1
Recrutarea
personalului reprezintă procesul de căutare, de localizare, de
identificare
şi de atragere a candidaţilor potenţiali, din care urmează să fie aleşi
candidaţi capabili care, în cele din urmă, prezintă caracteristicile
profesionale necesare sau care corespund cel mai bine cerinţelor
posturilor
vacante actuale şi viitoare.
1. NECESITATEA ACTIVITATII DE
RECRUTARE A RESURSELOR UMANE
În
domeniul
resurselor umane, pentru a avea succes şi mai ales pentru a
supravieţui,
organizaţiile în general şi firmele în special trebuie să soluţioneze
următoarele aspecte:
-
identificarea
calificărilor sau a aptitudinilor si alegerea candidaţilor care
corespund cel
mai bine cerinţelor posturilor nou create sau vacante;
-
identificarea şi atragerea candidaţilor competitivi folosind cele mai
adecvate
metode, surse sau medii de recrutare;
-
respectarea
legislaţiei în domeniul referitor la oportunităţi egale de angajare şi
corectarea practicilor discriminatorii existente sau a unor
dezechilibre.
Soluţionarea
favorabilă a acestor probleme înseamnă succesul întregului proces de
asigurare
cu personal, proces foarte important în economia unei firme având în
vedere
efectele unor posibile greşeli sau erori de angajare.
Astfel,
înainte de a se lua decizia de angajare a unor noi solicitanţi este
necesar să
se verifice realitatea nevoii de recrutare şi să se ia în considerare
şi
posibilităţile de realizare a altor alternative. Mai exact, dacă un
post există
nu înseamnă şi că este necesar să existe; dacă postul
a rămas vacant, există posibilitatea de a-l
desfiinţa. Se poate decide transferul sarcinilor unui alt post sau se
poate
păstra postul vacant când se schimbă unele circumstanţe.
Prin
urmare,
recrutarea resurselor umane se referă la confirmarea necesităţii de a
angaja
personal, la unele schimbări în situaţia angajării cu personal, precum
şi
acţiunile întreprinse de localizare şi identificare a potenţialilor
candidaţi
şi pentru atragerea celor competitivi, capabili să îndeplinească cât
mai
eficient cerinţele posturilor.
Din
această
perspectivă, nevoile de recrutare pot fi strategice, deoarece
răspund
unor nevoi pe termen lung, pot răspunde unor urgenţe
temporare sau unor cerinţe conjuncturale
sau pot fi legate de mişcările interne de personal (promovare,
transferuri, dezvoltări).
Recrutarea
personalului poate avea caracter permanent şi sistematic sau se poate
realiza
numai atunci când apare o anumită necesitate. Dacă recrutarea
resurselor umane
se desfăşoară continuu şi sistematic, organizaţia are avantajul
menţinerii unui
contact permanent cu piaţa muncii.
De
asemenea,
recrutarea resurselor umane poate fi spontană sau provocată, când
organizaţia
doreşte să ocupe un anumit post.
Recrutarea
resurselor umane este procesul managerial de menţinere şi dezvoltare a
celor
mai adecvate surse interne şi externe necesare asigurării cu personal
competitiv în vederea realizării obiectivelor organizaţiei. Astfel,
recrutarea poate fi un proces activ mai ales când organizaţia îşi
propune
menţinerea şi păstrarea legăturilor ori contactelor cu sursele externe
de
recrutare.
Activitatea
de
recrutare poate deveni o activitate complexă şi extrem de costisitoare,
care
necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte consecinţele
organizaţionale
interne şi externe, precum şi necesităţile de resurse umane existente
şi
viitoare. De aceea, în cadrul funcţiunii de resurse umane recrutarea
personalului tinde să devină o activitate de sine-stătătoare.
Recrutarea
personalului este considerată de numeroşi specialişti ca fiind baza
întregului
proces de asigurare cu personal din exteriorul organizaţiei, folosind
cât mai
multe metode sau surse posibile de recrutare.
2.
RECRUTAREA –
ACTIVITATE DE BAZĂ A PROCESULUI DE ASIGURARE CU PERSONAL
Asigurarea
cu
personal a unei organizaţii, numită şi angajare, cuprinde mai multe
activităţi
de bază, anume: planificarea resurselor umane, recrutarea şi selecţia
personalului.
Procesul
de
asigurare cu personal din exteriorul organizaţiei cuprinde recrutarea,
selecţia
şi orientarea sau integrarea personalului, în timp ce asigurarea cu
personal
din interiorul organizaţiei presupune unele transferuri, promovări,
recalificări, reîncadrări, dezvoltări, precum şi eventuale pensionări,
demisii,
concedieri sau decese.
Într-un
sens
mai larg, procesul de asigurare cu personal cuprinde şi alte activităţi
din
domeniul resurselor umane, de exemplu: analiza posturilor şi
proiectarea
muncii. Recrutarea este primul pas în procesul de asigurare cu
personal, precum
şi primul pas în procesul de selecţie al acestuia.
Obiectivul
activităţii de recrutare constă în identificarea unui număr suficient
de mare
de candidaţi, astfel încât cei care îndeplinesc condiţiile să poată fi
selectaţi. Astfel, cele mai eficiente metode sau procedee de selecţie a
personalului sunt limitate de eficienţa procesului de recrutare a
acestuia.
Recrutarea
resurselor umane are în vedere, de asemenea, analiza posturilor şi
proiectarea
muncii, datorită faptului că rezultatele de bază ale acestor activităţi
sunt
esenţiale în procesul de recrutare a personalului. Acest lucru
presupune ca
persoana care recrutează sau angajează trebuie să deţină informaţiile
necesare
referitoare la caracteristicile postului, cât şi la calităţile
viitorului
deţinător al acestuia.
Cunoaşterea
din timp a necesarului de personal sau anticiparea acestuia, ca urmare
a
procesului de planificare a resurselor umane, permite desfăşurarea în
bune
condiţii şi cu mai multe şanse de succes a procesului de recrutare a
personalului.
Procesul
recrutării resurselor umane este legat indisolubil de multe activităţi
de
personal, cum ar fi evaluarea performanţelor, recompensele angajaţilor,
pregătirea sau dezvoltarea personalului şi relaţiile cu angajaţii.
Astfel,
candidaţii cu pregătire corespunzătoare au în general performanţe mai
bune, iar
existenţa în cadrul organizaţiei a unor preocupări permanente pe linia
performanţei implică identificarea şi atragerea unor candidaţi cât mai
competitivi.
În
esenţă, procesul
de asigurare cu personal este un proces de triere, trecerea printr-o
serie de
filtre în urma căruia solicitanţii sunt selectaţi în urma unor
activităţi
specifice domeniului resurselor umane care sunt desfăşurate succesiv.
3.
FACTORII EXTERNI ŞI INTERNI AI RECRUTĂRII
Recrutarea
personalului constituie primul contact între angajator şi cel care
solicită
angajarea, fiind totodată o activitate publică. În aceste condiţii,
recrutarea
personalului nu este nici pe departe o activitate simplă, datorită
politicilor
de recrutare şi practicilor manageriale în acest domeniu de activitate
care
sunt afectate de o serie de constrângeri sau de numeroşi factori
externi şi
interni, cum ar fi:
-
condiţiile
şi schimbările de pe piaţa muncii, deoarece manifestările şi modificările în timp ale acesteia au o
influenţă deosebită asupra recrutării personalului. Astfel, politicile
de
recrutare sunt afectate de unele schimbări relevante în situaţia pieţei
muncii
ca tendinţele demografice, intrarea pe piaţa muncii a forţei de muncă
feminină
sau de vârstă înaintată;
-
capacitatea
sistemelor de pregătire şi dezvoltare a resurselor umane, precum şi
modelele
educaţionale care au impact deosebit asupra procesului de recrutare;
-
atracţia
zonei, precum şi beneficiile adiţionale sau facilităţile locale;
-
cadrul
legislativ sau juridic pentru a se evita deciziile sau practicile
ilegale
de angajare, precum şi discriminările de orice natură;
-
sindicatele
care au un rol activ în procesul de asigurare cu personal, care prin
anumite
prevederi ale contractului colectiv de muncă pot influenţa procesul de
recrutare a resurselor umane;
-
imaginea
sau reputaţia organizaţiei, care poate atrage sau respinge
potenţialii
candidaţi;
-
preferinţele
potenţialilor candidaţi pentru anumite domenii de activitate,
pentru
anumite organizaţii sau posturi;
-
obiective
organizaţionale;
-
cultura
organizaţională care prin valorile relevante promovate influenţează
dorinţa
de recrutare şi angajare;
-
politicile
şi practicile manageriale din domeniul resurselor umane;
-
criteriile
politice, etnice sau de altă natură;
-
cerinţe
obligatorii pe care organizaţia consideră că trebuie să le
îndeplinească
solicitanţii posturilor vacante;
-
situaţia
economico-financiară a organizaţiei;
-
alţi factori
care pot face ca în procesul de recrutare să apară unele dificultăţi
sau care
pot mări durata de realizare a acestei activităţi de personal.
În
concluzie,
este necesară o analiză completă şi complexă a tuturor factorilor care
pot
atrage sau, dimpotrivă, îndepărta potenţialii candidaţi competitivi.
4.
PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI DE RECRUTARE
Angajarea
reprezintă un proces bidirecţional, candidatul trebuind să fie mulţumit
de
angajatorul său, care oferă postul şi recompensele asociate precum şi
patronul
trebuie să fie mulţumit de candidat. Prin urmare, recrutarea
personalului este
un proces de comunicare în dublu sens, între organizaţie şi candidaţi,
în
cadrul căruia atât organizaţiile sau reprezentanţii acestora, cât şi
candidaţii
transmit semnale referitoare la relaţia de angajare pentru a realiza
comparaţia
necesară între interesele celor două părţi.
Decizia
de
acceptare a unui loc de muncă este influenţată de trei factori
principali:
-
factori
obiectivi: salariul, natura muncii, localizarea, oportunităţile de
avansare;
-
factori
subiectivi, adică oamenii sunt atraşi către organizaţii ale căror
imagini şi
climat organizaţional se potrivesc cu personalitatea lor;
-factori
de
recrutare, candidaţii tind să se lase influenţaşi de atitudinea
specialistului
în recrutare şi să asimileze comportamentul acestuia climatului
organizaţiei.
O
importanţă
deosebită o are realismul datelor şi informaţiilor care trebuie
să aibă
la bază atât opiniile propriilor angajaţi, cât şi compararea
condiţiilor
specifice organizaţiei cu cele oferite de organizaţiile concurente
pentru a se
putea stabili factorii de atracţie pentru potenţialii candidaţi.
În cazul în
care
candidatul înţelege greşit natura muncii sau a organizaţiei, efectele
vor fi la
fel de grave ca în cazul în care patronul înţelege greşit ce are de
oferit
candidatul. În permanenţă are loc o confruntare a aşteptărilor cu
realitatea.
Pentru
acest
lucru este de dorit ca în cadrul procesului de recrutare să se adopte o
poziţie de parteneriat între specialistul care recrutează şi
potenţialul
candidat pentru beneficiul ambelor părţi.
1
5.
STRATEGII ŞI POLITICI DE RECRUTARE
O
etapă
deosebit de importantă a procesului de recrutare a personalului o
constituie
elaborarea strategiilor şi politicilor de recrutare prin care se
stabilesc
obiectivele urmărite sau se desemnează concepţiile, codul de conduită
al
organizaţiei în domeniul recrutării personalului şi comportamentele
specifice
acestei activităţi, precum şi ansamblul de atitudini, intenţii şi
orientări
privind recrutarea personalului.
Totodată,
strategiile şi politicile de recrutare definesc modul în care o
organizaţie îşi
îndeplineşte responsabilităţile sale în domeniul recrutării
personalului,
precum şi filosofia şi valorile organizaţiei referitoare la realizarea
procesului de recrutare.
Politicile
organizaţionale au un impact deosebit asupra eficacităţii procesului de
recrutare a personalului, fiind necesară înţelegerea şi interpretarea
corespunzătoare a acestora pentru realizarea unei susţineri cât mai
eficiente a
procesului de recrutare.
În
practica
managerială, strategiile şi politicile de recrutare a personalului
diferă de la
o organizaţie la alta, mai ales că acestea trebuie să răspundă unor
obiective
numeroase, de multe ori contradictorii.
Astfel,
la
nivelul deciziilor manageriale care operaţionalizează strategiile şi
politicile
de recrutare a personalului trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
-
identificarea şi atragerea unui număr cât mai mare de candidaţi pentru
a se
asigura necesarul numeric şi calitativ
de candidaţi;
-
alegerea
surselor de recrutare (internă, externă sau prin combinarea celor două
surse)
este una din principalele probleme ale filosofiei de recrutare;
-
asigurarea
concordanţei între activităţile de recrutare ale organizaţiei şi
valorile şi
strategiile acesteia;
-
măsura în
care organizaţia preferă să atragă candidaţi ce urmăresc o carieră pe
termen
lung şi care pot asigura un management performant în domeniul
resurselor umane;
-
preocuparea
organizaţiei de a identifica şi atrage o varietate de categorii de
candidaţi;
-
luarea în
considerare a obiectivelor avute în vedere după angajarea personalului,
inclusiv efectele post-recrutare;
-
atitudinea
faţă de candidaţi: aceştia sunt priviţi ca o marfă ce trebuie cumpăraţi
sau
drept indivizi ce trebuie identificaţi sau atraşi (abordarea de
marketing);
-
realizarea
recrutării de personal într-un timp cât mai scurt şi cu cele mai mici
cheltuieli posibile, stabilind în acest sens, momentul propice
recrutării, după
stabilirea unui plan de recrutare şi repartizarea costurilor de
angajare în mod
egal pentru perioada avută în vedere, pentru a nu afecta organizaţia;
-
eforturile
de recrutare a personalului să ducă la efecte aşteptate inclusiv la
îmbunătăţirea imaginii de ansamblu a organizaţiei.
Pentru
reuşita
procesului de recrutare de personal este necesară elaborarea unei
strategii
integrate, precum şi o politică adecvată care să răspundă aşteptărilor
şi
proiectelor de dezvoltare viitoare ale organizaţiei
6.
SURSELE DE RECRUTARE A PERSONALULUI
Identificarea
surselor de recrutare este o etapă importantă în cadrul desfăşurării
procesului
de recrutare, surse care pot fi interne sau externe, însă majoritatea
organizaţiilor folosesc ambele surse, mărind şansele de a descoperi şi
atrage
candidaţi cât mai competitivi.
Pentru
ocuparea posturilor vacante se face o analiză a avantajelor şi
dezavantajelor
pe care le prezintă fiecare sursă de recrutare la care se apelează.
I. Avantaje şi dezavantaje ale surselor
interne de
recrutare a personalului
În
cazul unei
recrutări interne nu se realizează propriu-zis o angajare, ci doar o
schimbare
de post, dar care presupune parcurgerea de către candidaţi a aceloraşi
etape ca
şi pentru candidaţii externi.
Probleme
potenţiale care pot apare:
Ø
recrutările interne nu sunt posibile
întotdeauna, mai ales când organizaţia se dezvoltă rapid sau nu s-a
realizat o
pregătire corespunzătoare a propriilor angajaţi pentru ca aceştia să
poată
prelua noi responsabilităţi;
Ø
dacă se constată o anume stagnare
sau o
amplificare a rutinei, obişnuinţei, este posibil ca recrutarea internă
să nu
fie cea mai indicată metodă;
Ø
în cazul organizaţiilor dispersate
geografic,
gradul în care sunt dorite sau încurajate transferurile dintr-un loc în
altul
constituie o problemă specială;
Ø
promovarea unui angajat mediocru
într-un post
superior.
Avantajele
recrutării interne:
ü
organizaţiile cunosc mult mai bine
„punctele
forte” şi „punctele slabe” ale candidaţilor;
ü
atragerea candidaţilor este mult mai
uşoară;
ü
selecţia este mult mai rapidă şi mai
eficientă;
ü
se permite obţinerea calificării
specifice
organizaţiei respective doar prin recrutarea din cadrul acesteia a unui candidat;
ü
probabilitatea de a lua decizii
necorespunzătoare este mult diminuată;
ü
timpul aferent orientării şi
îndrumării pe
posturi a noilor angajaţi este mult diminuat;
ü
motivarea personalului creşte, iar
ambianţa
morală se îmbunătăţeşte;
ü
recrutarea personalului este mult
mai rapidă şi
mai puţin costisitoare;
ü
sentimentul de apartenenţă la
organizaţie, de
loialitate sau de ataşament faţă de aceasta creşte.
Dezavantajele
recrutării interne:
ü
împiedică infuzia de „suflu
proaspăt” şi
defavorizează promovarea unor idei noi;
ü
favorizează manifestarea
principiului lui Peter,
conform căruia oamenii tind să se ridice pe scara ierarhică până la
nivelul lor
de incompetenţă;
ü
se poate manifesta favoritismul sau
se pot
declanşa numeroase conflicte sau stări afective determinate de modul
diferit de
percepere a unor fapte sau situaţii la promovarea angajaţilor din
cadrul
firmei;
ü
provocarea apariţiei de posturi
vacante în lanţ,
aşa-numitul efect de undă a postului liber;
ü
elaborarea unor programe adecvate de
pregătire
profesională care să permită dezvoltarea corespunzătoare a propriilor
angajaţi
pentru ca aceştia să îşi poată asuma noi responsabilităţi şi sarcini.
II.
Avantajele şi dezavantajele surselor externe de recrutare a personalului
Dacă
se
apreciază că posturile vacante nu pot fi ocupate din surse interne,
este
necesar să se acţioneze în afara organizaţiei pentru a se identifica
posibile
surse externe.
Avantajele
recrutării externe a personalului:
§
permite identificarea şi atragerea
unui număr
mai mare de candidaţi potenţiali;
§
permite îmbunătăţirea procesului
propriu-zis de
recrutare datorită posibilităţii oferite de a compara candidaturile
interne şi
externe;
§
noii angajaţi pot constitui o sursă
potenţială
de idei şi cunoştinţe noi;
§
permite îmbogăţirea potenţialului
uman intern al
organizaţiei, eliminarea unor eventuale stagnări sau rutine instalate;
§
permite diminuarea cheltuielilor sau
a
costurilor cu pregătirea personalului;
§
încurajează un nou mod de gândire în
cadrul
organizaţiei şi poate preveni sau corecta unele obligaţii contractuale
de
durată;
§
permite corectarea eventualelor
practici
discriminatorii privind angajarea sau îndeplinirea unor planuri privind
identificarea şi atragerea unor grupuri speciale de candidaţi;
§
permite satisfacerea necesităţilor
suplimentare
de personal determinate de extinderea sau dezvoltarea rapidă a
organizaţiei,
fără a solicita personal neexperimentat.
Dezavantajele
recrutării externe:
·
identificarea, atragerea şi
evaluarea
candidaţilor se realizează mult mai dificil, doar pe baza unor
referinţe sau a
unor scurte interviuri;
·
riscul de a angaja candidaţi care,
ulterior, nu
dovedesc sau nu se pot menţine la potenţialul înalt pe care l-au
demonstrat în
timpul procesului de selecţie;
·
costul recrutării personalului este
mult mai
ridicat;
·
timpul necesar orientării, adaptării
sau
integrării pe posturi a noilor angajaţi este mult mai mare;
·
potenţialii candidaţi interni se pot
simţi
frustraţi în cazul angajării pe cineva din afara organizaţiei, situaţie
în care
scade interesul, motivarea propriilor angajaţi care consideră că
îndeplinesc
condiţiile necesare însă cărora li se reduc şansele de promovare.
|