Infiintarea BNR

Categoria: Referat Economie

Descriere:

MoÅŸierii cereau înfiinÅ£area unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont ÅŸi circulaÅ£iune.
•ObÅŸteasca Adunare exprima în 1832 dorinÅ£a de a crea o bancă naÅ£ională.
•La 1850, domnitorul Åžtirbey tratează cu doi capitaliÅŸti din Prusia înfiinÅ£area unei bănci de scont ÅŸi circulaÅ£ie.

                     Infiinţarea B.N.R.

Cap.1 Precursorii Băncii Centrale de Emisiune

            Principala cale de punere în circulaţie a bancnotelor era acordarea creditelor de reescontare. Existenţa Băncii de Emisiune presupunea existenţa unei reţele de bănci comerciale care să preia bancnotele emise de Banca de Emisiune şi să le repartizeze sub forma unor credite de scont.

            În capitalism, între sistemul bănesc şi sistemul de credit, între Banca de Emisiune şi băncile comerciale există o legătură organică. Prin credit, capitaliştii utilizează banii ca mărfuri pentru producerea profitului. Banii capătă astfel, în afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au ca bani, o valoare de întrebuinţare suplimentară, anume aceea de a funcţiona în calitate de capital. Valoarea lor de întrebuinţare constă în profitul pe care-l produc atunci când sunt transformaţi în capital, banii devenind astfel o marfă.

            Caracteristic pentru această marfă este faptul că în anumite cazuri ea nu se cedează definitiv, ci numai se împrumută, reîntorcându-se la proprietar, după ce s-a realizat valoarea ei de întrebuinţare, adică după ce s-a produs plusvaloarea. Dezvoltarea sistemului de credit capitalist, deci posibilitatea comercianţilor şi industriaşilor de a dispune, prin intermediul bancherilor, de economiile băneşti ale tuturor claselor societăţii, constituie o cerinţă legată de dezvoltarea comerţului cu mărfuri.

            În ţara noastră, sistemul de credit capitalist s-a format pe două căi:

1)   transformarea zarafilor şi cămătarilor în bancheri capitalişti; aceştia împrumutau mai puţin burghezia industrială şi comercială şi mai mult pe domnitori şi boieri.

Ex. la Bucureşti – Ştefan Băltăreţu, Ştefan Meitani, Hagi Moscu; la Iaşi – Andrei Pavli, Kirkor Adamachi, Spiro, Acatu, etc.; Michel Daniel (Iaşi) împrumuta pe domnitorul Mihail Sturdza şi pe boieri.

            Riscul bancherilor de a rămâne neachitaţi la scadenţă era mare, deci aceştia practicau dobânzi foarte ridicate (18, 24, 30, 40% pe an). Dobânzile nu conveneau burgheziei, deoarece reduceau plusprodusul însuşit de acesta, iar capitalul bancherilor era redus (aveau doar capitaluri proprii).

2)   crearea unor bănci pe acţiuni, cu ajutorul statului

Moşierii cereau înfiinţarea unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont şi circulaţiune.

·                                 Obşteasca Adunare exprima în 1832 dorinţa de a crea o bancă naţională.

·                                 La 1850, domnitorul Ştirbey tratează cu doi capitalişti din Prusia înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie.

·                                 În Moldova se cunoaşte, până în 1859, existenţa unor proiecte de bănci, din care trei întocmite de economistul N. Şuţu, iar altul (1852) întocmit de Grigore Alex Ghica.

·                                 În 1856 ia fiinţă Banca Naţională a Moldovei.

·                                 Între 1859-1880 mai apar încă 18 proiecte, din care 8 elaborate de miniştrii de finanţe sub presiunea burgheziei interesate. Numai două dintre acestea se înfăptuiesc: sucursala din Bucureşti a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol şi Creditul financiar rural.

Iniţiativa înfiinţării băncii capitaliste a fost susţinută de burghezia

industrială şi comercială, care urmărea ca aceste bănci să beneficieze de privilegiul emisiunii de bancnote. Problema acoperirii marilor nevoi de bani pentru satisfacerea cerinţelor comerciale şi industriale nu s-a rezolvat prin creşterea producţiei de aur şi argint şi prin adoptarea bimetalismului, ultima soluţe rămânând banii de credit, în special bancnotele.

            O altă categorie de interesaţi în crearea unei bănci de emisiune era moşierimea, care ar fi dorit un credit pe termen lung şi cu dobândă mică. Iniţial, moşierimea a manifestat o rezervă faţă de crearea Băncii de Emisiune, deoarece aceasta trebuia să acopere, în primul rând, nevoile de credit ale comercianţilor şi industriaşilor.

            Contribuţia statului la crearea băncilor capitaliste a fost proporţională cu interesul pe care cele două clase care-l conduceau (moşierimea şi burghezia) îl aveau în înfiinţarea unui sistem bancar, menit să acopere deficitul prin împrumuturi în sume mari, cu dobândă mică.

            Şi capitaliştii străini aveau interes în constituirea băncilor pentru a înlesni pătrunderea capitalului străin în Ţările Române şi transformarea capitalului inactiv autohton în capital activ, aducător de profit pentru capitaliştii străini.

            Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea la 12/24 martie 1857, la Iaşi. Capitalul băncii aşa-zis "naţionale" nu putea fi exprimat, pe vremea aceea, decât în bani străini: în speţă 10 mil. de taleri de Prusia, împărţiţi în 50.000 de acţiuni a câte 200 de taleri fiecare. Capitaliştii din Moldova deţineau doar 10% din numărul total de acţiuni.

            Banca Naţională a Moldovei avea privilegiul să emită bancnote convertibile al vedere, cu valori de la 40 de sorocoveţi în sus, cu acoperire în aur şi argint de cel puţin 1/3 din volumul bancnotelor în circulaţie. Pentru rest, banca trebuia să dispună de cambii şi alte valori cu scadenţe până la 90 de zile. Pe lângă emisiunea de bancnote, banca mai avea dreptul să facă oricare alte operaţii mai mult sau mai puţin bancare: scont, împrumut pe ipotecă, amanet, etc.

            Din cauza opoziţiei Turciei, banca a început să funcţioneze abia la 24 martie 1857, neajungând să emită bancnote. La 14 iunie 1858 banca a fost declarată în stare de faliment, cauza principală fiind politica de credite (credite neachitate datorită împrumuturilor acordate în sume foarte mari).

            În ce priveşte creditul funciar destinat moşierimii, eforturile s-au concretizat într-o vastă acţiune de propagandă şi într-o serie de proiecte care s-au succedat la intervale foarte scurte în anii 1872-1873. În cele dinn urmă, după dezbateri aprinse în parlament, care scoteau la iveală diferitele interese de grup din sânul burgheziei şi moşierimii, proiectul marilor proprietari funciari a devenit în aprilie 1873 legea pentru creditul funciar român.

            Pentru constituirea "Primei societăţi de credit funciar român din Bucureşti" s-au asociat 136 moşieri, ale căror moşii, înscrise la ipotecă şi cuprinzând terenuri arabile, vii, păduri şi munţi aveau o valoare declarată după venit de 26 156 434 lei. Societatea a fost înfiinţată în iunie 1873, iar creditele, acordate pe bază de scrisuri funciare şi pe termene între 10 şi 60 de ani, au totalizat până în anul 1915 suma considerabilă de 725 113 900 lei aur.

            Pe baza aceloraşi principii organizatorice a fost înfiinţat în 1875 Creditul funciar urban Bucureşti, iar în 1881 Creditul funciar urban Iaşi, în vederea sprijinirii marilor proprietari de imobile urbane. Ca şi Creditul funciar rural, aceste institute au contribuit la accentuarea contradicţiilor care în economia ţării, în stadiul ei de atunci existau, firesc.

            Succesul obţinut de moşierime prin înfiinţarea creditului funciar era incomplet fără înfiinţarea băncii de emisiune.

Cap. 2 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote

            Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înfiinţarea de bănci mixte, comerciale şi de emisiune, deoarece în ţară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-şi procure fondurile pe baza emisiunii de bancnote.

            Tendinţa care se contura era crearea unei bănci de emisiune şi a unor bănci comerciale care să atra

            La 28 februarie 1880 s-a adus palamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea BNR. Pretextul vehuculat pentru înfiinţarea ei era dezvoltarea tranzacţiilor comerciale şi industriale. Legea a stârnit numeroase dispute, moşierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi preferat crearea unei instituţii de credit funciar, banca urmând a fi înfiinţată atunci când comerţul avea să se mai dezvolte.

            Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, şi cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii era societatea anonimă pe acţiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acţinarii care deţineau cel puţin 4 acţiuni.

            Operaţiunile pe care le putea efectua banca:

·         sconta/cumpăra efectele de comerţ ale capitaliştilor (poliţe, bilete la ordin)

·         făcea comerţ cu aur şi argint

·         acorda avansuri de gaj pe aur şi argint, precum şi pe baza depozitelor de efecte publice (adica pe bază de obligaţii ale împrumuturilor de stat) ~ "lombard"

·         emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din ţara noastră care deţinea privilegiul de emisiune).

Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii şi obligaţiile

care derivau: existenţa unui portofoliu de scont lesne de realizat; a anumită mărime a stocului metalic de acoperire; libera convertibilitate a bancnotelor. Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode: şcoala monetară şi şcoala bancară.

            Şcoala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra înteresele bancherilor. Susţinea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranşe: prima reprezentând cantitatea minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând cantitatea suplimentară la care economia naţională poate recurge în perioadele de vârf şi poate renunţa în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie acoperită în întregime.

             Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei comerciale şi industriale. Susţinea că circulaţia bancnotelor poate fi asigurată şi fără impunerea unor norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantităţii de aur pe care o poate procura banca.

            Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile şcolii monetare. Băncile de emisiune de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, totuşi au menţinut un stoc de metal preţios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiuni de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.

            În comparaţie cu şcoala monetară, şcoala bancară a avut o ncredere prea mare în rolul reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantităţii de bancnote necesare unei ţări.

            Apariţia BNR a constituit un pas înainte în ceea ce priveşte organizarea finanţelor capitaliste ale României.

Cap. 3 BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară

            Politica bancară a BNR avea un profund caracter de clasă. Emisiunea de bancnote era un instrument pentru sprijinirea financiară a guvernului şi pentru acoperirea nevoilor de credit ale burgheziei comerciale şi industriale, ale moşierimii. Relaţia dintre bancă şi guvern se concretiza in acoperirea de către BNR a deficitului bugetar.

            Un alt scop al politicii bancare şi de credit a Băncii Naţionale era sprijinirea burgheziei, moşierimii prin intermediul creditelor pe scont de portofoliu comercial şi al avansurilor pe titluri. Faptul că banca acorda mai multe avansuri pe titluri decât pe credite dovedeşte:

·         că burghezia subscria diponibilităţile băneşti în obligaţii ale împrumuturilor de stat, iar banii obţinuţi îi utiliza pentru cumpărarea de aur şi alte obligaţii

·         în relaţiile de credit dominau moravurile "patriarhale", capitaliştii nerespectând condiţiile necesare pentru obţinerea unui credit de scont

·         punând emisiunea de bancnote la dispoziţia deţinătorilor de rente, BNR sprijinea statul burghezo-moşieresc.

Cu timpul, preponderenţa avansurilor pe titluri faţă de creditele de

scont a încetat. Portofoliul de reescont a crescut mai mult decât avansurile pe titluri.

            Apariţia BNR ca instituţie de credit a determinat o scădere a dobânzilor la credite (înainte de 1880, dobânda nu era mai mică de 15%, iar după 1880, a variat între 5-9%).

            Folosirea privilegiilor obţinute de la stat ca mijloc de stoarcere a unor profituri cât mai mari a făcut din activitatea băncii de emisiune o sursă excepţională de îmbogăţire pentru un mănunchi de profitori. Acţionarii Băncii Naţionale au obţinut an de an, din operaţiile care valorificau aceste privilegii, profituri de o mărime nemaiîntâlnită în România.

            Astfel, câştigurile obţinute prin creşerea cursului acţiunilor Băncii Naţionale, la baza cărei creşteri se aflau privilegiile băncii, au fost uriaşe. Este ştiut că acţiunile BNR aveau o valoare nominală de 500 lei, din care acţionarii vărsaseră numai 25% (125 lei). În 1911, acţiunea Băncii Naţionale ajunsese să coteze 5900 – 6000 lei. Rata anuală a profitului a fost deasemenea neobişnuit de ridicată: în primii 20 de ani de activitate, ea a variat între 15,4 – 38,3 %.

            Beneficiarii principali ai câştigurilor realizate de banca de emisiune au fost vârfurile Partidului Liberal, care, printr-o organizare adecvată a subscrierii capitalului băncii, au acaparat de la început majoritatea acţiunilor.

            La caracterizarea în ansamblu a activităţii băncii de emisiune trebuie adăugate şi unele trăsături pozitive:

·         banca a pus la dispoziţia economiei un mijloc comod şi ieftin de circulaţie şi plată, al cărui volum – în principiu – era adaptabil nevoilor efective

·         BNR împreună cu reţeaua de sedii în provincie a mobilizat o mare parte din disponibilităţile băneşti ale economiei, precum şi ale tezaurului, folosindu-le pentru acordarea de credite industriei, comerţului şi agriculturii; dezvoltarea economiei, creşterea continuă a producţie în ultimele două decenii ale sec. XIX sunt strâns legate de activitatea Băncii Naţionale

·         prin acordarea de credite capitaliştilor autohtoni a mai sprijinit creşterea, într-o oarecare măsură, a rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei.