Noua economie. orizont si schimbari

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Acestei societati în formare, îi va fi proprie o activitate economica, sau mai direct spus, o economie mult schimbata fata de cea de odinioara, si fata de cea actuala, pe care o denumim, cel putin acum, noua economie, sintagma care ne atrage atentia ca ceea ce este nou va fi atât de important si semnificativ, încât va justifica însasi denumirea respectiva...

NOUA ECONOMIE. ORIZONT ŞI SCHIMBĂRI

Se spune că societatea spre care ne îndreptăm este sau va fi Societatea Informaţională-Societatea Cunoaşterii (SI-SC). Sintagma prin care este desemnată noua societate relevă în mod deosebit mijloacele pe care aceasta se va baza şi progresul lor, ceea ce, la prima vedere, lasă impresia unei denumiri tehniciste, unilaterale. Sintagmele prin care au fost desemnate societăţile de până acum conţin câte un cuvânt-cheie (sclavagism, feudalism, capitalism) care sintetizează o gamă de stări sociale posibile pe care oamenii, individual şi/sau în grup, se situează în mod inevitabil, în funcţie de anumite condiţii, constituind o structură economico-socială caracteristică. Evident, nu s-a găsit încă cuvântul-cheie prin care să se poată releva ceea ce este sau va fi fundamental sub aspect economic şi social pentru noua societate. SI-SC este o sintagmă ce deplasează denumirea spre alte sfere.

         Acestei societăţi în formare, îi va fi proprie o activitate economică, sau mai direct spus, o economie mult schimbată faţă de cea de odinioară, şi faţă de cea actuală, pe care o denumim, cel puţin acum, noua economie, sintagmă care ne atrage atenţia că ceea ce este nou va fi atât de important şi semnificativ, încât va justifica însăşi denumirea respectivă.

Nici sintagma “noua economie” nu este fericit aleasă dar redă, în mod clar, mesajul schimbărilor profunde care vor avea loc. În plus, termenul a mai fost folosit de-alungul timpului, şi poate genera confuzii.

Fiecare societate a avut economia sa şi aceasta era o nouă economie în raport cu cea aparţinând vechii societăţi. Mai avem în vedere că şi progresele din ştinţa economică au fost generatoare de schimbări atât de ample, încât de la un anumit moment încolo, s-a vorbit de o nouă economie ceea ce, în realitate, înseamnă o nouă etapă, o altă explicaţie dată de ştiinţa economică, de teorie pentru economia faptică. De exemplu, s-a trecut de la economia clasică, la cea neo-clasică, şi apoi la noua economie clasică. În acelaşi sens, amintim că în ultimele două-trei decenii a început să se vorbească despre Noua Şcoală de la Cambridge ce a fondat Noua Economie. Un grup de economişti renumiţi - J. Robinson, P. Sraffa, L. Pasinetti şi alţii, care, în cariera lor, au lucrat un timp la Universitatea Cambridge, au fost în vizită acolo, sau, pur şi simplu, în cercetările lor au ajuns la aceleaşi concluzii, constituie nucleul dur al acestei Noi Economii. Premeditat sau spontan, aceştia au studiat în ce măsură explicaţii neo-clasice şi clasice din ştiinţa economică, mai rămân relevante şi au concordanţă cu realitatea de astăzi. Evident, ei au dat şi multe explicaţii noi sau au formulat concluzii, adesea, categorice, care, în ansamblul lor, au fost etichetate “Noua Economie”.

Pentru demersul nostru, sintagma “Noua Economie” trebuie considerată temporară, (până se va ajunge la una adecvată pe baza succeselor din cercetarea economică). De asemenea, trebuie să acceptăm dubla sa relevanţă:

·        Sintagma unei noi realităţi economice care a început să se constituie în cele mai dezvoltate ţări dar care, în principiu, poate fi accesibilă şi altora;

·        Treaptă nouă în progresul teoriei economice.

Contextul istoric ce impune SI- SC este acelaşi şi pentru noua economie şi se caracterizează prin câteva aspecte majore:

·        Omenirea contituie astăzi rezultatul evoluţiei în decursul căreia s-au acumulat reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor de existenţă pe care le-a parcurs, şi care, luate împreună, formează o barieră în calea progresului căutat, aşteptat şi meritat de generaţiile actuale. Învingerea acesteia este de neconceput fără progresul rapid şi profund al cunoaşterii şi al promovării sale în societate, dar mai ales în economie;

·        Populaţia s-a înmulţit încât, după aprecieri realiste, a depăşit gradul de sustenabilitate al ecosistemului natural. Acum sunt 6 miliarde locuitori dar ONU estimează că vor fi 11 miliarde în 2050 şi se consideră că cei 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde numai “cu puţin noroc vor avea hrană suficientă, apă potabilă şi locuinţe decente”[Allen W.L., 1998];

·        Oamenii au evoluat chiar şi după ce au ajuns la cunoştinţele necesare, ca şi când nu ar fi ştiut că trăiesc într-un cerc închis (cel puţin până la cucerirea cosmosului), depăşind capacitatea de autoregenerare a planetei;

Asistăm la o risipă enormă de resurse utilizate în scopuri militare, ce depăşesc cu mult exigenţele apărării şi ameninţă însăşi existenţa vieţii pe Pământ, la care se adaugă cele specifice societăţii de consum, tehnicile şi tehnologiile mai eficiente şi disponibile ce ar trebui aplicate şi generalizate. “Risipa pare să fie un produs inerent al caracteristicilor sociale, economice şi culturale ale epocii noastre… Numeroase metode de conservare a energiei şi tehnologii mai eficiente de folosire a materiilor prime sunt deja disponibile…” [Gabor D., Colombo V., King A., Galli R., 1983].

·        Aşadar, noua economie proprie SI-SC trebuie să se bazeze pe mijloace proprii - noi sau mai vechi, dar la un alt stadiu al cunoaşterii. Mijloacele - noile tehnici şi tehnologii - ţin în mod direct de informatizare şi cunoaştere şi vor da, fără îndoială, o nouă configuraţie şi economiei. Dar ştiinţa economică şi ingineriile de toate genurile vor trebui să fundamenteze noua economie, având în vedere că:

·                    existenţa naturii fără om dar şi cu el, cel puţin din ceea ce se ştie azi, nu a determinat situaţii de criză de genul celor la care ne-am referit;

·                    desprinderea omului de natură şi acţiunile sale au alterat ceea ce exista şi omul nu a ştiut, nu a putut şi nici nu şi-a pus problema să întreţină sau să înlocuiască acţiunea de refacere şi purificare realizată de natură fără nici un cost;

·                    preluarea modelelor vii de funcţionare din natură implică să nu se producă efecte negative, iar dacă acestea au loc, să fie anihilate fără a genera altele;

·                    trebuie să se conceapă întreaga existenţă umană în condiţii proprii circuitelor economice închise, din care resursele să se recupereze fără pierderi, iar deşeurile şi resturile de diferite feluri să-şi găsească utilitate;

·                    să se apeleze la noi resurse doar pentru completarea necesarului la nivelul unor circuite normale;

·                    să se renunţe la misiunea “civilizatoare” a omului asupra naturii şi să se acţioneze în ideea că omul şi omenirea trebuie să accepte schimbările de comportament necesare încadrării existenţei sale în parametrii potenţiali reali ai planetei, nu în cei ideali sau presupuşi existenţi;

·                    este necesar să se asigure o coerenţă a acţiunii oamenilor la nivel planetar, pentru a stopa creşterea efectelor negative şi apoi descreşterea lor.

Desigur, noua economie presupune dezvoltarea (creşterea) durabilă, dar induce o altă abordare a însăşi dezvoltării (creşterii) durabile decât s-a făcut până acum.

PRINCIPIILE ECONOMIEI SI-SC

Noua economie, în mod inevitabil, trebuie să pornească de la principiile care s-au conturat în numeroase studii realizate în grup sau individual, din proprie iniţiativă sau din raţiuni practice ale organismelor internaţionale ce reflectă deopotrivă situaţia existentă şi cerinţele, aspiraţiile imediate, dar şi cele pe termen lung, din care niciodată nu a lipsit contracararea efectelor negative acumulate în procesul existenţei de până acum.

 În optica noastră, aceste principii pot fi sintetizate astfel:

1.  Principiul existenţei umane în cerc închis ( până la cucerirea spaţiului extraterestru). Natura însăşi există în cadrul unor cicluri sau circuite închise pe care trebuie să le cunoaştem mai bine pentru a învăţa să trăim altfel. De aici decurge consecinţa că nu putem apela la resurse de pe altă planetă, nu ne putem muta în altă parte şi nu putem scăpa de “produsele derivate” ale existenţei noastre, adică de efectele negative pe care le inducem asupra mediului şi care apoi se întorc împotriva noastră ca efecte perverse.

1.  Principiul reintegrării omului în natură. Acţionând asupra naturii, atunci când îşi produce bunurile de care are nevoie, omul a ajuns acum la stadiul în care trebuie să se reintegreze naturii de care s-a desprins şi pe care mereu a dorit să o supună uitând că trebuie să fie în armonie cu ea. Pentru că planeta dă semne tot mai evidente că actualele modele ale existenţei umane nu mai pot fi susţinute, trebuie să marcăm înţelegerea acestora şi să ne aliniem în mod activ existenţa la exigenţele naturii pentru a da o şansă perpetuării existenţei noastre.

2.  Primum non nocere ( în primul rând să nu dăunezi în relaţia cu mediul). Toate ţările se confruntă cu problema poluării mediului însă la dimensiuni diferite. Cel puţin până acum, cele mai dezvoltate au fost cele care au poluat cel mai mult, iar poluarea, prin circuitele naturale şi economice, s-a generalizat. Ţările mai puţin dezvoltate, deşi au o contribuţie mai mică la poluare, suferă mai mult pentru că nu au resursele necesare acţiunilor de prevenire şi depoluare. România este recunoscută printre ţările cu probleme grave în această privinţă. Poluarea însă diminuează foarte mult resursele naturale reproductibile şi în plus este un pericol grav pentru sănătate care sporeşte cheltuielile în acest scop. După unele calcule, peste 60% din populaţia planetei este afectată de insuficienţa îngrijirilor medicale.

3.  Păstrarea şi creşterea biomasei, biodiversităţii şi bioproductivităţii. Biostarea şi bioproductivitatea reprezintă indicatori ai calităţii resurselor naturale. Începând cu protejarea fertilităţii solului şi terminând cu conservarea şi dezvoltarea sistemelor ecologice, există un spectru larg de probleme care necesită rezolvarea urgentă mai ales în ţările în curs de dezvoltare, dar nu numai acolo.

4.  Asigurarea permanentă a resurselor. Acest principiu impune atât conservarea şi utilizarea raţională a resurselor neregenerabile cât şi realizarea unui  echilibru între ritmul  exploatării celorlalte resurse şi ritmul regenerării lor. Soluţia cea mai bună aici pare a fi conceperea activităţilor economice ca şi a existenţei naturii însăşi în circuit închis de tip flux circular activ. Aceasta presupune că tot ceea ce se preia din natură şi la stadiul actual al cunoaşterii este economic util să fie folosit, iar substanţa utilă din deşeuri şi bunuri uzate să fie reciclată. Mai trebuie avută în vedere înlăturarea risipei, faptul că “în toate sectoarele economiei, o reducere considerabilă a consumului de resurse naturale pe unitatea de produs este, incontestabil, posibilă şi aceasta fără a antrena o scădere a calităţii sau a nivelului de viaţă…” [D. Gabor, U. Colombo, A. King, R. Galli, 1983]. Numeroase tehnologii mai eficiente de folosire a materiilor prime sunt deja disponibile dar trebuie aplicate şi generalizate, iar altele ar putea fi dezvoltate prin intensificarea cercetării.

5.  Principiul eficienţei economice, sociale şi ecologice. Concepută în sens restrâns, eficienţa economică a neglijat costurile suportate de natură. Luarea în calcul şi a cheltuielilor pentru refacerea naturii, pentru protejarea şi dezvoltarea activelor de mediu, este foarte necesară pentru a redefini conceptul de eficienţă economică. I se poate spune acestuia eficienţă economică, socială şi ecologică pentru că intereselor economice li se adaugă cele ale societăţii în ansamblu, iar societatea nu poate să se dezvolte ignorând mediul natural. Interpretată pe termen lung, producţia actuală pare a fi foarte mare faţă de 100 de ani în urmă să zicem, dar aportul său la ridicarea calităţii vieţii a fost sensibil mai mic decât această creştere, pentru că diferenţa reprezintă cheltuieli şi producţii consacrate reproducerii unor condiţii naturale înainte oferite gratuit de natură.

     Existenţa societală este interactivă cu mediul ambiant. Teoriile creşterii şi, mai mult decât acestea, activităţile dezvoltate abordează mediul natural ca spaţiul în care omul se manifestă economic pentru a-l stăpâni, a şi-l însuşi, dar despre om, “numai de bine”; el este valoarea supremă şi deci de neatins. Cum ar trebui să se acţioneze asupra omului şi omenirii în termenii realităţilor actuale nu a ajuns încă o preocupare foarte evidentă, dar a devenit clar că în activitatea economică fluxurile trebuie să fie bilaterale, iar ceea ce se scurge spre natură nu mai poate reprezenta deşeuri, dejecţii sau produse toxice. Relaţia aceasta biunivocă trebuie să fie benefică şi pentru mediu. În cadrul său, omul trebuie să răspundă exigenţelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa perpetuă.

7.  Trecerea de la creşterea demografică discreţionară la cea bazată pe responsabilitatea conştientă a cuplului bărbat-femeie şi pe implicarea adecvată a societăţii. O lume în care o pătrime din populaţie are probleme grave cu alimentaţia şi peste 60% cu asigurarea sănătăţii, în care poluarea afecteză evident potenţialul agro-alimentar al planetei şi zestrea genetică a noilor generaţii, iar resursele par a fi tot mai inegal distribuite şi mai prost administrate, relevă necesitatea unei abordări a creşterii demografice pe baze mai realiste, pentru că progresul ştiinţific permite nu numai controlul asupra naşterilor ci şi asupra dezvoltării normale a generaţiilor tinere.

8.  Principiul echităţii sociale. Implică o continuare a urmăririi obiectivului dezvoltării în sens modern, respectiv al reducerii decalajelor privind veniturile. În plus, este avută în vedere evitarea discriminărilor şi asigurarea egalităţii şanselor de afirmare pentru toţi membrii societăţii. Dezvoltarea durabilă impune o viziune mai largă asupra echităţii sociale prin luarea în consideraţie a raporturilor cu mediul. Echitatea socială necesită şi acces egal la activele de mediu, atât din perspectiva sincronică cât şi din perspectiva diacronică.

9.  Responsabilizarea guvernelor pentru modul în care, prin politicile promovate, gestionează şi sporesc resursele pentru a asigura şi viitorul noilor generaţii. Principiul este aplicabil peste tot în lume şi chiar se aplică, dar pentru România este în cel mai înalt grad necesar, dacă ţinem seama de jaful care s-a făcut după 1990 şi care, în bună măsură, continuă. De asemenea, este necesară, reglementarea juridică a acestei responsabilizări, pentru că inexistenţa sa oferă libertatea dezastrului. Acest principiu priveşte deopotrivă războiul, economia, slăbiciunile manifestate pentru cei ce jefuiesc şi starea deplorabilă a societăţii.

CE FEL DE ECONOMIE?

Principiile enunţate conturează într-o anumită măsură ceea ce ar putea fi noua economie. Se impun însă precizări.

·        Finalitatea acestei economii va rămâne omul şi satisfacerea trebuinţelor sale. Dacă scoatem omul din economie, aceasta nu mai are nici un sens. Şi până acum s-a pornit de la om, dar creşterea demografică discreţionară a creat grave probleme ce relevă insuficienţa resurselor pentru susţinerea unui asemenea comportament. Se cere creştere economică (dezvoltare) tot mai mare pentru că se măreşte populaţia şi, totodată, fiecare vrea să trăiască mai bine. Pentru creşterea economică s-a apelat la noi şi noi resurse, diminuându-le ameninţător pe cele neregenerabile şi nereproducându-le la nivelul adecvat pe cel reproductibile. Problema resurse-nevoi proprie oricărei economii este acum mai tensionată decât oricând şi nu mai poate fi rezolvată recurgând la modelele existente, pentru că n-a dat rezultate. Apare necesitatea schimbării modelului. În centrul atenţiei omul, dar nu omul-număr, cantitate, ci omul-valoare. Este de neînţeles de ce pe Planetă trebuie să existe din ce în ce mai mulţi oameni, în condiţiile resurselor care oricum le-am considera tot limitate rămân. Nu există ieşire decât dacă ne vom educa să facem faţă mai bine cu ceea ce avem dar valorificându-le mai bine. Tot mai mulţi oameni - este un slogan în mare măsură cu rezonanţă militaristă care, prelungit dincolo de anumite limite, poate induce (aşa cum de altfel se şi confirmă) aspiraţii la spaţiul vital, conflicte zonale, zonal-regionale şi nu numai. Tensiunea acumulată în raportul resurse-nevoi are deja reverberaţii globale: se contestă dar se şi susţine dreptul permanent al popoarelor asupra resurselor naturale; popoarele sunt considerate fiecare pe teritoriul său, dar se aud tot mai tare voci oficiale şi se organizează acţiuni care susţin că resursele naturale sunt patrimoniul umanităţii şi ca urmare, toate popoarele ar putea avea dreptul asupra tuturor resurselor, oriunde s-ar situa acestea; s-au delimitat apele teritoriale, ar rămâne problema resurselor din oceanul planetar, care încă n-a fost împărţit, etc.

     În interiorul ţărilor, această tensiune priveşte în mod deosebit proprietatea asupra pământului, care generează un număr enorm de conflicte.

Societatea în care ne aflăm şi care moştenind consecinţele celor dinaintea sa a agravat tensiunea resurse-nevoi se numeşte şi acum tot capitalism. În perioada de după al doilea război mondial, când conflictul politic capitalism-socialism a fost exacerbat, capitalismului i s-a spus economie de piaţă, sintagmă mai mult improvizată, dar care astăzi este foarte răspândită. Centrul economic al acestei societăţi este, desigur, piaţa. Deci, economie în care piaţa este totul sau aproape totul în societatea capitalistă.

·        Noua economie nu mai poate fi o economie de piaţă în sensul actual. În ciuda progreselor făcute, aceasta din urmă a ajuns în impas. Piaţa nu mai poate gestiona resursele la nivelul noilor exigenţe, a determinat împărţirea mondială în bogaţi şi săraci şi pune sub semnul întrebării existenţa multora - a celor afectaţi de malnutriţie şi de lipsa sau insuficienţa asistenţei sanitare. Oricum, piaţa are limitele sale, generează externalităţi de toate felurile şi, în plus, nu poate soluţiona satisfacerea trebuinţelor colective care devin din ce în ce mai ample condiţionând în mod hotărâtor calitatea vieţii. Soluţia spre care alunecă acum economia este afirmarea tot mai puternică a statului.

Pentru că stadiul la care au ajuns ţările dezvoltate şi în general piaţa creează posibilitatea ca actori implicaţi direct în jocul său să-şi satisfacă interesele individuale, devine capitală nevoia bunurilor colective, publice, relevată de dificultăţile sau imposibilitatea satisfacerii nevoilor apărute ca urmare a poluării şi risipei resurselor în scopuri irelevante pentru calitatea vieţii unor segmente foarte mari ale populaţiei şi de cele mai multe ori a populaţiei majoritare. De aceea, economia trebuie reconstruită pe baze noi în care interesul public trebuie corelat cu cel individual la noile dimensiuni. În acest context, politica publică va ocupa un loc central întrucât societatea nu mai poate progresa în satisfacerea mai bună a trebuinţelor menţinând sau amplificând polarizarea veniturilor în tendinţele sale actuale.

·        Fără a abandona interesul individual, noua economie va deplasa centrul de greutate pe interesul public în cadrul ce se conturează prin promovarea politicii publice. Termenul (adjectivul) public are, în acest context, două accepţiuni:

- expresie a problematicii care priveşte cea mai mare parte a populaţiei;

- expresie a ansamblului de nevoi colective care are tendinţa să crească şi să condiţioneze tot mai mult progresul social de satisfacerea lor.

Trebuie ţinut cont şi de faptul că chiar şi pentru cei care îşi realizează foarte bine interesele individuale prin jocul pieţei, progresul calităţii vieţii lor, are o dependenţă crescândă de bunurile publice pentru că un segment mare din trebuinţele lor nu poate fi acoperit decât prin ceea ce este de natură publică.

·        Noua economie se formează şi va funcţiona beneficiind de caracterul democratic al SI-SC. Rolul determinant revine, desigur, politicii economice care “fixează” opţiunile generale în domeniu, prin testarea acestora în ciclurile electorale. Asemenea opţiuni vor trebui fundamentate ştiinţific, să nu aibă caracter electoral-demagogic. Oamenii politici nu mai pot şi nu mai trebuie consideraţi “buni în toate domeniile”; rolul lor trebuie să se limiteze la polarizarea celor mai multe opţiuni sau a celor majoritare în orientarea economiei şi apoi, prin funcţiile pe care le vor ocupa în structura politică, să “vegheze” dacă ceea ce se realizează corespunde sau contrazice opţiunile electorale. Punerea în aplicare, detalierea şi executarea acestora revine, de drept şi de fapt, tehnocraţilor. Fără profesionalism nu se mai poate; societatea cunoaşterii impune profesionalismul în economie şi tehnocraţia ca ferment al noii economii.

·        Noua economie va consacra tehnocraţia, dar aceasta trebuie să dispună de o bună pregătire, ceea ce induce ideea asigurării unei priorităţi în dezvoltarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice. Relevant, Friederich von Hayek spunea cu mai mulţi ani în urmă că “Numai participanţii direcţi la procesele economice dispun de cunoaşterea necesară pentru a lua decizii eficiente”[Hayek, 1991].

·        Învăţarea devine procesul general caracteristic noii economii, pentru că economisirea resurselor şi orientarea acţiunilor în direcţia satisfacerii nevoilor mai mari şi mai diferite cu resurse limitate, în logica proceselor circular active la care ne-am mai referit, presupune cunoaştere, generalizare, învăţare pentru toţi membrii SI-SC. Pentru a face activitate economică într-un anumit fel, trebuie să existe cunoştinţele necesare în acest sens, iar pentru a le asigura, cunoaşterea trebuie să fi avut loc înaintea acţiunii economice. Deci neapărat trebuie acordată prioritate proceselor generatoare de cunoştinţe noi, cercetării tehnico-ştiinţifice. Rezultanta generală a învăţării trebuie să fie creşterea evidentă a eficienţei în general şi a celei economice în special. Desigur, odată cu aceasta se pune şi problema comensurării adecvate a proceselor economice, inclusiv a eficienţei însăşi, pentru a dobândi mai multă relevanţă şi fidelitate faţă de fenomenele respective. Dar aceasta poate constitui un alt segment al demersului nostru.

·        Promovarea noii economii în România înseamnă acum o apropiere de standardele economiilor dezvoltate şi ale structurilor euro-atlantice, atât prin caracteristici generale cât şi prin tendinţele pe termen lung.

·        Pentru a reuşi noua economie este necesar ca opţiunile de politică economică validate electoral să se concretizeze imediat în strategii pe termen mediu şi apoi, neapărat, în strategii pe termene foarte lungi (25-50 ani) pentru a asigura continuitatea şi complementaritatea acţiunilor economice. Aceasta ar contribui, totodată, la creşterea eficienţei în gestionarea resurselor şi aşa foarte limitate ale României. Elaborarea acestor strategii ar trebui să se contureze către 2004-2005 şi apoi să se asigure agregarea lor spre 2007-2008.