolică. Cei ce bucătăresc nu trebuie să neglijeze faptul că preparatele pe care le pregătesc au de câştigat în apreciere sub raport calitativ dacă sunt mai estetice, ceea ce arată că un plus de interes, imaginaţie şi talent sunt mijlocul cel mai la îndemână pentru creşterea valorilor alimentelor. Rolul pe care-l îndeplineşte produsul în alimentaţie este un factor de care depinde necesitatea de a deţine anumite însuşiri organoleptice. Sub acest aspect trebuie ţinut seama de particularităţile posibile de imprimat produsului şi de contribuţia pe care urmează să o îndeplinească acesta în meniu.

Un personaj al lui Al. I. Teodoreanu, Costache, atribuie unui semn, gustul roşiei din luna mai, un sens: sunt fade, nu au dulceaţa celor coapte în luna august. Să  vedem aşadar ce părere are Costache, personajul lui Al. I Teodoreanu despre roşiile din luna mai:

„Mincinoşii şi sentimentalii trebuie să aibă o excepţională memorie, ca să nu fie prinşi cu mâţa, cum s-ar zice, în sac şi să nu se facă de râs. Că, din lipsă de memorie, mulţi mincinoşi  s-au făcut şi se fac de râs, nu-i nici o pagubă. Din contra. Dar de sentimentali e păcat. Mitomanul care minte din congenitală şi incurabilă meteahnă, fără voia lui şi fără scop, făcând, fără să ştie, o inofensivă artă pentru artă, e de compătimit. Dar mincinosul conştient, care ticluieşte în taină minciuni şi calomnii, fie în dauna altuia, fie numai spre al său ilicit folos, merită tot dispreţul. Ce vină se poate aduce unui ins care, din pur entuziasm sau din irezistibilă şi subită indignare, laudă azi ceea ce osândea ieri şi invers, mai ales când indignarea lui se referă la lucruri de minimă importanţă? E cazul prietenului meu Costache. Prietenul meu Costache nu minte. Dar fără să-şi dea seama, se minte pe sine. Şi asta, nu atât din lipsă de memorie, cât mai ales din juvenil entuziasm pentru ceea ce face în clipa de faţă. Poate că tocmai de aceea însă găteşte atât de bine. Eu, unul, în decurs de atâţia ani, am mâncat excelente trufandale în casa lui.  Ei bine nu mai departe decât ieri, l-am găsit pe Costache tunând şi fulgerând împotriva trufandalelor. O nepoată îi trimisese nişte patlăgele roşii, de altminteri foarte arătoase.

Auzi dumneata? Patlăgele roşii în luna mai…

Parcă îţi plăceau, Costache, zic.

De bună samă că-mi plac, îmi răspunse, dar la timpul lor. Nu-i bine să arunci banii pe gârlă.

Nu uita că natura e cel mai bun profesor. Dacă nu vrei să ţii samă de ea, liber eşti să mănânci piftie de porc în toiul verii, numai că pentru asta trebuie să fii cam hututui.”7

Naratorul face o clasificare a mincinoşilor în sentimentali şi mitomani, precum şi în mincinoşi care mint în dauna altora şi mincinoşi care mint pentru folos propriu. Pentru  ca o minciună să nu fie dovedită pentru ca funcţionarea semiotică şi răspunsurile comportamentale ale destinatarului să nu se schimbe cu nimic, mincinosul trebuie să aibă memorie. Astfel el ajunge să fie «prins cu mâţa-n sac», să se «facă de râs».  Chiar dacă personajul Costache se preface că nu-i plac pătlăgelele roşii («parcă îţi plăceau») funcţionarea semiotică a comportamentului său poate fi realizată foarte bine. Ori de câte ori se manifestă posibilitatea de a semnifica ne aflăm în faţa unei funcţii-semn. Funcţia-semn înseamnă posibilitatea de a semnifica ceva căruia nu-i nici o reală stare de fapt. Posibilitetea de a minţi este proprium-ul semiozei. De câte ori există minciună, există semnificare.8

Am avea aşadar două scheme:

AB – gustul roşiei în luna mai - nivel critic – nefolosirea roşiei pentru a găti trufandale («tunând şi fulgerând împotriva trufandalelor», «la timpul lor», «aruncat banii pe gârlă», «piftie de porc în toiul verii», «hututui»).

CD – gustul roşiei în luna mai – nivel de siguranţă – folosirea roşiei pentru a găti trufandale («excelente trufandale»).

Pentru Costache, «lumea pe dos» («pătlăgele roşii în luna mai…») a uzurpat locul lumii ordonate de altădată. Omul nu  mai are un reper. Oferindu-i nişte «pătlăgele roşii foarte arătoase» în luna mai, nepoata pune în discuţie în t2 – luna mai – ceea ce în t1 era acceptat (folosirea roşiilor pentru a realiza trufandale). Ceea ce în t1 era un lucru acceptat, în t2 este interzis. Prin lipsa de memorie a lui Costache, momentul t0 (folosirea permanentă a roşiei pentru a găti trufandale) se tranformă în t2 care devine opusul lui t1 , în loc să fie o continuare cronologică a lui t1.

Naratorul, precum şi noi cititorii, putem lectura reacţia lui Costache atât ca o minciună cât şi ca o glumă. Acestei glume a lui Costache, naratorul îi oferă o funcţie de clarificare. Cathartic şi demistificator, râsul este o modalitate de dezambiguizare a confuziilor: termenii opuşi sunt aşezaţi cu îndrăzneală faţă în faţă.9 Plecând de la perspectiva totalizatoare a lui Grice, gluma poate fi interpretată bazându-ne pe distincţia direct-derivat, aplicabilă actelor nonverbale. Emiţătorul, Costache, este agentul care anunţă neechivoc: «Auzi dumneata?» şi dinamitează astfel convenţia şi clişeul. Pentru Costache, faptul că nepoata i-a adus pătlăgele roşii în luna mai este o glumă. Gluma este bazată pe transgresarea unei reguli (pătlăgelele roşii se coc în luna august), transgresare înfăptuită de un individ inferior, dar care produce plăcere pentru că este asumată de celălalt. Gluma cuprinde o fază critică, genetoare de tensiune nervoasă («Dacă nu vrei să ţii seama de ea [de natură] eşti liber să mănânci piftie de porc în toiul verii, numai că…) şi o fază constructivă, de destindere, de cucerire a echilibrului («pentru asta trebuie să fii cam hututui.»). Esenţa glumei constă în dedublarea dialogică: la nivelul enunţării există doi actori complici: A1 (Costache), emiţătorul, dotat cu «savoir» (lingvistic, retoric şi enciclopedic) şi «faire-croire», şi A2 (naratorul), receptorul, posesorul unui «savoir-faire» interpretativ care îi permite să acceadă la sensul ascuns (implicit al glumei, iar la nivelul enunţului (textul glumei) un a1 complice şi un a2 , actor inocent, victima semnificaţiei explicite (nepoata).

Gluma include actori dedublaţi (ca persoane reale şi ca personaje) – Costache, naratorul, ţinte (persoana atacată de glumă) – nepoata, punct de vedere (mesajul pe care prezentatorul glumei îl transmite auditorului, macrostructura) – roşiile nu au gust bun în luna mai – şi diverse strategii de comunicare (paraverbală, intonaţională). Gluma este un exemplu de presiune asupra convenţiei. Este vorba de o dublă lectură: lectura literală exprimă o stare de fapt pozitivă („Ce bune sunt pătlăgelele roşii!”), iar semnificaţia implică exact opusul ei. Fiind o glumă extralingvistică, ea se bazează pe eşecul unei operaţii cognitive precum implicaţia („Am primit nişte pătlăgele arătoase. Le voi folosi la gătit.”). În cazul glumei lui Costache surpriza, neprevăzutul sunt induse de un disjunctor referenţial circumstanţial (consumul pătlăgelelor roşii în luna mai, al piftiei de porc în toiul verii).

A interpreta un semn presupune o aplicare ierarhizată a sistemului competenţelor asupra elementelor secvenţei discursive. E vorba mai întâi de competenţa lingvistică care asociază semnificatul semnificantului conform regulilor constitutive ale limbii, de competenţa enciclopedică  referitoare la lume şi actanţii enunţării şi de competenţa retorică (Cf. Kerbrat-Orrechioni) ca ansamblu de principii ce reglementează activitatea discursivă (Grice, Oswald Ducrot, Gordon-Lakoff).10

NOTE:

1 Apud Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul european, 1999, p. 27

2 Apud ibid., p.29

3 Apud Daniela Fulga, Zâmbetul îngerilor : De la teoria semiotică la roman : Umberto Eco, cu o postfaţă de Carmen Vlad, Clusium, 1977, p.17.

4 Cf. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982, pp.90-97

5 Cf. ibid., p.107.

6 Cf. ibid., p. 290.,

7 Dumitru Enache, Bucătăria unităţilor gastronomice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975, p.200.

8 Al. I. Teodoreanu, Gastronomice, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1973, p. 171.

9 Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, p.79.

10 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Semiotică, societate, cultură, pp.174-175.

BIBLIOGRAFIE

1.     Brillat-Savarin, Fiziologia gustului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.

2.     Coordonator Chirilă, Pavel, Medicină naturistă, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1995.

3.     Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

4.     Enache, Dumitru, Bucătăria unităţilor gastronomice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975.

5.     Fulga Daniela, Zâmbetul îngerilor,

6.     Iordache, Gheorghe, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiul etnologic, vol. I, Scrisul Românesc, Craiova, 1985.

7.     Ghircoiaşiu, Maria, Pogăceanu, Viorica, Alimentaţia raţională. Necesităţi nutritive în anumite stări fiziologice şi patologice, Editura Dacia, 1983.

8.     Lévi-Strauss, Claude, Mitologice I. Crud şi gătit, Editura Babel, Bucureşti, 1995.

9.     Niculescu, Niculae, Niculescu, Elena, Oţel, Ion, Bucătăria creativă, Editura Ceres, Bucureşti, 1989.

10.   Răileanu, Valerian, Răileanu, Emanuela, Sfaturi practice şi reţete de bucătărie ovo-lacto-vegetariană, vol. II, Metropol, Braşov, 1997.

11.   Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură,