Asigurari

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Toate aceste evenimente sunt imprevizibile. E firesc ca fiecare individ să încerce, pe cât posibil, să-ÅŸi constituie propriile rezerve care au destinaÅ£ii speciale. Dar se poate realiza ÅŸi o uniune de persoane (fizice sau juridice) care sunt ameninÅ£ate de aceleaÅŸi pericole pe seama căreia cei afectaÅ£i de evenimente nedorite sunt despăgubiÅ£i...

              Asigurarea - modalitate de protecţie a
                                        oamenilor  

1. Conceptul de pulverizare a riscului

Inca din secolul al XlX-lea, economistul englez Adam Smith observa că asigurările constituie o tehnică foarte eficientă de a pulveriza pierderile individuale pe o arie c�t mai largă, f�c�ndu-se mai uşor de suportat prin acoperirea lor de către un număr c�t mai mare de persoane.

Nevoia de a te proteja �mpotriva diferitelor fenomene care apar poate fi sesizată şi prin reacţiile pe care le au oamenii sau alte specii din regnul animal. Astfel peştii mici circulă de obicei �n grupuri mari numite bancuri, pentru ca atunci c�nd sunt atacaţi de peşti răpitori să poată scăpa un număr c�t mai mare. Noaptea nu este bine să circuli singur pe străzi, ci �n grup pentru a putea să scapi mai uşor dacă eşti atacat.

Reacţiile omului la risc sunt multiple �n funcţie de nevoile specifice ale acestuia şi anume:

de evitare:

de prevenire;

de limitare;

de acceptare;

de transferare.

Din experienţă omul a �nvăţat că nu poate evita sau diminua mărimea pagubelor ce pot să apară, dar, de asemenea, a �nvăţat că prin alcătuirea unei comunităţi bazată pe aceleaşi interese, pierderile se pot �mpărţi �ntre mai multe persoane. Contribuţia fiecăruia este mică, iar fondul constituit va fi folosit numai pentru acoperirea pierderilor suferite de cei prejudiciaţi.

Această procedură bazată pe solidaritate şi ajutor reciproc constituie de fapt un sistem de asigurare mutuală (reciprocă). Teoretic, toţi membrii comunităţii contribuie �n mod egal la acoperirea daunelor, �nsă practic grupul trebuie să aibă posibilitatea de a controla suma necesară �nainte de apariţia evenimentului astfel �nc�t să poată face imediat faţă cheltuielilor.

In cadrul asociaţiilor mutuale, fixarea unei contribuţii variabile este extrem de dificilă, datorită faptului că nu toţi membrii comunităţii prezintă acelaşi potenţial al daunei. Anumite asociaţii de ajutor reciproc, �n principal din sectorul agricol, s-au dezvoltat doar prin limitarea c�mpului lor de activitate: prin acoperirea unor sume mici sau specializarea pe riscuri specifice, ca de exemplu asigurarea şeptelului.

Modalitatea de cedare (pulverizare) a riscului a fost folosită �ncă din antichitate.

�n China antică, negustorii �şi �mpărţeau marfa pe care trebuiau să o transporte pe fluviile interioare, pe un număr c�t mai mare de corăbii, pentru ca, �n caz de naufragiu, pierderea să fie mai mică.

Cel mai vechi document care atestă ideea de asigurare datează de aproape 6.500 de ani, �n Egiptul antic. Atunci, meşterii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de �ntrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocatorii de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivităţii.

Istoria atestă faptul că �ncă din timpuri imemoriale, oamenii au fost preocupaţi de prevenirea şi mai ales de suportarea �n comun a pagubelor generate de producerea unor evenimente nedorite cum ar fi: calamităţi naturale, accidente şi altele.

�n  timpul  existenţei sale omul şi posesiunile sale sunt expuse la

numeroase riscuri.

Toate aceste evenimente sunt imprevizibile. E firesc ca fiecare individ să �ncerce, pe c�t posibil, să-şi constituie propriile rezerve care au destinaţii speciale. Dar se poate realiza şi o uniune de persoane (fizice sau juridice) care sunt ameninţate de aceleaşi pericole pe seama căreia cei afectaţi de evenimente nedorite sunt despăgubiţi.

In viziunea lui J. Heimard prezentată �n lucrarea sa „Teoria şi practica asigurărilor non-maritime", asigurarea este definită astfel: „Asigurarea este operaţia prin care o parte, asiguratul, obţine de la altă parte, asigurătorul, promisiunea de a fi indemnizat el sau un terţ �n caz de daună. Remunerarea acestui serviciu se numeşte primă. Asigurătorul acceptă o sumă de riscuri şi le compensează potrivit legilor statistice.

�ntotdeauna se porneşte de la o analiză �n timp a daunelor majore care au apărut.

Aplicarea acestui act normativ va reduce simţitor numărul societăţilor de asigurare, cele care nu �ndeplinesc aceste condiţii fie vor fuziona, fie se vor lichida. Vor răm�ne cele care sunt viabile şi care demonstrează profesionalism �n acest domeniu.

3. In cazul producerii evenimentului asigurat despăgubirea trebuie plătită �ntr-un interval c�t mai scurt de timp de la data avizării daunei şi p�nă la plata despăgubirii.

Aceasta reprezintă o modalitate de atragere a clienţilor, deoarece, �n fapt, deosebirile dintre societăţile de asigurare din Rom�nia nu sunt de fond ci de formă.

�n cazul asigurărilor de persoane, referindu-ne �n special la asigurările de accidente, �ntre data producerii invalidităţii şi data efectuării plăţii, trebuie să treacă o perioadă de timp, care diferă de la o societate la alta. Motivul pentru care trebuie să treacă acest interval de timp este acela că asigurătorul nu plăteşte efectul imediat al accidentului (except�nd amputarea) ci sechelele care răm�n de pe urma acestui accident.

�n cazul asigurărilor de bunuri, atragerea clientelei se face pnn reducerea intervalului de timp dintre momentul producerii daunei şi cel al plăţii despăgubirilor.

Ţin�nd cont că �n cadrul asigurării de bunuri există un număr foarte mare de forme de asigurare (avarii auto, maritime, aviatice, bunuri din gospodărie, clădiri, utilaje, animale etc.) care au ca scop protejarea acestora, ţin�nd cont de valoarea lor reziduală, orice despăgubire se plăteşte, �n baza principiului indemnizării, care are ca scop diminuarea sumei asigurate cu dauna plătită.

In Egiptul antic interpretarea visului faraonului de către Ioseph a avut drept consecinţă acumularea de provizii timp de şapte ani �mbelşugaţi pentru alţi şapte ani săraci. Această formă de protecţie nu seamănă cu o asigurare, pentru că �i lipseşte efectul imediat. Măsura a fost de a economisi.

2. Modalităţi de cedare a riscului

Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:

Autoasigurarea          

Co-asigurarea

Asigurarea

Reasigurarea

Retrocesiunea (retrocedarea).

a) Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală4, reprezintă o metodă de constituire descentralizată a fondurilor de rezervă de către unii dintre agenţii economici, potrivit căreia, asiguratul şi asigurătorul sunt una şi aceeaşi persoană.

Denumirea de asigurare este oarecum improprie, deoarece nu foloseşte ca principiu fundamental, principiul mutualităţii. Este o modalitate neeconomică deoarece unităţile economice mici şi mijlocii au posibilităţi financiare limitate. �n anumite situaţii şi unităţile economice mari nu pot să suporte singure apariţia unor evenimente care ar duce la prejudicii majore.

�n plus, utilizarea fondurilor pentru eventualele daune duc la blocarea unor fonduri care ar putea fi folosite pentru dezvoltarea producţiei, comerţului, pentru investiţii etc.

Pentru a fi eficientă, autoasigurarea ar trebui practicată pe o scară largă, pe o perioadă de timp �ndelungată, ceea ce ar duce la apariţia unor efecte negative asupra reproducţiei sociale.

Totuşi, această modalitate de cedare a riscului se foloseşte5 de către unităţile agricole pentru constituirea unor fonduri de rezervă, de seminţe, de furaje, alimente, materii prime.

Ca exemplu, autoasigurarea se practică �n Marea Britanie de către Căile Ferate Naţionale, deci �n cadrul unor sectoare de piaţă cu o frecvenţă relativ redusă de apariţie a evenimentelor şi cu o intensitate relativ scăzută.

b) Co-asigurarea reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită valorii mari a bunurilor asigurate, asiguratul nu găseşte un singur asigurător ci mai mulţi, care preiau o cotă din risc şi pe care o suportă independent. Participarea la decontarea daunelor se face �n proporţia �n care a fost preluat şi riscul. De exemplu, un obiectiv economic a fost evaluat la 2.000.000$.

Proprietarul imobilului găseşte un număr de trei asigurători care preiau riscul �n următoarele proporţii: Ai=50%, A2=30% şi A3=20%. Consider�nd prima de asigurare ca fiind de 40.000$, atunci contractele de asigurare vor arăta astfel:

CAi= 1.000.000$ *'     Pa, = 20.000$

CA2 = 600.000$

Pa2= 12.000$

CA3 = 400.000$

Pa3 = 8.000$

Schematic, co-asigurarea arată astfel:

Figura nr. 1.5.

Co-asigurarea

:

a

\

A,

A,

A-,

�n cazul unei daune, participarea asigurătorilor la decontarea daunelor se face �n aceeaşi proporţie.

De exemplu, o daună de 300.000$ va fi plătită de cei trei asigurători astfel:

A, = 50% x 300.000 = 150.000$

A2 = 30% x 300.000 = 90.000$

A3 = 20% x 300.000 � 60.000$

Co-asigurarea este utilizată pe piaţa Lloyd's.

c) Asigurarea

Este aceasta un pariu? Se poate spune că, la �nceput, a fost un pariu. Neexist�nd date statistice, unii �ntreprinzători făceau pariuri pe sosirea fericită la destinaţie a unei corăbii. Aceste pariuri nu se �ncheiau pe �ntreaga valoare a corăbiei, ci pe o parte din valoarea ei, astfel �nc�t armatorul era obligat să �ncheie mai multe pariuri pentru a avea �ntreaga corabie acoperită.

Raţiunea era simplă: marea majoritate a corăbiilor ajungeau cu bine la destinaţie, iar dacă una sau două se scufundau, se compensa paguba din plăţile efectuate de ceilalţi �ntreprinzători.

A fost o formă incipientă de asigurare. Dacă �n faza de debut a asigurărilor, societăţile de asigurare s-au ocupat mai mult de asigurări maritime şi de incendiu, abia �n secolul al XVIII-lea au apărut şi asigurările de viaţă.

O primă formă de asigurare a apărut �n Italia, cel mai vechi contract jăsit �n oraşul Pisa şi este datat din anul 13X4.

Primele contracte de asigurare au apărut sub forma unui �mprumut maritim, pe care solicitantul �l garanta cu corabia sa. Actul de �mprumut avea o anexă conform cărei proprietarul corăbiei era obligat să restituie acel �mprumut dacă marfa �mpreună cu corabia ajungea cu bine la destinaţie; dacă corabia se scufunda, proprietarul corăbiei nu mai restituia �mprumutul.

Dob�nda la acest �mprumut era mare, pentru că pe l�ngă dob�nda propriu-zisă, mai exista şi o sumă echivalentă cu prima de asigurare pentru corabie şi �ncărcătură.

Asigurarea este o activitate specifică domeniului prestărilor de servicii Este o activitate grea şi de multe ori ingrată.

�n acest domeniu de activitate se vinde marfă care nu se vede, nu se palpează. Se vinde o promisiune: „Dacă vei avea un accident de muncă, te voi despăgubi �n funcţie de gradul de invaliditate ce va fi stabilit!", „Dacă �ţi loveşti autoturismul, te voi despăgubi cu valoarea reparaţiilor!" etc.

Se observă că orice presimţire, �ncepe cu sintagma „Dacă". Acest „dacă" are un rol crucial �n asigurări, pentru că el certifică caracterul aleator, viitor şi nesigur al apariţiei evenimentului. In asigurări, se lucrează cu o nesiguranţă, asupra apariţiei evenimentului trebuind să planeze incertitudinea ca moment, ca intensitate, ca severitate.

In clipa c�nd acest „dacă" dispare, evenimentul iese de sub incidenţa asigurării şi intră sub „ocrotirea" codului penal.

Asigurarea este un raport juridic ce se �ncheie �ntre o persoană fizică sau juridică �n calitate de asigurat şi o persoană juridică �n calitate de asigurător, prin care, �n baza plăţii unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul obţine protecţia asigurătorului şi este despăgubit �n cazul apariţiei evenimentului asigurat cu o sumă cel mult egală cu suma asigurată..

Asigurarea este o relaţie economică şi financiară care ia naştere �n baza unei legi sau �n baza unui contract facultativ.

d) Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor �ntre mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice c�t mai �ntinse, de menţinere a unui echilibru �ntre primele �ncasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător �n parte.

Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul ced�nd parte din risc poate mult mai uşor să facă faţă obligaţiilor din contract.

Reasigurarea este un mod ideal de obţinere a protecţiei de către reasigurat �n timp şi spaţiu.

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariţia fenomenului, �i poate perturba echilibrul financiar.

Astfel, reasiguratul �şi poate păstra o anumită flexibilitate �n subscrierea riscurilor, fapt care �i permite să ofere clienţilor săi servicii mai bune.

Reasiguratul, prin contractul de reasigurare, protejează:

asiguratul �mpotriva fluctuaţiilor bruşte ale ratei primei de asigurare.
In acest fel, orice variaţie poate fi dispersată pe o perioadă de c�ţiva ani;

acţionarii reasiguratului, �mpotriva unei reduceri  considerabile a
capitalului   subscris   şi   vărsat.   Reasigurarea  garantează   acţionarului   un
dividend (profit) constant şi �n continuă creştere.

finanţele statului, prin garantarea unei anumite stabilităţi �n plata
impozitelor de către reasigurat;

-           personalului reasiguratului �mpotriva pierderii locului de muncă.
Reasigurarea este prin definiţie internaţională, datorită faptului că se

realizează �ntre parteneri din diferite ţări; principiul ce stă la baza acesteia este cel al „bunei credinţe" - „bonna fides".

e) Retrocesiiinea (retrocedarea) este o divizare şi mai mare a riscului, potrivit cărei reasiguratorului poate şi el să cedeze o parte din riscul pe care şi l-a asumat prin reasigurare. Reasiguratorul se numeşte retrocedent iar societatea de asigurare care preia riscul se numeşte retrocesionar.

�n plus, �n această schemă apar următoarele elemente specifice:

3. Funcţiile asigurării

               Acestea sunt:

l) Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi şi de accidente.

Acesta este de fapt şi scopul asigurării de refacere a bunurilor avariate sau distruse, de plată a invalidităţilor din accidente, de plată a sumelor asigurate �n caz de.deces sau de expirare a asigurărilor.

Această funcţie este cu at�t mai eficientă cu c�t asigurătorul plăteşte mai repede daunele ca apar. Pentru a putea plăti mai repede, trebuie să aibă un fond de asigurare suficient de mare. Acest fond este mare dacă numărul asiguraţilor este mare (dispersie mare de risc) şi c�t mai dispersaţi pe zone şi ca forme de asigurare.

Se spune că atunci c�nd o societate s-a �nfiinţat un om vechi �n meseria de asigurător, i-ar fi spus unui t�năr: .,Roagă-te să avem c�t mai repede o daună. Dacă o plătim rapid, ne mai vin �ncă 100 de clienţi pe l�ngă cei pe care �i avem!". „Şi dacă nu plătim repede?" a �ntrebat t�nărul. ,,Doamne fereşte, vor pleca şi cei pe ckre-i avem.'"

Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea unui risc asigurat, primesc din acest fond sume cu titlu de despăgubire de zeci de ori mai mari dec�t contribuţia fiecăruia la consolidarea lui. Această situaţie este rezolvabilă prin aplicarea principiului mutualităţii, care presupune că fondul de asigurare se constituie prin �ncasări descentralizate de la un număr c�t mai mare de contribuabili şi sunt despăgubiţi, �n mod centralizat, numai cei prejudiciaţi. De altfel şi paguba se �mparte �ntre toţi membrii comunităţii tot pe baza aplicării aceluiaşi principiu.

Acest fond de asigurare are trei destinaţii':

a)         Plata despăgubirilor provocate de evenimente asigurate �n cazul
asigurărilor de bunuri, de răspundere civilă şi a invalidităţilor din accidente
�n cazul asigurărilor de persoane şi plata sumelor asigurate tot la asigurările
de persoane;

b)         Finanţarea unor acţiuni legate e prevenirea pagubelor;

c)         Constituirea   fondurilor  de  rezervă   la  dispoziţia  societăţilor de
asigurare şi organizaţiilor mutuale.

Această funcţie a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor pe plan naţional şi internaţional.

Plata sumelor este o preocupare a tuturor asigurătorilor şi reasiguratorilor, dar o atenţie deosebită trebuie acordată modului cum se plătesc aceste daune.

-t lucru trebuie pornit de la analiza care trebuie tăcută �ntre suma asigurată şi valoarea reală a unui bun, ţin�nd c.ont că este valabilă numai �n cazul asigurărilor de bunuri.

Ideal, trebuie ca aceste două sume să fie identice adică suma asigurată (S.A,) să fie egală cu valoarea reală (V.R.), S.A. = V.R. şi deci şi despăgubirea va fi egală cu dauna.

S.A. > V.R. nu există, sau altfel spus supraasigurarea nu se acceptă.

Situaţiile cele mai dificile apar atunci c�nd S.A. < V.R. �n acest situaţie apar trei principii:

Principiul primului risc;

Principiul proporţionalităţii;

Principiul răspunderii limitate sau franşiza deductibilă.

Principiul primului risc presupune că asigurătorul nu ţine seama de existenţa unei discrepanţe �ntre suma asigurată şi valoarea reală, aceste toate daunele integral.

Principiul proporţionalităţii presupune că asigurătorul va face �nt�i o pondere a suinei asigurate �n valoarea reală, pondere care o va aplica asupra daunei stabilind care va fi despăgubirea pe care o va plăti asiguratului;

Principiul răspunderii limitate are ca scop cointeresarea asiguratului �n păstrarea bunului şi va diminua onec daună cu nivelul pragului, franşizei, dacă este mai mare dec�t aceasta.

Am considerat un exemplu �n care, pentru comparaţie, am trecut un contract de asigurare prin toate cele trei principii.

Se observă că, �ntotdeauna �n cazul principiului proporţionalităţii, despăgubirea se calculează prin ponderarea daunei cu procentul rezultat dintre suma asigurată şi valoarea reală a bunului. De aceea şi prima de asigurare este mai mică, fund o facilitate pe care asigurătorul i-o acordă asigurătorului.

4) Funcţia de prevenire a pagubelor

In timp, oamenii au �nţeles că mai bine este să previi dec�t să repari o pagubă. Un vechi proverb spune că „�nţelept este cel care prevede şi nu cel care se căieşte".

�ntre cele două războaie mondiale, 'exista o anumită optică a asigurătorilor potrivit căreia nu era bine să foloseşti fonduri pentru o pre�nt�mpina apariţia unor fenomene, deoarece finalul ar fi scăderea cererii de asigurare. Astăzi, această optică este perimată, asigurătorii aloc�nd fonduri importante pentru prevenire, dar, �n acelaşi timp, obligă pe asigurat să se cointereseze �n permanenţă de starea bunului.

P�nă la ridicarea „Cortinei de Fier", ţările ce făceau parte din fostul bloc comunist impuneau prin lege alocarea unor fonduri de la bugetul de stat pentru prevenirea apariţiei unor evenimente naturale.

Spre deosebire de această situaţie, �n ţările cu economie de piaţă, prevenirea nu mai este impusă de vreun act normativ, aceasta acţion�nd prin mecanismele economiei de piaţă. De exemplu, �n zonele de deal şi de munte, producătorii agricoli care nu iau măsuri de �mpădurire sunt amendaţi iar primele de asigurare sunt foarte mari şi nu �n puţine cazuri refuzaţi de asigurători pentru a �ncheia asigurări. Cei care �şi iau măsun de prevedere, beneficiază de anumite facilităţi, reduceri de primă, �n final.

Funcţia de prevenire se realizează prin două căi:

Finanţarea unor lucrări de pre�nt�mpinare a apariţiei fenomenelor
naturale şi accidentelor (ex. Construire de digun, �mpăduriri, desecări,
programe de educare a asiguraţilor etc);

Stabilirea unor condiţii de asigurare care să-i oblige pe asiguraţi la
o conduită preventivă.

Exemplu: rezilierea contractului c�nd asiguratul nu ia măsun de limitare a pagubei, sau participarea acestuia la acoperirea unei părţi din daună (franşiza).

Vom �ncerca �n continuare să prezentăm succint ce este franşiza. Aceasta este10 „partea din cuantumul pagubei stabilită �n prealabil, care se suportă din daună".

Scopul franşizei este, pe de o parte, de a pre�nt�mpina apariţia unor evenimente, cointeres�ndu-1 să păstreze bunul �n perfectă stare de funcţionare pe �ntreaga durată a contractului, iar pe de altă parte, suprimarea acelor daune mărunte care prin mărimea cheltuielilor ce vor fi antrenate pot depăşi dauna �nsăşi.

Franşiza este de două feluri:

franşiza simplă (atinsă) - (lb engleză - franchise); franşiza deductibilă - (lb. engleză - deductibile)

in ambele situaţii, dacă dauna este mai mică dec�t franşiza, despăgubirea
este zero C�nd dauna este mai mare dec�t franşiza atunci �n cazul celei simple
despăgubirea se plăteşte integral, iar �n cazul celei deductibile se plăteşte numai
diferenţa dintre daună şi franşiza. Ţin�nd cont că franşiza este un element de
negociere a nivelului primei de asigurare, atunci putem concluziona că �n cazul
franşizei deductibile, prima este cea mai mică.

Observăm din acest exemplu că asigurătorul depune cel mai mare efort, gradual, astfel: �nt�i pentru contractul fără franşiza, apoi cu franşiza simplă şi cel mai mic efort cu franşiza deductibilă. De aceea şi cea mai mică primă de asigurare se practică �n cazul contractului �ncheiat cu franşiza

deductibilă.

In mod frecvent, franşiza este �nt�lnită la asigurarea mărfurilor �n timpul transporturilor internaţionale maritime şi terestre la asigurarea navelor, la asigurarea de răspundere civilă etc.

3) Funcţia financiară. Această funcţie a apărut ca o necesitate, datorită faptului că �n anul 1979 a fost ultimul an c�nd societăţile de asigurare au �nregistrat profit din tehnica riscului. Ea constă �n plasamente de capital făcute de către societăţile de asigurare, datorită faptului că există un decalaj de timp �ntre momentul �ncasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor.

Acest decalaj este diferenţiat �n funcţie de tipul de asigurare. Astfel �n cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, plasamentul de capital se face �n afaceri mobiliare, �n depozite bancare, �n cumpărări de acţiuni şi obligaţiuni ale statului, adică �n afaceri care pot fi uşor convertibile �n lichidităţi necesare pentru onorarea plăţilor la daunele ce apar.

�n schimb, �n cazul asigurărilor de persoane, societăţile de asigurare fac plasamente de capital �n afaceri imobiliare, datorită faptului că frecvenţade apariţie a evenimentului asigurat este mult mai redusă, pentru că decesul sau invaliditatea sunt evenimente care apar mult mai rar.

Pe plan mondial, se observă o �nrăutăţire a rezultatelor din operaţiuni de asigurare. Astfel, rezultatele financiare din ţările cele mai importante (SUA. Canada. Marea Britanic, Franţa, Elveţia, Germania etc.) au �nregistrat pierderi, lucru care s-a �nrăutăţit an de an.

4) Funcţia de control. Este o funcţie complementară şi care urmăreşte mediul de �ncasare a primelor de asigurare, cum se efectuează despăgubirile, cheltuielile de prevenire a riscului, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare, �ndeplinirea integrală a obligaţiilor financiare ale asigurătorului faţă de stat şi faţă de terţ.

5.Clasificarea asigurărilor

Pentru a �nţelege mai  bine esenţa şi importanţa asigurărilor, vom prezenta �n cele ce urmează c�teva criterii de clasificare a acestora   . a) După modul de realizare a raporturilor juridice deosebim:

Asigurare obligatorie;

Asigurare facultativă.

Tot �n această lege se precizează la art. 4 din capitolul 1 că singura formă de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. Această asigurare se realizează automat, ea av�nd la bază anumite interese naţionale (apărarea avuţiei naţionale, continuarea procesului de producţie etc).

Asigurarea facultativă, presupune �n baza art. 2, capitolul 1 din Legea nr. 136/1995 că „raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc,prin contractul de asigurare, fund, aşa cum �i spune şi numele, facultativă. Este mai flexibilă, ea răspunz�nd mult mai bine necesităţilor şi intereselor asiguraţilor. .

Ne permitem să facem o remarcă. P�nă la intrarea �n vigoare a Legii nr. 136/1995 şi anume �ncep�nd cu 1 februarie 1996, existau 4 (patru) asigurări prin efectul legii. De fapt, p�nă atunci se făcea o sinonimie �ntre asigurarea prin efectul legii şi cea obligatorie, lucru care-1 considerăm total eronat. Aceste asigurări prin efectul legii erau: asigurarea de răspundere civilă auto, asigurarea clădirilor, asigurarea animalelor şi asigurarea de accidente a clădirilor pe transportul interurban.

Odată cu aplicarea noii legi, singura asigurare pe care legiuitorul a lăsat-o obligatorie a fost aşa cum am arătat, cea de răspundere civilă auto.

�ntrebarea firească este de ce? Răspunsul, cel puţin cel pe care-1 deţinem este că. datorită subcapitalizării societăţilor de asigurare, acestea nu puteau face faţă răspunderilor pe care şi le asumau prin contractele automat emise.

O altă �ntrebare care se pune este de ce asigurarea de răspundere civilă auto se numeşte obligatorie şi nu a rămas vechea denumire de asigurare prin efectul legii?

Iată c�teva argumente:

�n primul r�nd, datorită faptului că aşa cum funcţionează ea, aplicarea vechii legi contravenea legii contractelor. Asigurătorul (ASIROM, dar �n principal ADAS) suporta -riscul chiar dacă preţul acestuia (prima de asigurare) nu era plătită.

Un exemplu: presupunem că dacă autoturismele se ciocnesc şi se produce un accident din culpa unuia dintre conducătorii auto. Chiar dacă acest conducător auto nu plătise prima de asigurare (acest lucru se putea deoarece asigurarea avea acelaşi regim de plată ca şi impozitul p�nă la 31 martie a fiecărui an, dosarul se constituia, iar vinovatul (asiguratul) plătea prima după eveniment.

Această anomalie s-a rezolvat, prin aceea că riscul se suportă după efectuarea plăţii primei de asigurare. Astfel, dacă este depistat de către organele abilitate fără asigurare, conducătorul auto este amendat, iar dacă produce vreun accident, plăteşte paguba terţului din buzunarul său.

Credem că dacă s-ar acorda o atenţie mai mare acestui sector, protecţia socială de care se tot vorbeşte �n politica rom�nească, ar putea să 'fie demonstrat cu fapte concrete.

b) După domeniul asigurării, există:

asigurări de bunuri;

asigurări de persoane;

asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri presupun punerea la adăpost a unor valori materiale ce sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate ca urmare a apariţiei unui risc (eveniment) asigurat.

Exemple:

asigurări maritime (CARGO şi CASCO);

asigurări de clădiri, conţinut şi bunuri din gospodării;

asigurări de culturi;

asigurări de animale;

asigurări pentru avarii şi furt (AUTOCASCO) etc.

Asigurările de persoane protejează persoana despăgubind-o �n caz de invaliditate din accident, sau plătind suma asigurată �n caz de deces beneficiarilor sau moştenitorilor legali.

Exemple:

asigurarea de viaţă cu acumulare de capital (UNITA, FELIX,
NEDERLANDEN);

asigurarea de viaţă cu supliment de accident (ASIROM);

asigurări de accidente;

asigurări de zestre etc.

Asigurări de răspundere civilă au ca scop acoperirea unei valori patrimoniale pe care asiguraţii ar trebui să o plătească cu titlu de desdăunare terţilor păgubiţi.

Exemple:

asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru pagube
produse prin accident de autovehicule;

asigurarea facultativă de răspundere civilă auto internaţională
(CARTEA VERDE);

asigurarea de răspundere civilă legală;

asigurarea de răspundere civilă a proiectantului, antrepenorului,
beneficiarului;

asigurarea de răspundere civilă a notarului etc.

c)         După obiectu asigurării, deosebim:

asigurări   de   active   fixe   (clădiri,   maşini,   utilaje,   instalaţii, mijloace de transport);

asigurări    de    active    circulante    (materii    prime,    materiale,
combustibil, energie etc);

asigurări de persoane;

asigurări agricole (culturi şi animale);

asigurări ale bunurilor din gospodăria cetăţenilor etc.

d)        După riscul asigurat, există:

asigurări    �mpotriva    inundaţiilor,    ploilor    torenţiale,    cutremurului, alunecărilor de teren, pentru construcţii, autovehicule, bunuri de uz casnic;

asigurări  contra  grindinei,  �ngheţului  timpuriu de  toamnă şi
t�rziu de primăvară, pentru culturi;

asigurări �mpotriva unor evenimente din viaţa oamenilor;
asigurări �mpotriva prejudiciilor ce asiguratul le-ar putea aduce terţilor.

e)         După teritoriu:

asigurări interne;

-           asigurări externe.

Exemple de asigurări externe: asigurarea facultativă de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor pe teritoriul unei alte ţări (CARTEA-VERDE), asigurarea de avarii şi furt internaţională - AUTO CASCO EXTERN, asigurări maritime, asigurări de asistenţă medicală etc.

Aceste exemple arată faptul că elementul esenţial care le deosebeşte de celelalte (inteme)este extraneitatea, faptul că ele au valabilitate pe teritorii străine de aceea, grija asigurătorului trebuie să fie şi mai mare la calculul primei de asigurare.

f)          După natura raporturilor ce se stabilesc �ntre asigurat şi asigurător, există:

asigurări directe;

asigurări indirecte (ex. reasigurarea).

6. Importanţa asigurărilor

In domeniul asigurărilor mai mult ca �n orice activitate, este foarte important să stabilim cine are un interes �n �ncasarea primelor şi �n plata

despăgubirilor.           

In acest sens, asigurarea pune la adăpost pe acele persoane care sunt ameninţate de pericole naturale, de fenomene independente de voinţa sa.

Societăţile de asigurare �şi desfăşoară activitatea ţin�nd cont de caracterul aleator al apariţiei, fenomenelor, stabilind obligaţiile ce �şi asumă prin contractele �ncheiate.  �n practică pot să apară abateri de la media multianuală a pagubelor provocate de riscuri asigurate. C�nd abaterile sunt favorabile, acestea măresc profitul societăţii, iar c�nd abaterile sunt negative societăţile de asigurări �nregistrează pierderi.

Totuşi ar fi eronat să se creadă că numai �n cazul abaterilor nefavorabile, societăţile de asigurare şi-ar procura venituri suplimentare din alte surse dec�t din operaţiuni propriu-zise de asigurare. Plasamentele de capital se fac indiferent de situaţia financiară a societăţilor de asigurare.

Nu puţine au fost cazurile c�nd statul, pe parcursul derulării anului de execuţie bugetară a avut un „gol de casă" şi atunci a apelat la credite care au fost acordate de societăţile de asigurare.

�n acest fel, societăţile de asigurare contribuie la realizarea procesului reproducţiei lărgite.

Asigurările au şi un caracter educativ. Ele presupun educarea asiguraţilor �n spiritul grijii şi conservării bunurilor asigurate, prevenirea şi limitarea pagubelor.

Asigurările au şi un important rol social, �n sensul creării unor mijloace suplimentare de prevedere şi economisire.

Asigurarea de viaţă are c�teva caracteristicii aparte. Aceasta combină opera de prevedere cu cea de economisire a unui capital, ce va putea fi astfel �ntrebuinţat �n diferite scopuri, la timpul său. de către asigurat.

Asigurarea �de viaţă, prin crearea de capitaluri joacă astfel un rol �nsemnat �n economia unei ţări şi trebuie cultivată mai ales Ia noi �n Rom�nia unde acumularea capitalurilor particulare se face foarte lent. Cu fiecare asigurare de viaţă se măreşte capitalul naţional.

Rezervele tehnice ale asigurărilor �n ramura viaţă se acumulează de către societăţile de asigurare care le păstrează şi le fructifică prin construirea de imobile, prin �mprumuturi de stat, prin ipoteci şi mai cu seamă prin acordarea de �mprumuturi pe poliţele de asigurare asiguraţilor.

Sumele plătite de societăţile de asigurare �n caz de daună sau expirare a asigurării, devin la r�ndul lor noi factori de producţie �n economia naţională, devin ajutoare nepreţuite ale muncii omeneşti �n procesul de producţie, prin transformarea banilor �n felurite mijloace de producţie.

Asigurarea de viaţă este un sprijin al economiei. Aceasta forţează pe capul familiei la o foiuncă mai intensă �nsă pe de altă parte, �i dă putere de rezistenţă.

Familia, este asigurată �n caz de deces. Văduva şi orfanii nu mai sunt siliţi din cauza mizeriei să devină o greutate societăţii. Din contră, primind suma asigurată pot ajunge elemente productive �n societate.

Precizăm că �n caz de deces al susţinătorului familiei, „cu o economie c�t se poate de ne�nsemnată se apără familia de mizeria �n care ar cădea, rămasă fără nici un ajutor bănesc, lăsată de cele mai multe ori numai in �ngrijirea rudelor care să le dea o p�ine mai �ntotdeauna amară...