1
MACROECONOMIE
Capitolul 11
PIAŢA MUNCII
Un
subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii pe care
se fac
tranzacţii cu factorul muncă.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic
în care se întâlnesc şi negociază purtătorii cererii şi ofertei de
muncă; ea
se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii
de comunicare prin intermediul cărora se
stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază
salariile, se influenţează mobilitatea forţei de muncă pe locuri de
muncă, firme,
zone etc.
Ea
este o
piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează
efecte
care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.
Piaţa muncii este cea mai reglementată
piaţă şi
înregistrează influenţe din partea mai multor factori.
11.1. Oferta de muncă
Oferta de muncă reprezintă resursele de
muncă de care dispune societatea la un moment dat, care posedă
aptitudinile
fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc
de muncă
salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată
din
totalitatea salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă
aflate în
căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii
diverselor
instituţii de învăţământ etc.
Mărimea
ofertei de muncă este
influenţată
de diverşi factori, cum sunt:
§
dimensiunea
salariului;
§
gradul
de independenţă economică al indivizilor;
§
durata
muncii;
§
cantitatea
de bunuri şi servicii dorite a fi
achiziţionate de individ;
§
sistemul
de educaţie şi formare profesională;
§
securitatea
ocupării etc.
Oferta
de
muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când
preţul
muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.
Fig.10. Curba ofertei de
muncă.
Oferta de muncă poate fi uneori
perfect
inelastică. De exemplu, în cazul
unei
ramuri economice care utilizează în exclusivitate forţă de muncă strict
specializată,
care nu poate fi găsită pe termen scurt, are o ofertă perfect
inelastică.
Salariile sunt plăţi către lucrătorii
care au contracte de angajare şi nu instrumente de reglare fină a
cererii şi
ofertei curente de muncă. Ele nu sunt modificate pentru a se asigura
egalitatea cererii cu oferta de muncă.
În economia reală există tendinţa ca
angajaţii să
primească salarii nominale constante sau care nu oscilează
proporţional cu
creşterea sau reducerea cererii pentru produsele firmei. Efectele
modificării
cererii pentru produsele firmei se reglează prin fluctuarea profitului
şi a
ocupării. Contractele de angajare care stabilesc salariile nominale pe
o
perioadă de câţiva ani, acţionează pentru realizarea tendinţei amintite.
Dobândirea capitalului uman specific
firmei şi
creşterea experienţei în muncă sunt de natură să încurajeze angajarea
pe termen
lung, în ciuda faptului că s-a dovedit că productivitatea lucrătorilor
creşte
rapid pe măsură ce se câştigă experienţă, atinge un vârf, după care
scade pe
măsură ce înaintează în vârstă.
Pe termen lung, conform teoriei,
lucrătorii sunt
plătiţi în medie cu valoarea produsului lor marginal. Când sunt tineri,
lucrătorii primesc un salariu mai mic decât valoarea produsului lor
marginal,
iar când se apropie de pensie, un salariu mai mare decât valoarea
produsului
lor marginal.
Salariul,
ca
preţ al muncii, nu fluctuează pe termen lung pentru a elimina şomajul. El se stabileşte în funcţie
de „climatul
economic” pe termen lung. Firmele nu schimbă preţurile şi salariile ca
răspuns
la fiecare fluctuaţie minoră a cererii, deoarece schimbarea ar fi
costisitoare
şi ar necesita timp. Ele preferă să menţină preţurile constante atunci
când
cererea se modifică într-o mică măsură şi să modifice volumul
producţiei şi
numărul de angajaţi, ca răspuns la schimbarea cererii.
Acordarea
salariilor în funcţie de productivitatea lucrătorilor contribuie la
ridicarea
eficienţei activităţii economice. Dacă lucrătorii sunt bine plătiţi, ei
vor
depune, de cele mai multe ori, eforturi mai mari, iar costurile
pierderii
locurilor de muncă sunt ridicate. Dacă salariile sunt atât de scăzute
încât
lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îşi pierd locul de
muncă,
productivitatea muncii lor va fi mai redusă.
Salariile
mai
mari pot îmbunătăţi productivitatea muncii, deoarece permit o
alimentaţie
sănătoasă şi o îmbunătăţire a stării de sănătate generală a
lucrătorului.
Îmbunătăţind starea de sănătate a lucrătorului, productivitatea lui
marginală
poate fi înaltă. Salariile mărite sunt şi un stimul pentru indivizi de
a
investi în propria educaţie şi de a se califica pentru a-şi mări
şansele de
angajare.
Sindicatele
puternice, care ştiu
să
negocieze, pot contribui la creşterea salariilor sau pot
împiedica
scăderea lor. De regulă, sindicatul reprezintă interesele membrilor
săi, din
care majoritatea sunt angajaţi. El nu apără neapărat interesele celor
care nu
sunt angajaţi. De regulă, salariaţii doresc sporirea salariilor, chiar
dacă
aceasta va diminua perspectivele de angajare ale şomerilor.
În unele state, sindicatele negociază
la nivelul
firmei, în altele, la nivelul ramurii economice sau al întregii
economii. În
cazurile în care negocierea este descentralizată,
sindicatele pot face presiuni pentru a obţine salarii mai mari
pentru
angajaţi, fără a se gândi la efectele asupra ocupării. În cazul în care negocierea este centralizată,
sindicatele negociază în numele tuturor lucrătorilor angajaţi
sau având
potenţialul de a fi angajaţi.
Oferta de muncă este influenţată şi de
gradul de independenţă economică al
indivizilor. Dacă este ridicat numărul
persoanelor care nu au alte venituri pentru a trăi sau au venituri
insuficiente, atunci şi oferta de muncă este mai mare.
Alt factor care influenţează oferta de
muncă este durata muncii. Timpul de care dispune o
persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp liber. Fiecare
individ
optează pentru o anumită distribuţie între timpul de muncă şi timpul
liber.
Efectul de venit este tendinţa unei
persoane salariate de a înlocui timpul de muncă cu timp liber atunci
când
salariul atinge un nivel ridicat, care-i permite să aibă un nivel de
trai
apropiat de aspiraţiile lui.
1
Acest
efect
presupune că individul se bucură de o putere de cumpărare mai mare ca
urmare a
unor venituri mai mari, el putându-şi procura mai multe bunuri,
inclusiv mai
mult timp liber. Pentru persoana în cauză, utilitatea marginală a
timpului
liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu
salariul
suplimentar.
Efectul
de substituţie este
tendinţa unei persoane salariate de a înlocui o parte din timpul său
liber cu
timp de muncă suplimentar pentru a
obţine un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite
persoane
caută să lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea
marginală a
salariului este superioară celei a timpului liber. Efectul de
substituţie
stimulează o persoană să
lucreze mai
mult timp, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin timp.
Oferta de muncă este influenţată şi de
volumul bunurilor şi serviciilor
economice pe care îl consumă sau doreşte
să-l consume un om. Procurarea unui volum sporit de bunuri necesită
venituri mai mari, care pot fi obţinute prin angajare. Bunurile economice cumpărate sunt
componente ale consumului privat, alte
componente ale acestuia fiind bunurile consumate ce provin din
producţia proprie.
Sub aspect numeric, oferta de muncă
reflectă interesul omului de a compara investiţiile făcute pentru
asimilarea
capitalului uman cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Sub aspectul calităţii, oferta de muncă
reflectă dorinţa omului de a investi în capitalul uman.
Creşterea
numărului persoanelor care investesc în capitalul uman conduce la
creşterea
ofertei de muncă.
În
general,
oferta de muncă are caracter relativ rigid, exprimând concurenţa
imperfectă de
pe piaţa muncii. Caracterul rigid este determinat de acţiunea unor
factori
economici, teritoriali, demografici, profesionali.
Factorii economici, teritoriali vizează
mobilitatea teritorială redusă a factorului muncă, datorită efortului
bănesc
pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate,
ataşamentului
de mediu economico-social, chiar dacă beneficiază de avantaje
economice mai
mici.
Factorii demografici, profesionali
vizează mobilitatea profesională redusă a factorului muncă, datorită
calificării necorespunzătoare, stării de sănătate, vârstei etc.
11.2. Cererea de muncă
Cererea de muncă reprezintă nevoia de
muncă salariată care se formează într-o economie de piaţă
concurenţială,
într-o perioadă de timp ,exprimată prin numărul locurilor de muncă. Ea
este o
cerere derivată, rezultând din condiţiile de producţie
şi este formată din locurile de muncă ocupate de salariaţi şi din
locurile
de muncă neocupate, fie pentru că au fost părăsite de cei ce le ocupau,
fie pentru
că sunt nou create.
Fig.11. Curba cererii de
muncă.
Cererea
de
muncă se află în relaţie negativă cu salariul, firma angajând mai multă
muncă
dacă salariile sunt mici şi invers.
Cererea
de
muncă are o anumită elasticitate dacă se îndeplinesc condiţii, cum
sunt:
§
produsul
final are cerere elastică;
§
munca
poate fi înlocuită cu altă muncă;
§
capitalul
poate fi substituit cu muncă;
§
costurile
salariale deţin o pondere mare în costurile totale.
Elasticitatea
cererii de muncă în funcţie de salariu se caracterizează prin
rigiditate,
asigurarea cu forţă de muncă trebuind să ţină cont de regula de
optimizare a
profitului şi anume: angajarea factorului muncă se face până când se
ajunge la
egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii şi preţul acesteia.
Evoluţia
cererii de muncă depinde, în primul rând, de evoluţia cererii de bunuri
economice, care condiţionează dinamica activităţii economice. Creşterea
cererii
de muncă înseamnă crearea de locuri de muncă, ceea ce necesită timp;
prin
urmare, se apreciază că pe termen scurt cererea este neschimbătoare,
iar pe
termen lung evoluţia cererii este determinată îndeosebi de ritmul de
creştere
economică.
|