Comertul

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Există 3 forme principale de organizare a afacerilor: afacerea proprietate individuală, afacerea în parteneriat ÅŸi corporaÅ£ia. Cele mai numeroase sunt afacerile individuale. Dar, în termen de cifră de afaceri majoritatea afacerilor revin corporaÅ£iilor. Este totuÅŸi important să se înÅ£eleagă diferenÅ£ele între cele trei forme de organizare, ca ÅŸi avantajele ÅŸi dezavantajele fiecăruia...

Forme de organizare a afacerilor în Canada

O perspectivă managerială

     Având în vedere economia canadiană, care se afla într-o perioadă de recesiune în anul 1922, guvernul federal a adoptat un buget, care intenţiona să stimuleze economia fără a face să crească deficitul. Bugetele guvernului federal şi cele ale guvernelor provinciale au un impact important asupra veniturilor care rămân la dispoziţia agenţiilor economici, după plata impozitelor. Executivii financiari sunt preocupaţi, de obicei, fie de a anticipa schimbările în sistemul de impozitare, sau de efectele pe care aceste schimbări le au asupra profiturilor ţi fluxurilor de numerar a firmelor.

Forme de organizare a afacerilor

    Există 3 forme principale de organizare a afacerilor: afacerea proprietate individuală, afacerea în parteneriat şi corporaţia. Cele mai numeroase sunt afacerile individuale. Dar, în termen de cifră de afaceri majoritatea afacerilor revin corporaţiilor. Este totuşi important să se înţeleagă diferenţele între cele trei forme de organizare, ca şi avantajele şi dezavantajele fiecăruia.

I.                  Afacerea proprietate individuală

     O afacere proprietate individuală („sole proprietorship”) este cea care aparţine unui singur individ (persoană fizică). A intra în afaceri ca persoană fizică este un lucru foarte simplu – pur şi simplu, este numai o chestiune de a începe operarea afacerii. Totuşi, cele mai multe administraţii orăşeneşti solicită ca până şi cele mai mici afaceri să dispună de o înregistrare (licenţă).

    Proprietatea individuală a unei afaceri are, pentru micile întreprinderi, două avantaje importante:

Ø poate să se formeze cu uşurinţă şi fără prea mari cheltuieli, deoarece nu este necesară stabilirea unui statut sau altui act juridic similar;

Ø nu se plătesc impozite corporaţionale pe profituri, deşi câştigurile firmei sunt contabilizate ca venituri personale ale proprietarului său şi se impozitează prin aplicarea impozitului pe venituri individuale; acest impozit se aplică indiferent dacă aceste profituri se reinvestesc sau nu.

    Proprietatea individuală a unei afaceri are, însă, şi patru dezavantaje importante:

·        este dificil pentru o persoană fizică să obţină sume importante de capital;

·        proprietarul este răspunzător în mod nelimitat pentru rambursarea datoriilor pe care le generează afacerea, ceea ce poate duce la pierderi mai mari decât fondurile investite iniţial în afacere;

·        viaţa unui astfel de afacere este limitată la viaţa creatorului său;

·        transferul de proprietate este dificil.

    Datorită tuturor acestor raţiuni, proprietatea individuală a unei afaceri este, în principal, limitată la afacerile de talie mică. Totuşi, multe afaceri îşi încep existenţa ca afaceri individuale şi, apoi, se dezvoltă până la nivelul de corporaţie, schimbându-şi forma de organizare, atunci când dezavantajele proprietăţii individuale depăşesc avantajele aceste forme de organizare.

II.               Afacerea în parteneriat

       Un parteneriat („partnership”) ia naştere atunci când două sau mai multe persoane se asociază pentru a conduce o afacere care nu este corporizată. Parteneriatele operează conform diferitelor grade de formalitate, pornind de la varianta cea mai informală, bazată pe înţelegerea verbală, şi terminând cu acordurile contractuale scrise. Avantajul major al unui parteneriat este costul redus şi uşurinţa formării sale. Dezavantajele sunt asemănătoare cu cele prezentate la afacerea proprietate individuală:

·         dificultatea de a obţine sume importante de capitaluri;

·         răspunderea limitată;

·         viaţa limitată a întreprinderii;

·         dificultatea de transfer a proprietăţii.

    Sistemul de impozitare aplicabil pentru o afacere în parteneriat este acelaşi cu cel aplicabil afacerilor proprietate privată; acesta, prin comparaţie cu sistemul de impozitare aplicabil corporaţiilor, se poate dovedi un avantaj sau un dezavantaj, de la caz la caz.

    În ceea ce priveşte răspunderea, partenerii sunt toţi răspunzători, cu toate bunurile pe care le posedă, chiar dacă acestea nu au legătură cu afacerea, pentru că legea afacerilor în parteneriat stipulează că partenerii sunt răspunzători împreună şi nelimitat pentru datoriile generate de afacere. Aceasta înseamnă că, dacă afacerea în parteneriat dă faliment şi unul dintre parteneri nu îşi poate plăti partea ce îi revine la lichidare, ceilalţi parteneri trebuie să satisfacă cererile creditorilor, folosind pentru aceasta chiar bunurile personale, dacă este necesar. Există posibilitatea de a limita răspunderea unor parteneri prin stabilirea unui parteneriat limitat, în care unii dintre parteneri sunt numiţi parteneri generali, iar ceilalţi parteneri limitaţi. Partenerii generali dispun de toate drepturile şi poartă toate responsabilităţile, exact ca într-un parteneriat obişnuit. Partenerii limitaţi însă au o expunere limitată la risc; ei nu pot fi personal răspunzători de nesatisfacerea cererilor creditorilor, dar ei nu au drept de a interveni în modul în care afacerea este condusă.

I.                  Corporaţia

       Corporaţia este o persoană juridică, ce poate încheia contracte şi poate avea bunuri în proprietate, este separată şi distinctă faţă de proprietarii sau managerii săi. Această separaţie conferă corporaţiei trei avantaje majore:

a.  are o viaţă nelimitată – poate continua să existe după ce primii proprietari sau manageri nu mai sunt în viaţă;

b.  proprietatea poate fi divizată în părţi de capital social, care poartă numele de acţiuni şi care au posibilitatea de transfer mult mai mare decât părţile sociale într-un parteneriat;

c.  este prevăzută cu răspundere limitată.

     Pentru a ilustra acest concept al răspunderii limitate, să presupunem că s-au investit de către o persoană fizică X, 10.000 $ într-un parteneriat, iar acesta a dat faliment şi trebuie plătită o datorie de 1 milion $. Deoarece, în cadrul unui parteneriat, proprietarii sunt răspunzători pentru rambursarea datoriilor generate de acesta, persoanei X i se va aloca spre plată o parte din această datorie. Acesta se poate afla de asemenea în situaţia să plătească întreaga sumă de 1 milion, dacă partenerii săi nu îşi pot onora părţile lor. Iată că un investitor într-un parteneriat este supus unei răspunderi nelimitate. Pe de altă parte, dacă o altă persoană fizică Y ar investi 10.000 $ în acţiuni emise de o corporaţie care va falimenta, pierderea potenţială este de numai 10.000 $ - deci răspunderea acestei persoane este limitată la suma pe care  aceasta a investit-o în afacere.

     O afacere proprietate personală sau un parteneriat pot începe operaţiile fără să întocmească multe acte juridice, dar înfiinţarea unei corporaţii necesită mai mult. Cei care doresc să formeze o corporaţie („incorporators”) trebuie să pregătească documentele de înfiinţare, precum şi un set de regulamente. Documentele de înfiinţare – denumite „articles of incorporation” sau „letters patent” – trebuie să includă următoarele informaţii:

·        numele propus pentru corporaţie;

·        tipul (obiectul) de activitate;

·        numărul de acţiuni;

·        numărul de directori;

·        numele şi adresele acestor directori.

   Documentele de înfiinţare se depun la Ministerul Consumatorilor şi Afacerilor Corporaţionale („Ministry of Consumer and Corporate Affairs”), dacă se doreşte o încorporare la nivel federal, sau la departamentele similare din diversele provincii canadiene, dacă se doreşte o încorporare locală; după aprobarea documentelor, corporaţia îşi începe existenţa oficială.

    Regulamentele („bylaws”) sunt concepute de către fondatorii corporaţiei pentru a ajuta în conducerea internă a companiei. Aceste regulamente includ, printre altele:

-         în ce mod sunt aleşi directorii;

-         dacă acţionarii existenţi în momentul încorporării au dreptul să cumpere alte acţiuni din viitoarele emisiuni ale firmei;

-         orice prevederi referitoare la comitetele de management (ca de exemplu un comitet executiv sau financiar şi sarcinile acestora).

De asemenea, trebuie să se includă condiţiile în care aceste regulamente pot fi schimbate. Juriştii posedă în procesoarele lor de texte formulare standard pentru articolele de încorporare şi pentru  regulamente, astfel că ei pot să înfiinţeze o corporaţie cu foarte puţin efort şi la costuri foarte reduse.

  Valoarea oricărei afaceri, care nu este de talie foarte mică, va fi probabil maximizată dacă este organizată sub forma unei corporaţii. Cauzele sunt următoarele:

1. Răspunderea limitat reduce riscul acţionarilor, şi cu cât riscul este mai mic, celelalte condiţii fiind păstrate constante, cu atât este mai mare valoarea unui activ.

2. Valoarea unei firme depinde de posibilităţile ei de creştere, care, la rândul lor, sunt dependente de capacitatea firmei de a atrage capital. De vreme ce corporaţiile pot atrage capital mult mai uşor decât afacerile care nu sunt încorporate, primele au posibilităţi mai mari de creştere.

3. Valoarea unui activ depinde, de asemenea, de lichiditatea sa, ceea ce înseamnă uşurinţa cu care se poate vinde şi uşurinţa cu care poate fi transformat în bani lichizi. De vreme ce o investiţie în capitalul social al unei corporaţii este mult mai lichidă decât o investiţie, de aceeaşi amploare, într-o afacere proprietate personală sau într-un parteneriat, aceasta înseamnă, de asemenea, că forma de organizare corporaţională poate îmbunătăţi valoarea unei întreprinderi.

4. Corporaţiile sunt supuse unui sistem de impozitare diferit faţă de cel al afacerilor proprietate personală sau parteneriatelor şi, în unele cazuri, reglementările de impozitare favorizează forma corporaţională.

Deoarece majoritatea firmelor sunt într-adevăr conduse după principiul maximizării valorii acestora, este simplu de remarcat că ele adoptă, de cele mai multe ori, forma de corporaţie.

Titluri financiare

    Indiferent de forma sa de organizare, orice afacere, pentru  a fi operaţională, trebuie să aibă active, şi, pentru a achiziţiona active, firma trebuie să aibă capital. Firmele obţin capital prin emisiunea de titluri financiare, iar acestea se pot clasifica în două categorii: capital împrumutat şi capital propriu. Există mai multe tipuri diferite de datorie: datorie pe termen lung şi datorie pe termen scurt, datorie cu garanţie şi fără garanţie etc. De asemenea, există mai multe tipuri de capital propriu. De exemplu, capitalul social al unei afaceri proprietate personală poartă numele de capital social net al proprietarului („proprietor’s interest” sau „proprietor’s net worth”), în timp ce pentru capitalul social al unui parteneriat se numeşte „patnership’s net worth”. Pentru o corporaţie, capitalul propriu este reprezentat de acţiuni preferenţiale şi capitalul social propriu-zis al acţionarilor. La rândul său, capitalul social propriu-zis al acţionarilor este format din acţiuni comune, surplusul din contribuţii şi profiturile acumulate.

Bibliografie:

·        , „Managementul afacerilor” – versiunea canadiană.