Istoricul burselor din Romania

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Denumirea de „bursă" provine de la oraÅŸul Bruges, unde aceste adunări se Å£ineau la Hotel des Bourses, numit aÅŸa după un senior din vechea ÅŸi nobila familie van den Boursen care îl construise ÅŸi pe al cărui frontispiciu erau sculptate în piatră trei pungi (fr. bourse). Aici se întâlneau bancherii ÅŸi negustorii pentru a negocia bani, metale preÅ£ioase, hârtii de valoare ÅŸi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianÅ£ilor au primit denumirea de burse...

Apariţia şi formarea burselor de mărfuri este rezultatul unui proces evolutiv firesc care a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani în Grecia şi Roma Antică şi continuă şi astăzi. Dacă ar fi să alegem oricare din produsele tranzacţionate azi la bursă şi am încerca să-i traversăm evoluţia pe piaţă de-a lungul istoriei, am găsi că acesta a trecut prin cinci faze distincte: oferirea ca dar, schimbul de marfă (barter), contractul cu plată şi livrare imediată (spot), contractul cu plată şi livrare ulterioară stabilirii preţului (forward) şi contractul la termen (futures şi options).

Darul şi schimbul de marfă datează de la începutul civilizaţiei. A treia fază, contractul spot, poate fi considerată ca adevăratul început al pieţelor de marfă organizate.

Până în anul 1600 comerţul în Europa şi Asia nu a fost destul de intens pentru a permite susţinerea activităţii comercianţilor locali sau a pieţelor locale. Periodic, târgurile serveau ca pieţe de desfacere pentru arii geografice întinse. Aceste târguri au fost organizate la început de comercianţii ambulanţi care schimbau mărfurile lor locale pe mărfuri exotice aduse din ţinuturi îndepărtate. Banii erau puţini şi majoritatea tranzacţiilor se făceau prin simplu schimb. Acest tip de târg era des organizat în Grecia Antică, în timpul Imperiului Roman, dar şi în China.

Treptat, a apărut o reţea de târguri specializate şi bine organizate. Existau reguli  precise care  stabileau unde, când şi cum pot vinde comercianţii, în funcţie de tipul de marfă oferit. S-a introdus interdicţia contractării în afara acestor târguri, pentru a preveni acumularea unei cantităţi mari de marfă care ar fi permis ulterior controlul preţului.

Cu timpul, s-au constituit asociaţii de comerţ care reprezentau interesele noii clase de comercianţi. Disputele din afaceri erau soluţionate în tribunale special înfiinţate, prin aplicarea codului comerciantului.

Odată cu creşterea numărului de tranzacţii s-a introdus ca mijloc de schimb „scrisoarea de târg". Aceste scrisori permiteau amânarea plăţii unei mărfi, deci o extindere a creditului. Comercianţii aveau posibilitatea să circule din târg în târg reglând plăţile prin anularea debitelor sau creditelor cu scrisori de târg, plătind la sfârşit eventualele datorii rămase, în bani. Aşa a apărut piaţa spot (cash). Adesea, comercianţii prezentau eşantioane din marfa lor, urmând ca plata - în bani sau cu scrisoare - să se facă numai atunci când titlul trecea la cumpărător.

Se consideră că rădăcinile comerţului la termen se află în sistemul de târguri medievale japoneze, care a permis Japoniei să dezvolte şi să organizeze piaţa la termen începând cu anul 1697, cu aproape un secol şi jumătate înaintea Statelor Unite ale Americii.

Denumirea de „bursă" provine de la oraşul Bruges, unde aceste adunări se  ţineau la Hotel des Bourses, numit aşa după un senior din vechea şi nobila familie van den Boursen care îl construise şi pe al cărui frontispiciu erau sculptate în piatră trei pungi (fr. bourse). Aici se întâlneau bancherii şi negustorii pentru a negocia bani, metale preţioase, hârtii de valoare şi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit denumirea de burse.

Primele burse de mărfuri în lume

Prima bursă, în accepţiunea modernă, a fost cea de la Anvers, înfiinţată în anul 1531. Bursa din Anvers avea o clădire proprie unde se încheiau tranzacţii cu mărfuri coloniale.

În anul 1554 s-a înfiinţat la Londra o bursă denumită „Royal Exchange", care, din 1773 s-a profilat numai pe schimbul de efecte financiare.

În anul 1639 apar la Paris o serie de agenţii de schimb în domeniul negocierii titlurilor de valoare; apoi la Lyon, Toulouse şi Rouen, iar spre sfârşitul secolului al  XVII-lea, la Montpellier.

În Germania, la jumătatea secolului al XVI-lea apar primele burse la Augsburg, Nürnberg şi Hamburg, iar la începutul secolului al XVII-lea, bursa din Berlin.

La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam mărfurile se puteau negocia în baza contractelor „options" prin care se permitea convenirea unui preţ în baza căruia cumpărătorul obţinea de la vânzător dreptul de a cumpăra o cantitate de marfă la o dată stabilită în viitor. Un secol mai târziu, tot în acest mare centru comercial se constituie o bursă a grâului în care se desfăşurau tranzacţii de trei ori pe săptămână, într-o hală uriaşă de lemn în care fiecare negustor avea un om tocmit pentru a aduce mostre din grâul pe care dorea să-l vândă şi pentru a negocia preţul în funcţie de calitatea acestuia.

Burse au mai fost înfiinţate la Basel (1699), Paris (1724), Viena (1761), New York (1792), Bruxelles (1801), Roma (1827), Madrid (1831), Milano (1833), Geneva (1850), Tokyo (1855) etc.

În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Olanda şi Anglia comerţul spot devenise deosebit de important pentru materii prime, produse agro-alimentare şi industriale.

În 1848 şi-a început activitatea Chicago Board of Trade ca bursă de grâne. Câţiva dintre cei mai pricepuţi comercianţi de grâne au hotărât să se reunească într-o bursă organizată de cereale - CBOT. Odată cu apariţia unei burse organizate, care oferea un loc de întâlnire centralizat, investitorii bogaţi au văzut o oportunitate pentru construirea unor silozuri imense unde să-şi depoziteze grânele pentru consumul pe un an întreg. Aceasta a ajutat la soluţionarea problemelor legate de oferta de grâne care existau în trecut în America şi a contribuit la stabilirea preţurilor cerealelor pentru tot cursul anului. În acest interval de timp s-a produs transformarea comerţului „spot" în comerţ „la termen", proces apărut pentru prima dată într-o formă asemănătoare celei existente azi, la Chicago Board of Trade în 1865. Chicago devenise în acel moment capitala mondială a cerealelor. Acest gen de comerţ s-a extins apoi la Liverpool, Londra, New York, New Orleans, Berlin.

În 1874, negustorii au format Bursa de Produse din Chicago, unde se comercializau la început unt, ouă, brânză, păsări domestice şi alte produse agricole. Mai târziu, aceasta a fost numită Bursa de Unt şi Ouă din Chicago (Chicago Egg&Butter Board). În cele din urmă, aceasta a început să tranzacţioneze tipuri de marfă atât de multe şi diverse, încât, în 1919, a fost numită mai aproape de realitate, Chicago Mercantile Exchange. Câteva dintre mărfurile tranzacţionate în acel timp erau cartofii, ceapa şi pieile de vită iar din perioada anilor 1950, curcanii, ouăle îngheţate şi slănina de porc au fost adăugate mărfurilor care se tranzacţionau la CME. Astăzi se lucrează cu patru grupe de produse: mărfuri agricole, valute, dobânzi şi indici bursieri.

prime industriale (cupru, plumb, zinc), carcase de porc, vite vii, cherestea, suc de citrice. Dezvoltarea pieţelor la termen, creşterea semnificativă a numărului de tranzacţii au determinat, ca începând cu anul 1971, să se diversifice gama produselor tranzacţionate la termen cu metale preţioase (aur, argint, platină), devize, titluri financiare cu venit fix şi indici bursieri.

În 1972, CME inaugurează tranzacţionarea contractelor futures pe valute - primele contracte futures financiare, iar în 1975 CBOT lansează primele contracte futures pe rata dobânzii. În 1982 Kansas City Board of Trade iniţiază primele contracte futures pe indici bursieri.

Este de remarcat faptul că deşi CBOT lansase contracte futures pe grâne încă din 1865 şi CME contracte futures pe ouă şi unt încă din 1919, prima lege care venea să reglementeze „pieţele de contracte" a fost adoptată abia în 21 septembrie 1922 - „Legea tranzacţiilor futures cu cereale"(The Grain Futures Act of 1922). Legea superviza tranzacţiile futures cu cereale, dar nu aborda atent probleme ca reglementarea mecanismului de tranzacţionare şi prevenirea manipulării pieţelor. Crahul bursier din 1929 şi criza economică de la începutul anilor '30 au grăbit adoptarea în 1936 a „Legii bursei de mărfuri"(The Commodity Exchange Act of 1936).

Istoria s-a repetat în ceea ce priveşte reglementarea contactelor futures de pe pieţele financiare. Deşi acestea erau cunoscute încă din 1970 şi au fost lansate în 1972, legea care le reglementa a fost adoptată în 23 octombrie 1974.

O creştere deosebită a interesului pentru tranzacţiile la termen s-a înregistrat între anii 1975-1985, fapt evidenţiat de volumul contractelor pe pieţele americane şi engleze.

În prezent, numărul burselor care funcţionează în lume trece de 100, din care 18 sunt în SUA, 11 în Anglia, 8 în Germania, 7 în Franţa. Există azi 60 de burse futures şi de opţiuni răspândite în 37 de ţări.

Odată cu schimbările petrecute în ţările din Europa Centrală şi de Est s-au făcut eforturi în vederea organizării unor pieţe bursiere şi în ţările din această zonă.

Bursele de mărfuri în România

După cum relatează Nicolae Iorga în „Istoria comerţului"(1937), încă din 1839 apare ideea organizării unor burse în Bucureşti şi Brăila. În anul 1840 în ziarul „Mercurul Brăilei" este prezentat „Codul de Comerţ" care cuprinde prima reglementare generală a bursei de comerţ în Muntenia. Acest cod a fost pus în practică şi în Moldova, unde a fost extins oficial după unirea Principatelor, în cadrul acţiunii de unificare legislativă, prin legea din 7 decembrie 1863. „Codul de Comerţ" din 1840 constituie o reproducere  a „Codului Comercial Francez " din 1807. În 1865, în ziarul „Monitorul - Jurnal oficial al Principatelor Unite Române" apare primul proiect de lege pentru instituirea burselor de comerţ la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila care cuprinde reglementarea organizării şi funcţionării acestor burse. „Legea asupra burselor mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri" din 1881 adoptată după legislaţia franceză, punea bazele organizării burselor de mărfuri şi de valori. Un an mai târziu se deschidea Bursa de la Bucureşti. „Legea asupra burselor de comerţ" din 1904 a redefinit instituţia bursieră iar legea de unificare din 1929 a determinat creşterea credibilităţii instituţiei bursiere din România.

Deşi legea din 1929, cunoscută sub denumirea de „Legea Madgearu", admitea operaţiunile la termen, acestea nu au fost practicate în România până în 11 iulie 1997, când au fost lansate în premieră la Bursa din Sibiu. Pe fondul unui volum de tranzacţii scăzut pe piaţa mărfurilor fungibile şi al lipsei unui cadru legislativ care era tot mai mult cerut de piaţa din România, Bursa Monetar Financiară şi de Mărfuri Sibiu (pe atunci Bursa din Sibiu) s-a orientat în lansarea contractelor futures pe indici bursieri şi pe valute. Este cunoscut faptul că lansarea cu succes a unui contract futures depinde de lichiditatea pieţei activului de bază. Aceasta a fost premisa care a determinat reorganizarea Bursei de Mărfuri din Sibiu ca piaţă futures financiară.

Prima iniţiativă legislativă după1990 a avut loc în 28 august 1997 prin Ordonanţa 69 privind „Legea burselor de mărfuri". Ea venea să contureze modul de organizare al burselor de mărfuri în vederea tranzacţionării de contracte futures şi opţiuni.