Politica regionala a UE: continut si evolutie

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Tratatul privind crearea CECO(1951) recunoÅŸtea deja existenÅ£a unor contraste importante, însă abia in preambului Tratatul de la Roma semnatarii acestuia îÅŸi declarau intenÅ£ia de a acÅ£iona eficient pentru reducerea decalajelor socio-economice. Cu toate că Tratatul de la Roma recunoaÅŸte, în preambul, importanÅ£a problemelor regionale ÅŸi fixează obiectivul ″unei dezvoltări armonioase prin reducerea decalajului între diferitele regiuni ÅŸi a rămânerii în urmă a celor mai puÅ£in favorizate″, el nu prevede o politică regională...

Politica regională a Uniunii Europene: conţinut şi evoluţie

     Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul teritoriului.

     Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor  regiunilor cel mai slab dezvoltată pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţia legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste patru decenii de existenţă a UE.

     Tratatul privind crearea CECO(1951) recunoştea deja existenţa unor contraste importante, însă abia in preambului Tratatul de la Roma semnatarii acestuia îşi declarau intenţia de a acţiona eficient pentru reducerea decalajelor socio-economice. Cu toate că Tratatul de la Roma recunoaşte, în preambul, importanţa problemelor regionale şi fixează obiectivul ″unei dezvoltări armonioase prin reducerea decalajului între diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate″, el nu prevede o politică regională.

     Abia Actul Unic European, intră în vigoare la 1 iulie 1987,care a introdus în tratat titlul intitulat ″Coeziunea economică şi socială″, a furnizat o bază instituţională dezvoltării unei politici regionale. Până în 1975 (anul în care s-a creat un fond structural special-Fondul European de Dezvoltare Regională-F.E.D.E.R.), Comunitatea nu a jucat un rol activ în acest domeniu. Putem spune deci, că punerea în practică a unei adevărate politici comunitare regionale este destul de recentă.

     Construcţia europeană are ca efect crearea unui ansamblu de state care întreţin legături economice strânse şi rezolvă împreună problemele de interes comun. Totuşi, conceptul de integrare a UE nu poate fi considerat drept credibil, decât cu condiţia menţinerii între statele membre a unei coeziuni economice şi sociale corespunzătoare.

     În această perspectivă, dispoziţiile ″Agendei 2000″ referitoare la politica structurală au avut ca obiectiv să răspundă unei duble provocări:

Ø  pe de o parte, ameliorarea eficienţei instrumentelor politicii structurale pentru realizarea obiectivului de coeziune economică şi socială;

Ø  pe de altă parte, asigurarea perenităţii politicii structurale în cadrul viitoarei lărgiri a UE către TECE.

      Realizarea unei dezvoltări armonioase făcea parte încă din 1957 dintre obiectivele Comunităţii Economice Europene; instaurarea unei pieţe comune trebuia să permită asigurarea dezvoltării statelor membre şi recuperarea diferenţelor de dezvoltare între anumite regiuni.

     Criza economică din 1973 şi restructurările economice care au urmat au pus în lumină diferenţe de dezvoltare între anumite state membre. Aceste disparităţi între regiuni s-au multiplicat mai ales în urma aderării Marii Britanii şi a Irlandei şi apoi a Greciei, Portugaliei şi Spaniei. Începând cu aceste momente, a devenit indispensabilă necesitatea punerii în funcţiune a unei adevărate politici structurale, astfel încât să fie posibilă reducerea diferenţelor de dezvoltare şi de nivel de viaţă.

  Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

ü  ″programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de ani în scopul atingerii de obiective strategice (…) şi mai multă coerenţă în politica urmată şi în proiectele finanţate″;

ü  ″parteneriatul (…), în conceperea şi punerea în practică a programelor (…) implică o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de autorităţile regionale şi locale″;

ü  ″concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea mai mare nevoie şi care a crescut de-a lungul timpului″;

ü  ″adiţionalitatea (…), Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze decât să înlocuiască cheltuielile publice existente″.

     Acestor patru principii de bază, li s-ar putea adăuga regula co-finanţării naţionale a proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea co-finanţării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15% la 85% din suma investită.

     Pe lângă acţiunea Fondului Social European, alte Fonduri structurale au puse în funcţiune de-a lungul timpului, fiecare dintre ele având obiective precise. Astfel, Comunitatea a mai creat pe parcursul construcţiei sale următoarele Fonduri structurale:

• Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA-referitor la finanţarea politicii agricole comune)-secţiunea ″Orientare″, care contribuie la dezvoltarea şi ajustarea structurală a zonelor rurale cu întârziere în dezvoltare, prin îmbunătăţirea eficienţei structurilor de producţie, de prelucrare şi de comercializare a produselor agricole şi silvicole;
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)-care constituie pilonul politicii regionale şi ale cărui ajutoare privesc în mod specific regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării, precum şi cele care cunosc dificultăţi structurale şi de reconversie economică;
• Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP)-care este un instrument structural financiar destinat sectorului de pescuit.

     Alături de aceste Fonduri structurale, există din 1993 şi un Fond de Coeziune. Acest fond finanţează infrastructurile de transport şi de mediu înconjurător în statele membre al căror PIB pe locuitor este inferior valorii de 90% din media comunitară. În 2003, beneficiau de Fondul de Coeziune următoarele ţări: Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia.

     Conceptul de coeziune economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European, însă, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht, el a devenit unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene, la fel ca şi piaţa unică şi uniunea economică şi monetară. Efortul de coeziune este şi în perioada 2000-2006 o prioritate pentru UE, care se reflectă în plan bugetar: politica structurală reprezintă al doilea sector de cheltuieli al Uniunii, după politica agricolă comună.

     Datorită acţiunilor structurale şi adoptării programelor macroeconomice naţionale care vizează îndeplinirea criteriilor stabilite pentru uniunea economică şi monetară, se poate constata de peste 10 ani, o convergenţă netă între economiile ţărilor membre. Astfel, cele 4 ţări mai sărace ale UE-15 (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) îşi îmbunătăţiseră, în 2000, situaţia economică, iar exemplul cel mai edificator este fără îndoială Irlanda, al cărei PIB/loc. a crescut de la 64% din media comunitară în 1983 la cca. 90% în 1995, pentru ca începând din 1997 să depăşească media comunitară (în 1997 nivelul era de 104%, iar în anul 2000 PIB/loc. ajunsese la 118% din media UE). Aceste succese înregistrate la scară naţională nu trebuie să conducă la ignorarea faptului că, la nivel regional în UE, persistă încă şi chiar cresc, în anumite cazuri, diferenţele dintre nivelurile de trai.

     Prin reforma din 1999, ″Agenda 2000″, face din politica regională unul din principalele instrumente de solidaritate socială între europeni, datorită contribuţiei sale la crearea de locuri de muncă şi al dezvoltării economice în regiunile cele mai sărace ale UE .Reforma din 1999 a urmărit:

v  îmbunătăţirea eficienţei instrumentelor structurale prin întărirea concentrării ajustoarelor ca urmare a reducerii numărului obiectivelor prioritare ale politicii structurale şi a iniţiativelor comunitare, ameliorând gestionarea şi clarificând partajarea responsabilităţilor între diferiţii participanţi;

v  menţinerea nivelului bugetar acordat coeziunii economice şi sociale;

v  extinderea efortului de coeziune regională către viitoarele ţări membre ale UE.