Componente ale managementului macroeconomic

Categoria: Referat Economie

Descriere:

1. Delimitări conceptuale. Orice acÅ£iune umană implică anticiparea miÅŸcării evenimentelor. Eforturile făcute se concretizează în rezultate, în obiective urmărite. Una din trăsăturile acÅ£iunilor fiinÅ£elor umane este capacitatea anticipativă, care trebuie să poarte girul ÅŸtiinÅ£ificului. Iată care sunt termenii folosiÅ£i pentru a desemna anticiparea: predicÅ£ia (folosită cu precădere în Evul Mediu, având unele reverberaÅ£ii mistice)...

Cursul de previziune şi orientare economică

I. Componente ale managementului macroeconomic

1. Delimitări conceptuale. Orice acţiune umană implică anticiparea mişcării evenimentelor. Eforturile făcute se concretizează în rezultate, în obiective urmărite. Una din trăsăturile acţiunilor fiinţelor umane este capacitatea anticipativă, care trebuie să poarte girul ştiinţificului. Iată care sunt termenii folosiţi pentru a desemna anticiparea: predicţia (folosită cu precădere în Evul Mediu, având unele reverberaţii mistice) – provine din latinescul predictio, semnificând prezicere sau prevestire a unor lucruri ce aveau să se întâmple implacabil; prospectiva (termen de origine franceză, folosit pentru prima dată de filosoful francez Gaston Berget) – reprezintă un studiu asupra viitorului, făcut prin analiza unor factori tehnici, ştiinţifici, economici, sociali… studiu care oferă posibilitatea modelării prezentului conform cerinţelor viitorului; proferrencia – semnifică a purta înainte, a genera; conjectura – reprezintă o sumă de idei bazate pe ipoteze, pe supoziţii, aşa cum rezultă ele din aparenţe sau din calcule probabilistice; pronosticul – este o ipoteză referitoare la desfăşurarea în viitor a unor evenimente; pronosticul se bazează pe intuiţii şi pe deducţii logice, mai puţin pe calcule pertinente, de unde rezultă că e dominat de o latură subiectivă; prognoza (din grecescul prognosis) înseamnă a cunoaşte dinainte cum evoluează evenimentele, adică a prevedea desfăşurarea în perspectivă a unui fenomen, în funcţie de elementele care îl determină; proiectare (e termen folosit în arhitectură, urbanism…); previziune (franţuzescul prevision) înseamnă anticiparea apariţiei şi desfăşurării unor evenimente pe baza datelor din trecut şi din prezent, precum şi a studierii legilor obiective ale evoluţiei; previziunea e un termen generic şi în el se pot include studii prospective, prognoze, strategii şi politici, planuri, programe, proiecte… Unele previziuni pot fi plauzibile (verificate prin practică), altele sunt speculative (neconfirmate de practică). Necesitatea previziunii decurge din aceea că practica social-economică are nevoie de o busolă în acţiune. În limba română, termenul de prevedere are o triplă semnificaţie: anticipaţie, clauză (în contracte, tratate) şi măsuri prudente. Prevederea poate fi realizată cu ajutorul a două categorii de măsuri şi tehnici: explorative (cu ele se descifrează viitorul, pe baza tendinţelor conturate, a evoluţiei probabile) şi normative (prescriptive), care cuprind o nuanţă de o anumită intenţionalitate: se stabileşte un scop şi apoi se ajustează tendinţele constatate. Experienţa arată că în etapa actuală, activitatea previzională se desfăşoară la nivel microeconomic, la nivel de unităţi teritorial administrative, la nivel de sectoare, domenii, ramuri, subramuri, la nivel regional, macroeconomic şi mondial.

2. Necesitate şi posibilitate în activitatea previzională. Necesitatea activităţii previzionale decurge din următoarele: (1) Activitatea previzională are ca punct de pornire şi ca bază obiectivă munca socială, desfăşurată în mod conştient. Omul îşi reprezintă apriori, cel puţin mintal, orice activitate ce urmează să o desfăşoare. Sinteza acestei concepţii este făcută de Auguste Compte:  „Savoir par prevoir pour pouvoir”. (2) Pe de altă parte, adâncirea diviziunii muncii, a făcut să crească numărul sectoarelor, compartimentelor, factorilor de influenţă, legăturilor dintre compartimente, activităţi…Toate acestea cer o anumită structurare şi corelare pe criterii ştiinţifice. Acest lucru se realizează numai prin activitatea de previzionare macroeconomică. (3) Creşterea volumului trebuinţelor sociale în raport cu resursele relativ limitate a făcut să apară ca necesare priorităţi, opţiuni, soluţii de rezolvare, care sunt create numai prin activitatea previzională. Stadiul actual al dezvoltării arată că rezultatele bune nu se mai obţin prin soluţii improvizate, prin intuiţie, ci sunt necesare studii şi calcule de specialitate mult mai rafinate. (4) Ritmul rapid al transformărilor, generat de introducerea progresului tehnico-ştiinţific. (5) Amplificarea impactului dezvoltării tehnologice (deseori cu efecte negative) asupra dezvoltării economico-sociale. (6) Afirmarea componentei psihosociale: raportându-se la viitor, oamenii pot fi optimişti sau pot fi pesimişti faţă de schimbările viitoare. (7) Diminuarea entropiei sociale – dezordinea generală tinde să se instaleze dacă nu se acţionează asupra proceselor şi fenomenelor prin reglare. Luarea în considerare a acestor factori arată că societatea modernă e o societate de tip prospectiv, capabilă să acţioneze în cunoştinţă de cauză, să prevadă unele transformări. O astfel de societate se opune societăţii mecaniciste, bazată pe evoluţii spontane. Necesitatea activităţii previzionale e dublată de posibilitatea înfăptuirii sale. Acest lucru devine evident prin crearea unor instituţii cu atribuţii precise în domeniul previzional, prin repartizarea competenţelor între diferite organisme şi prin elaborarea unei legislaţii şi a unor reglementări juridice corespunzătoare.

3. Management şi previziune macroeconomică. Managementul apare ca o ştiinţă interdisciplinară în care se regăsesc principii, reguli, norme de desfăşurare a unor activităţi umane eficiente. În acest sens, managementul e denumit ştiinţă a conducerii. Managementul se regăseşte ca sistem operaţional, decizional, ca aplicare practică a ştiinţei conducerii, asimilându-se termenului de conducere ştiinţifică. Pe parcursul secolului al XX-lea, s-au identificat mai multe etape în evoluţia managementului, de la principii de organizare a muncii, a conducerii (în primele două decenii), până la eforturile de formulare a unei teorii generale pe baza experienţei înregistrate, dar şi a racordării la exigenţele tehnico-ştiinţifice. Procesul managerial de conducere e alcătuit din mai multe componente şi prezintă mai multe funcţii. Componentele procesului managerial pot fi de două tipuri: cu caracter general (modulul 1) – e vorba de scopul acţiunii (obiectivul fundamental), de căile de realizare a obiectivului fundamental şi de mijloacele prin care căile se convertesc în soluţii practice, posibile; şi cu caracter sectorial (modulul 2) – e vorba de necesităţi (cererea solvabilă), de resursele disponibile (oferta globală) şi de sistemul de reglare. Reglarea se face în două feluri: reglare iniţială (numită şi reglare în avans sau reglare ex ante sau reglare înaintea desfăşurării activităţilor previzionale) şi reglare pe parcursul desfăşurării activităţilor (reglare ex post), în cadrul căreia se reconsideră elementele cu caracter general (elementele modulului 1). Tot acum se elimină unele perturbări şi se asigură noi echilibre. În funcţie de ceea ce se constată în fiecare moment şi în fiecare domeniu, se elimină perturbările.

Procesul de conducere implică o serie de decizii, adică de opţiuni, de alegeri între mai multe resurse posibile, respectiv fixarea unor priorităţi.

            Funcţiile managementului. O primă funcţie a managementului este informarea. O altă funcţie importantă este previziunea, prin care se fac lucrări de prospectare: prin unele se prefigurează în linii mai ceea ce urmează să se realizeze (proiecte sociale, schiţe de plan, macro-prognoze iniţiale, schiţe de programe…), iar prin altele se predetermină (se stabilesc) cu ajutorul unor tehnici şi metode de calcul mai riguroase, atât avantajele cât şi dezavantajele. Pe lângă tendinţele manifestate până în prezent, se folosesc pentru perioada următoare şi elemente preferabile (dezirabile).

În orice previziune întâlnim două categorii de elemente: elemente deterministe – acestea apar ca efecte ale unor cauze, observate în timp şi dimensionate suficient de corect; elemente aleatoare (întâmplătoare) – nu au mai avut loc până în prezent, şi intră deci în categoria riscurilor şi se iau în considerare prin calcule probabilistice. În funcţie de ponderea elementelor aleatoare, întâlnim în practică mai multe categorii de previziuni: previziuni în condiţii de risc – nu se cunoaşte exact nivelul rezultatelor, deşi acestea sunt corect anticipate; în cazurile mai complexe se face o optimizare a raportului dintre risc şi costurile măsurilor antirisc, iar în cazurile mai simple, se iau acele decizii care minimizează riscul; previziuni în condiţii de incertitudine – nu se cunosc nici toate rezultatele posibile şi nici şansele de a fi atinse; de aceea, sunt necesare informaţii pentru a stabili limitele probabilităţii de apariţie a unor evenimente; previziuni în condiţii de ambiguitate – incertitudinea e generată de lipsa de informaţii pentru a putea estima probabilitatea de desfăşurare a proceselor economice. Organizarea, ca funcţie a managementului, presupune sistematizarea unui domeniu de activitate pentru a maximiza randamentul. Coordonarea înseamnă sincronizarea rezultatelor obţinute în diverse ramuri de activitate, dar şi a factorilor care le generează. Antrenarea înseamnă folosirea unor pârghii pentru stimularea şi acordarea intereselor personale cu cele colective. Funcţia de control-evaluare a rezultatelor obţinute se exercită prin observarea directă sau prin sistemul informaţional. Există în acest sens o serie de organisme specializate (Institutul Naţional de Statistică).

4. Piaţă, previziune şi orientare economică.  Experienţa ultimului secol arată că „maşina economică” e pusă în mişcare de două mecanisme: piaţa şi mecanismul de reglare. PIAŢA este mecanismul esenţial al economiei de mărfuri. Piaţa se consideră că este mecanismul de autoreglare a producţiei, care se realizează prin preţuri şi concurenţă. Piaţa a funcţionat cel mai aproape de rolul său esenţializat la sfârşitul secolului al XIX-lea, după principiul „Laissez faire!”, „Laissez passer, le monde va de lui meme”. Potrivit acestui principiu, piaţa asigură echilibrul în economie prin intermediul preţurilor, al profiturilor convenabile, al concurenţei şi în acelaşi timp al selecţiei agenţilor economici prin procedeele de pierderi, de faliment, de crize. Acestea creau premize pentru realizarea unui nou echilibru relativ. Însă piaţa în formă pură nu a existat aproape niciodată. au existat mereu reglementări pentru impozite, taxe, măsuri protecţioniste… La începutul secolului al XX-lea au apărut monopolurile şi ulterior, societăţile multinaţionale. S-au intensificat unele macrodecizii ale statului. Toate acestea au produs schimbări în mecanismul de piaţă. Piaţa e o instituţie complexă, a cărei activitate se întrepătrunde cu activitatea altor instituţii. Amplificarea schimburilor internaţionale a făcut să apară adevărate reţele de schimburi şi de factori de influenţă, de presiune. În ultimele decenii, piaţa modernă este acaparată de o moralitate a afacerilor, de respectarea unor norme de comportament susţinute de autorităţile publice. Pe piaţa actuală, preţurile nu sunt determinate exclusiv de cantităţi (raportul cerere-ofertă), iar cantităţile nu depind exclusiv de preţuri, ci se manifestă o serie de factori şi de interese de perspectivă, susţinute de autoritatea publică. MECANISMUL DE REGLARE se referă la un sistem de pârghii economico-financiare de orientare (impozite, taxe, credite, rate ale dobânzilor), la un cadrul legislativ adecvat şi la previziunile de diferite categorii (prognoze, planuri, programe…), prin care se dau soluţii practice şi se fac orientări. Dintre cele două mecanisme, piaţa are rolul precumpănitor, mecanismul de reglare fiind complementar, favorizând desfăşurarea normală a acţiunilor pe piaţă. Ca agent al mecanismului de reglare, statul intervine în trei ipostaze: ca instituţie legislativă, executivă şi ca reprezentant al intereselor naţionale faţă de alte ţări. STATUL furnizează serviciu pentru agenţii economici, e arbitru în unele conflicte sociale, garantează operaţiuni financiare faţă de străinătate şi elaborează politici, strategii… Statul mai poate acţiona mărind sau micşorând cererea de mărfuri, poate stimula creditele, poate controla inflaţia, poate asana şomajul.

            În ceea ce priveşte folosirea elementelor previzionale, distingem: experienţe naţionale: în Franţa se folosesc planuri de 4-5 ani, care vizează creşterea economică, dezvoltarea învăţământului, a cercetării, integrarea în UE; în Italia se practică o planificare strategică, dar se fac şi planuri naţionale; în Germania există strategii cu caracter federal, există programe anuale şi pe 4 ani; în Japonia există planuri cincinale şi de 10 ani – până în prezent, Japonia a elaborat cca. 15 planuri cincinale. În România au existat propuneri de planificare încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea (P.S. Aurelian); primul plan cincinal a aservit Germaniei (1939-1944); în perioada 1958-1989 au fost elaborate 8 planuri cincinale, cu caracter centralizat; în perioada 1990-1996 a existat o comisie naţională cu atribuţii în domeniul elaborării de planuri; din 2000 există un Minister al Strategiei; experienţe la nivel suprastatal – există în cadrul UE o componentă previzională, în sarcina căreia cade rezolvarea unor probleme precum: inflaţia, şomajul; pentru rezolvarea problemelor la nivel mondial, azi se vorbeşte tot mai des de mondializare.

5. Echilibrul şi nonechilibrul în previziune. ECHILIBRUL este starea normală a activităţii economice, în care cererea şi oferta, nevoile şi resursele, veniturile şi cheltuielile, activul şi pasivul acţionează cu puteri egale. Starea de echilibru condiţionează anularea tensiunilor dintre părţile aflate în competiţie. Cu cât aceste părţi se îndepărtează mai mult de starea de echilibru, tensiunile dintre ele influenţează negativ economia în ansamblul ei, prin dezechilibre macroeconomice: pe piaţa monetară (inflaţie), pe piaţa forţei de muncă (şomaj), pe piaţa valutară (deprecierea monedei naţionale în raport cu alte monede), pe piaţa schimburilor internaţionale (deficit al balanţei de plăţi), surplus de oferă (stocuri nevandabile) sau surplus de cerere (lipsă de mărfuri). Teoria echilibrului economic a fost formulată pentru prima dată de Leon Walras, la sfârşitul secolului al XIX-lea – „Elemente ale economiei pure” (1874). Ea a fost ulterior completată şi reformulată de Arrow şi Debreu, apoi de John Maynard Keynes şi mai recent de Paul Anthony Samuelson. pe fondul unei activităţi economice extrem de dinamice, teoria echilibrului economic este şi azi cercetată, neexistând  în prezent o teorie generală – în adevăratul sens al cuvântului – pentru echilibrul economic. Vilfredo Pareto, reprezentant al şcolii de la Loussanne, arăta că echilibrul este o stare momentană, întrucât factorii contradictorii nu acţionează izolat, ci suferă o serie de influenţe perturbatoare. Această stare momentană este optimă, susţine Pareto, dacă nu există nici o altă stare admisibilă (posibilă sau fezabilă) pentru care îmbunătăţirea condiţiilor unui participant la procesul economic să nu fie dezavantajoasă pentru nici un alt participant. Echilibrul (optimul) paretian este o soluţie ideală, de dorit, spre care se poate tinde, prin măsuri manageriale adecvate. Cum dinamica economiei se circumscrie dinamicii universului, sistemul economic fiind unul deschis, rezultă că echilibrul, dacă este atins vre-odată, aceasta este pentru un moment doar, în rest existând dezechilibre, mai mult sau mai puţin pronunţate. Prin urmare, dezechilibrul în economie nu este în mod necesar o stare negativă, generatoare de pierderi, ci poate ilustra unele transformări calitative, cu efecte benefice pe termen lung. E important ca dezechilibrul să nu fie o stare constantă şi pe cât posibil, trebuie ca această stare de dezechilibru să fie strunită şi orientată benefic. Există două categorii de dezechilibre: unele sunt provocate de procesele economice, iar altele sunt generate de procese extraeconomice (un accident natural pozitiv sau negativ, evenimente politice, reacţii psihologice ale participanţilor la viaţa economică, revoluţii tehnico-ştiinţifice). Unele dezechilibre pe termen scurt pot fi benefice pe termen lung. Un excedent bugetar (lichidităţi mai mari decât cele prevăzute) poate fi direcţionat spre îndeplinirea mai rapidă a unor obiective economico-sociale importante. Chiar deficitul bugetar nu se consideră a fi o problemă mare, dacă nu reprezentă mai mult de 3% din PIB.

6. Activitatea previzională în condiţiile evoluţiei ciclice a economiei. Procesele economice se desfăşoară în bună parte în conformitate cu o serie de legităţi obiective, iar o altă parte a desfăşurării lor e determinată de elementele aleatoare. Se impune anticiparea, cu o precizie cât mai mare a evoluţiei proceselor economice, atât sub semnul influenţelor obiective, cât şi sub semnul influenţelor subiective, aleatoare. Prin urmare, se impune studiul fluctuaţiilor activităţii economice, care este un dinamică de tip oscilant, adică este ciclică, cuprinzând evoluţii ascendente şi descendente, linia principală de evoluţie pe termen lung fiind una crescătoare. Ciclul economic prezintă 4 faze: faza de prosperitate, faza de recesiune, faza de depresiune şi faza de înviorare şi ascensiune (boom). Durata diferitelor faze şi deci şi a ciclurilor economice nu este riguros delimitată, după cum e greu de făcut o demarcaţie precisă, în timp, între recesiune, depresiune, ascensiune şi prosperitate. În practică, fenomenele sunt extrem de complexe, aşa că se lucrează cu curbe mai puţin abrupte, având însă semnificaţia de sinteze ale unor oscilaţii mai mici, secvenţiale. Evoluţia activităţii economice în fiecare fază a ciclului economic se evidenţiază prin intermediul unui sistem de indicatori, ce au la bază date din serii cronologice. Din analiză se evidenţiază atât factorii esenţiali, care determină trendul, cât şi factorii aleatori. TRENDUL reprezintă esenţa dinamicii, linia principală de evoluţie, caracterizată printr-o modificare medie într-o perioadă de timp. Variaţia sezonieră e o fluctuaţie provocată din cauze naturale (pentru unele produse există doar o cerere sezonieră) sau din cauze artificiale (speculaţii la bursă). Variaţia întâmplătoare e o fluctuaţie provocată de cauze accidentale, aleatoare, care se estimează statistic, pe baza experienţei acumulate. Analizând pe termen lung, ciclurile economice, după intensitatea şi durata lor pot fi de trei tipuri: cicluri minore (Kitchin Cycles) – intensitatea e moderată, durata e de 3-4 ani, fiind provocate de factori conjuncturali; cicluri majore (Jugular Cycles) – intensitate puternică, durată de 10 ani, fiind generate mai ales de durata medie a unei generaţii de echipamente tehnologice; cicluri istorice – sunt fluctuaţii ce au loc la intervale de 50-60 ani, reflectând trecerea economiei de la o etapă istorică la alta.