1
In
lucrarea de faţă voi încerca să
argumentez într-o notă personală că în general gândirea este cea care
reuşeşte
pe de o parte să fie singurul mijloc de
individualizare a omului ca specie iar pe de altă parte este un mijloc
sigur de
distrugere a frumosului din viaţa sa .
V-aţi
aştepta să mă întreb ce e omul ei bine nu eu doar mă întreb : ”Ce vor
să zică unii
când spun că < Să fii om e lucru mare.>” Dacă gândim la rece
problema
vedem că pentru cei mai mulţi omul e de fapt o fiinţă ce este predispus
în
general să: îşi ajute semenii ;să realizeze acţiuni prin care să
dorească
binele celorlalţi , dar oare chiar aşa este? Când începem să privim
problema
într-un mod realist vedem că deodată altruismul dispare cu desăvârşire
, vedem
că omul nostru e cel care nu vrea decât să-şi vadă traiul său şi a
celor foarte
apropiaţi lui cât mai bun , vedem că fiecare se vrea a fi cât mai
frumos , cât
mai inteligent, cât mai şi cât mai….Atunci pentru mine rămâne o singură
întrebare : Oare Dumnezeu la facerea
lumii a vrut ca noi să fim aşa ? sau noi care suntem aşa ca o „
trestie
gânditoare „ ne-am transformat într-un simplu „creator de unelte”, sau
tot
datorită faptului că „omul e un lucru care cugetă „ l-a împins pe
acesta la
condiţia de a fi „ imbecilul vierme de
pământ , depozitarul adevărului şi îngrămădire de incertitudine şi
eroare .”
Mă
întreb oare în sufletul unui simplu animal se zbat cu tărie întrebările
ce ne
frământă pe noi în fiecare zi :”De ce nu am ? Ce-mi lipseşte mie ca să
am ….?”
Şi lista poate continua , cred eu la
nesfârşit , pentru fiecare dintre noi .
Nu
de puţine ori am auzit de la diferiţi oameni , chiar şi de la cei mai
elevaţi
că în general omul e „diavolul în picioare” . Am meditat mult asupra
acestei
idei şi am văzut că în general aceasta se adevereşte . Am ajuns la
concluzia deoarece
sunt convins că omul poate să facă tot ce-şi doreşte chiar dacă pentru
realizarea scopului propus este nevoit să piardă o mare parte din viaţă
sau de
ce nu tot din timpul din viaţa sa . Cel mai şocant exemplu pe care-l
pot enunţa
în acest moment este acela al unui deţinut care avea în jur de 90 de
kilograme
. Acesta a pus pariu cu un alt deţinut că în două săptămâni va ajunge
la 40 de
kilograme şi spre surprinderea a reuşit să supravieţuiască . Cred că
exemplele
pot continua .
In
general omul nu reuşeşte să realizeze lucrurile pe care şi le-a propus
deoarece
fie nu vrea cu adevărat să le realizeze fie datorită faptului că în
procesul
realizării scopului propus apar
dificultăţi care-l fac încetul cu încetul pe cel în discuţie să renunţe la terminarea acţiunii gândite .
Aşadar
în general voinţa este elementul de a cărui intensitate depinde ducerea
la
îndeplinire a scopului propus .
Insă
dacă scopul nu a fost dus la îndeplinire datorită unor cauze imputabile
sau nu
persoanei avute în discuţie aceasta poate să creeze o lume în care
subiectul
vieţuieşte ca şi cum scopul urmărit a
fost adus la îndeplinire din plin . Deci în general orice s-ar întâmpla
adică
chiar dacă scopul a fost sau nu atins în mod real , în mod ideatic
scopul îşi
produce efectele într-un mod şi o intensitate perfectă . Astfel omul
reuşeşte
să atingă perfecţiunea vieţii şi a
năzuinţelor sale doar în cadrul şi în limitele lumii sale interioare
(în
imaginaţia sa). Tot în imaginaţie se găseşte forma perfectă a
libertăţii a
fericirii şi de ce nu a existenţei în totalitatea elementelor sale .
Eu
cred că nu starea naturală a omului îl face pe acesta să dorească din
ce în ce
mai multe lucruri ci faptul că acesta , adică omul , are capacitatea de
a-şi
crea propria sa lume perfectă , putând avea astfel în minte forma
perfectă a
lucrurilor dorite iar de aici şi până la obsesia de a transpune totul
în planul
realităţii nu mai este decât un act de voinţă care clar nu poate avea
caracter
angelic . Intr-o formă compactă acesta este mecanismul de formare al
noilor
scopuri „înălţătoare „ ale omului .
1
Astfel datorită faptului că omul
e capabil să gândească acesta poate să-şi creeze propriile sale scopuri
şi
năzuinţe . Odată ce acestea au fost create apare voinţa ca mijloc de a
cărui
intensitate depinde ducerea la
îndeplinire a scopului . Iar odată ce scopul a fost hotărât persoana
începe să
viseze că acesta alături de năzuinţe pot atinge o formă perfectă şi de
aici
veşnica nemulţumire de sine şi mai ales
de viaţa pe care o duce persoana în cauză . Astfel oamenii nu reuşesc
niciodată
să fie fericiţi deoarece aceasta este privită într-un mod din ce în ce
mai
perfecţionist . Deci putem să concluzionăm că astfel omul datorită
gândirii
sale îşi face rău sieşi .
Iar
de aici pentru mine apare o întrebare foarte simplă :”Dacă omul este în
stare ,
fireşte fără să vrea , să-şi facă rău propriei persoane , oare câtă
răutate
poate dezvolta împotriva celor care într-un fel sau altul se opun
viselor sale
.”
Cred
că acestei întrebări nu am să reuşesc să-i găsesc niciodată răspuns .
Şi
revenind la una din întrebările de la începutul eseului îmi dau seama
că
Dumnezeu sigur nu a vrut ca noi să ajungem aici. Dar noi
datorită
„evoluţiei” noastre am reuşit să ajungem la un astfel de stadiu
al
gândirii în aşa fel încât într-un mod absolut indirect ne facem rău
propriei
noastre persoane .
Dar eu
cred că evoluţia în general pe lângă faptul că ne creează un stadiu de
viaţă
cât mai dezvoltat reuşeşte în acelaşi timp să ne îndepărteze de starea
noastră
naturală cred eu anume aceea de a fi oameni cooperanţi care nu vor
decât bine .
Astfel
am reuşit să ajungem în acel stadiu în care trăim unul lângă altul
pentru
simplu fapt că de unii singuri nu putem să ducem un trai decent alături
de
familie şi de cei foarte dragi nouă . Această lume s-a
dezvoltat prin
intermediul invenţiilor şi a instituirii unor reguli de drept datorită
faptului
că fiecare vrea să-şi satisfacă forma perfectă a viselor şi mai ales a
plăcerilor sale interminabile şi nemăsurabile .
Datorită
celor prezentate mai sus am ajuns să-i admir pe cei care pleacă undeva
în
natură şi „părăsesc avantajele vieţii <în comun> „ deoarece ei au
puterea
de a încerca să se întoarcă la sarea lor naturală . Iar cei mai mulţi
au
afirmat că se simt mai liberi dar cine are curajul să renunţe la asfalt
la
mâncare caldă la întâlnirea aproape zilnică cu cada si multe multe
altele . De
fapt cred că doar în viaţa rurală un om se poate întoarce cât de cât în
acel
stadiu de dezvoltare în care omul încă nu este obligat să accepte chiar
toate
regulile stricte ale CONTRACTULUI SOCIAL .
Bine am
înţeles de mult că un om ca să trăiască cu totalitatea drepturilor
recunoscute
de state trebuie să respecte anumite reguli de drept instituite de
fiecare
entitate politică dar ce se întâmplă dacă omul prin conduita sa se
comportă
exact aşa cum natura i-a oferit posibilitatea de a se comporta .
Bineînţeles că
singurul răspuns este acela că acesta va fi exclus din viaţa „în comun”
deoarece acesta nu are capacitatea de a se conforma regulilor
obligatorii
, deci suntem obligaţi şa fim ca toţi ceilalţi toţi trebuie să fim unul
şi unul
. Deci înspre ce ne îndreptăm înspre o libertate de exprimare sau
dimpotrivă
înspre un absolutism „democratic” în care majoritatea calcă idealurile
celor
care nu vor sau pur şi simplu nu pot să fie altfel. Dar de altfel
folosind
raţionamentul anterior ajungem din nou de unde am plecat anume la
înlăturarea
din viaţa „în comun” . Cine nu rezistă regulilor este înlăturat , asta
parca
seamănă cu legea selecţiei naturale , sau mă înşel, deci forma
„organizată” a
societăţii noastre înspre ce „evoluţie” uimitoare se îndreaptă , cred
că înspre
respectare dreptului la autodeterminare sau cine ştie înspre
absolutizarea
dreptului la exprimare liberă .
Deci ce
a reuşit „trestia gânditoare „să realizeze . A reuşit ca prin gândire
să se
transforme într-un demon care nu reuşeşte decât să se autodistrugă
căutând
veşnica perfecţiune şi în cele din urmă să ajungă să fie nişte simple
animale
mult evoluate care aplică în cadrul unui sistem de drept foarte complex
şi
încâlcit o copie a modului de viaţă de regn animal .
Insă
rămân la concluzia că omul este câteodată şi ca un înger anume
atunci
când reuşeşte să-şi găsească jumătatea şi atunci când reuşeşte să-şi
vadă
urmaşii . Dar şi aici pot exista o serie de discuţii .
In
toate acestea un lucru m-i se pare foarte amuzant oamenii care trăiesc
în
societate se îndreaptă înspre jungla socială absolută iar cei care
renunţă la
avantajele vieţii cotidiene reuşesc să-şi creeze propriile reguli care
duc la o
viaţă foarte înfloritoare din punct de vedere spiritual , doar într-un
cadru
natural . Când cred că omul ce s-a vrut a fi social a vrut reversul
celor două
situaţii ,anume: să fugă din cadrul natural şi şa se realizeze doar în
cadru
societăţii.
Ca o
concluzie generală cred că situaţia naturală a omului este aceea de a
fi un om
bun dar datorită faptului că acesta are capacitate de a gândi el
încetul cu
încetul se transformă într-un adevărat demon datorită faptului că
necesităţile
sale sociale sau diferitele sale plăceri , pe care de cele mai multe
ori nu ş-i
le poate controla , îl fac pe acesta să-şi facă rău sieşi . Iar cei
care
încearcă în cadrul societăţii să fie altfel , normele de organizare
socială îl
fac pe acesta să renunţe la gândul său de a fi bun şi fericit .
Să nu
uit! Eu fac parte din această „societate”.
|