1

1.Noţiunea şi caracterizarea legitimei apărări

Prin dispoziţiile alin. (1) din art; 24 şi alin. (2) din art. 26 ale Constituţiei Republicii Moldova fiecărei persoane se acordă dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale.

 (1) Potrivit alin. (1) al art. 36 din CP al RM, nu constituie ifracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută
la alin. (2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaşte dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea împrejurare, ci că legea penală riu intervine datorită existenţei unor situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit comportament ieşit din comun. Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu a fost niciodată pedepsită. Romanii spuneau că este îngă­duit a respinge forţa prin forţă, şi acest drept îl are omul de la natură. "Atunci când viaţa noastră e primejduită de silnicia hoţilor sau de armele vrăjmaşilor -spunea Cicero -, orice chip ce ne îngăduie scăparea este bun şi cinstit." Pravila lui Caragea prevedea: "Cine va omorî apărîndu-şi viaţa de primej­die nevinovat este..." La fel şi Pravila lui Vasilelupu: "Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-1 ucidă nu se va certa niciodată, iară de va merge neştine să ucidă pre cineva si acela îl va întîmpina şi-1 va ucide pre dînsul, atunci să nu se cheme că l-au ucis neştine, ca să dzîcă că s-a ucis singur

De-a lungul timpului conceptul a evoluat. în doctrină găsim numeroase încercări de identificare a fundamentului acestei categorii juridice; în funcţie de opiniile exprimate s-au conturat două tipuri de teorii asupra fundamentu­ lui legitimei apărări, şi anume teoriile subiective şi teoriile obiective.

Potrivit teoriilor subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrîngerii morale) legitima apărare se fundamentează pe invincibilitatea instinctului omenesc de apărare în faţa unui atac care îi pune în primejdie viaţa sau integritatea corporală. Acestea au fost criticate de susţinătorii opinii­lor după care legitima apărare ar fi un drept, menţionîndu-se şi faptul că ele ignoră caracterul injust al agresiunii.

În cadrul teoriilor obiective (teoria negaţiei injustului, teoria retribuţiei răului prin rău, teoria coliziunii de drepturi şi obligaţii, teoria apărării publice subsidiare, teoria utilităţii speciale, teoria exerciţiului funcţiei publice, teoria dreptului subiectiv cu caracter public) - legitima apărare este privită ca o cauză obiectivă de justificare, ce acţionează in tem, acţiunea sa fiind conformă drep­tului. Aceste teorii resping ideea constrângerii psihice şi susţin că legitima apă­rare ar fi un drept, conferit de lege celui aflat în faţa unui atac.

Deci, în prezenţa unui drept nu se poate vorbi de vinovăţie şi de răspunderea penală a făptuito­rului. Aceste teorii, deşi interesante, nu pun în lumină esenţa reală a legitimei apărări şi conţin unele idei care nu pot fi acceptate. Fundamentul real al înlătu­rării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare, este constrîngerea psihică şi, deci, absenţa vinovăţiei.

Persoana aflată în faţa unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru un interes public un pericol grav şi iminent, este constrînsă să reacţioneze în scopul apărării valorilor sociale ame­ninţate grav de un atac periculos. Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare.

Dreptul la legitima apărare îl au în mod egal toate persoanele, indiferent de pregătirea lor profesională sau specială, precum şi de situaţia de serviciu, în acest caz fac excepţie de la regula generală persoanele în ale căror atribu­ţii de serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de pildă, poliţiştii). Neîndeplinirea acestor obligaţiuni poate avea drept urmare aplicarea sancţiunilor disciplinare sau a pedepselor penale, de pildă, pentru neglijenţă în serviciu (art. 329 din CP al RM).

În art. 14-17 ale Legii RM cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990 sunt stipulate condiţiile şi limitele aplicării forţei, a mijloacelor speciale şi a ar­mei de foc de către colaboratorii poliţiei pentru apărarea cetăţenilor şi pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, precum şi în alte situaţii stipulate nemijlocit în lege.

Pentru majoritatea cetăţenilor dreptul la legitima apărare reprezintă un drept al lor subiectiv. Acest drept aparţine persoanei indiferent de prezenţa sau absenţa posibilităţii de a evita atacul prejudiciabil (posibilitatea de a fugi sau de a chema în ajutor alte persoane). Tocmai din această cauză legitima apărare este considerată pe bună dreptate o activitate activă, ofensivă. Nimeni nu este în drept să reproşeze celui ce s-a apărat faptul provocării de daune fizice, atunci când acesta ar fi putut să-şi apere drepturile prin fuga de la locul incidentului, prin crearea unor obstacole în faţa atacantului etc. Caracterul activ, ofensiv al legitimei apărări este indicat şi în unele legi, ale căror dispoziţii permit aplicarea armei pentru înlăturarea unui atac prejudiciabil Legea RM cu privire la arme nr. 110-XIII din 18.05.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4/43 din 08.09.1994, art. 36-38.

Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitatea. Ea constituie, de asemenea, o metodă de prevenire a acţiunilor prejudiciabile, întrucît pericolul de a fi omorît sau vătămat corporal nemijlocit ia locul aten­tatului de cele mai dese ori intimidează mai mult făptuitorul decît posibilita­tea aplicării ulterioare a unei pedepse.

2. Condiţii privitoare la atac şi apărare

Legitima apărare se caracterizează prin existenţa unui atac, a unei agresiu­ni care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public şi care impun cu necesitate acţiuni de apărare pentru ocrotirea şi pro­tejarea valorilor sociale menţionate expres de lege. Atît în jurul atacului, cât şi al apărării, legiuitorul şi teoreticienii au asociat o serie de condiţii menite să caracterizeze apărarea şi atacul, din punct de vedere penal.

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Din această definiţie rezultă că fapta trebuie să aparţină neapărat omului, de aceea atacul venit din partea unui animal, în măsura în care nu reprezintă o agresiune declanşată voit de stăpânul acestuia (ca în cazul asmuţirii unui câi­ne), nu va justifica o reacţie în condiţiile apărării legitime, ci în limitele stării de extremă necesitate (despre care vom vorbi ulterior).

Unii autori sunt de părerea că nu poate constitui un atac care ar crea o stare de legitimă apărare atacul efectuat de către o persoană iresponsabilă, cu toate că şi în astfel de situaţii cel atacat este nevoit să se apere săvîrşind o faptă prevăzută de legea penală. În accepţia acestora, fapta astfel săvîrşită nu con­stituie infracţiune şi nu atrage răspunderea penală, întrucît este săvârşită fără vinovăţie, temeiul excluderii în acest caz constituindu-1 nu legitima apărare, ci starea de extremă necesitate.

Alţi autori (pe care îi susţinem) consideră drept o situaţie excepţională apărarea împotriva atacului survenit din partea unei persoane iresponsabile sau care n-a împlinit vîrsta răspunderii penale. Dacă celui ce se apără îi sunt cunos­cute aceste "caracteristici" ale atacantului, apărătorul este obligat să întreprindă toate măsurile pentru a opri declanşarea atacului, iar dacă acest lucru este im­posibil, ca excepţie se admite cauzarea de daune atacantului.

Condiţia indicată, după părerea noastră, nu se referă la situaţiile agresiunilor violente săvîrşite în grup, periculoase pentru viaţa sau sănătatea celui ce se apără. în astfel de cazuri urmează a fi aplicate condiţiile generale ale instituţiei legitimei apărări.

În conceptul de legitimă apărare prin atac se înţelege o acţiune sau o in­acţiune prejudiciabilă, adică este vorba de atac atît în cazul unei comportări activ agresive (de pildă; o persoană îndreaptă arma spre o altă persoană cu intenţia de a o omorî sau vătăma), cît şi în cazul unei atitudini pasiv agresive (de ex., o persoană care, avînd în îngrijire un bolnav, nu-i administrează medica­mentele potrivit prescripţiilor medicului, cu intenţia de a-i provoca moartea). Mai mult ca atît, inacţiunea reprezintă un atac numai dacă există obligaţia legală de a acţiona.

Potrivit legii - alin. (2) al art. 36 din CP al RM

- Atacul trebuie să îndepli­ nească următoarele condiţii:

a)   să fie direct, imediat, material şi real;

a)      să fie îndreptat împotriva propriei persoane, a altei persoane sau împo­ triva unui interes public;

b)             să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

                                                                                       a)Atacul direct. Atacul este direct când prin el se creează un pericol care ameninţă nemijlocit valorile ce pot forma obiectul legitimei apărări, deci în acest caz trebuie să existe o legătură de la cauză la efect între atac şi pericolul grav creat. în literatura juridică s-a arătat că atacul trebuie considerat direct nu doar atunci când între fapta atacantului şi victimă există un contact fizic ne­mijlocit, ci şi în cazul în care, deşi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, el vizează ca acţiune agresivă anume această valoare (de ex., atacantul a început să taie cablul care susţine schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viaţa acestuia).                                                                    Atacul nu va fi consi­derat direct atunci când între atacant şi victimă se află un obstacol (un zid, o uşă încuiată, o distanţă mare etc.) care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Atacul imediat.Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfă­şurarea acestuia, încadrîndu-1 într-un anumit interval, în care poate interveni o apărare legitimă.

Literatura juridică este de acord că ar fi absurd să se pretindă să te aperi numai după declanşarea atacului, astfel că atacul imediat poate fi real sau în curs de executare (actual).

Atacul este considerat real atunci cînd acţiunea lui a început sau este gata să înceapă, ţinînd cont de împrejurările concrete ale cauzei, de pildă, în cazul în care atacantul îndreaptă mîna spre buzunar pentru a scoate arma. În in­tervalul acesta de timp apărarea poate interveni pentru a respinge atacul. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul mic dintre momentul începerii atacului şi momentul apariţiei (ivirii) pericolului. Dacă acest interval este mai mare, în aşa fel încît să existe posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decît săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.

Atacul este în curs de executare (actual) atunci cînd se află în desfăşurare, în evoluţia sa pînă în momentul consumării. Un asemenea atac se află într-un raport de concomitentă cu pericolul generat de agresiune şi cu necesitatea ac­tului de apărare.

Dacă atacul s-a consumat, nu se mai poate invoca legitima apărare, întru­cît nu sunt întrunite condiţiile legii în ceea ce priveşte desfăşurarea în timp a atacului, cînd valoarea este supusă pericolului de a fi lezată. Atacul se consideră consumat atunci cînd agresiunea a luat sfîrşit, iar odată cu ea încetează de fapt şi pericolul pentru valorile ocrotite de lege.

Dacă atacantul, fiind respins după primul atac, continuă să aibă o atitudine agresivă, intenţionînd să reia atacul asupra aceleiaşi persoane, se poate considera că atacul este în plină desfăşurare, că este un atac imediat, care justifică apărarea din partea celui atacat.

În literatura juridică penală romînească se face o precizare importantă cu privire la momentul consumării atacului: dacă în cazul infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă în momentul consumării infracţiunii realizate prin săvârşirea lui, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, atacul nu se consideră consumat decît în momentul în care, după săvîrşire, infracţiunea şi-a pierdut caracterul flagrant.

Astfel, în cazul infracţiunii de furt, atacul se consi­deră actual şi atunci când, după luarea bunului, autorul se îndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa încît dacă, în acest timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul sustras, dispoziţiile legale privitoare la legitima apărare sunt, în principiu, aplicabile. De fapt, la acest subiect poate fi raportat, după părerea noastră, pct. 16 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului” prin care se stabileşte că furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are posibilitatea reală de a utiliza sau a dispune de ea la discreţia sa. În concluzie, referitor la caracterul imediat al atacului vom menţiona că acesta, fiind o problemă de fapt, se va stabili în fiecare cauză penală prin analizarea tuturor datelor adunate cu privire la atacul produs şi pericolul pe care acesta îl reprezenta pentru valorile ocrotite de lege; deci iminenţa atacului trebuie apreciată în mod obiectiv.

 Atacul material. Atacul este material atunci când acesta se realizează prin fapte de natură să provoace modificări materiale, fizice asupra valorilor împotriva cărora se îndreaptă. Atacul este recunoscut material nu numai atun­ci cînd pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică, ci şi în cazul cînd aceasta din urmă se asociază cu diferite instrumente, mijloace care sunt în măsură să provoace o modificare fizică valorilor ocrotite de legea penală. Practica şi doctrina penală sunt unanime în aprecierea că violenţele ver­bale sau scrise (insultele, ameninţările, calomniile) nu pot justifica o acţiune în apărare dacă nu provoacă un pericol fizic Dacă faţă de un asemenea atac s-a reacţionat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul, care a avut posibilitatea să reacţioneze pe cale juridică, nu poate beneficia de impunitate pe temeiul legitimei apărări, dar poate invoca existenţa unor cir­cumstanţe atenuante (de ex., potrivit pct. i al art. 76 din CP al RM).

De asemenea, împrejurarea că o persoană este înarmată nu poate fi consi­derată că ar constitui un atac material care să justifice legitima apărare, atâta timp cât nu se încearcă să se facă uz de arma respectivă.

Atacul real. Atacul este real atunci cînd acesta există obiectiv, şi nu este presupus de persoană. Atacul real constă în actul de agresiune care este pe punctul de a se produce, care ameninţă eu realizarea lui, existînd certitudinea înfăptuirii sale (de ex., atacantul, după ce a ameninţat victima cu moartea, îşi ia arma de pe umăr şi o încarcă). Atacul real nu trebuie confundat cu atacul eventual, deci cu o agresiune care s-ar putea produce cîndva în viitor sau cu teama faţă de un atac doar presupus. Este posibil ca o persoană să se afle în eroare asupra existenţei unui atac (de ex., observă într-o noapte pe cineva ascuns în apropierea casei sale, pregătit să lovească), deşi în realitate să nu fie vorba de aşa ceva (bănuitul "agresor", fiind în stare de ebrietate, s-a sprijinit de gardul locuinţei). Dacă în asemenea condiţii o persoană comite o infracţiune faţă de presupusul atacant, problema tragerii la răspundere penală a acesteia se rezolvă în funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei. Atacul eventual nu poate fi luat în consideraţie la constatarea stării de legitimă apărare, deoarece în ase­menea situaţii nu se poate stabili un raport de cauzalitate cu actualitatea peri­colului, persoana ameninţată de un astfel de atac putînd lua diverse măsuri de prevenire a pericolului care să nu constea în fapte prevăzute de legea penală.

În cazul atacului real, declanşarea (izbucnirea) acestuia trebuie să fie atît de aproape de realizare, încît dacă persoana constrînsă să se apere nu ar fi ac­ţionat în acel moment, ea ar fi fost cu certitudine expusă pericolului. Caracte­rul real al atacului rezultă din elementele obiective care pun în evidenţă inten­ţia agresorului de a săvârşi cu siguranţă atacul. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.

b) Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei proprii, a altei persoane sau împotriva unui interes public.

 Această caracteristică se referă la obiectul juridic al atacului. Pentru existenţa legitimei apărări şi deci a stării care a de­terminat-o, trebuie să se constate că atacul a fost îndreptat împotriva persoanei sau împotriva unei alte persoane, ori contra unui interes public. Astfel, acesta se poate îndrepta împotriva persoanei, fiind de natură a-i vătăma viaţa, integrita­tea corporală, sănătatea, libertatea şi alte valori cărora legea le conferă protecţie, sau a vreunei valori sociale care formează obiectul juridic al vreunui drept acordat de lege persoanelor fizice sau juridice, ori împotriva unui interes public.

Reglementarea în vigoare prevede că atacul îndreptat împotriva unui in­teres public justifică o apărare legitimă. în Codul penal al RM nu se conţine vreo dispoziţie referitoare la termenul "interes public", spre deosebire de Co­dul penal al României, care, în art. 145, stabileşte:

"Prin termenul "public" se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile publice sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii". Deci din sfera noţiunii de "interes public" fac par­te siguranţa statului, proprietatea publică, activitatea organelor şi instituţiilor de stat, ordinea publică şi alte valori asemănătoare.

Poate realiza apărarea atât persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cât şi o altă persoană, prezentă la locul săvârşirii atacului, care-i vine în ajutor, efectuând acţiuni de apărare în favoarea celui atacat.

Împotriva unui atac de natură a vătăma interesul public poate interveni orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligaţie de serviciu în legătură cu interesul pus în pericol.

c) Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

 Instituind această condiţie, legea a pornit de la ideea că numai un pericol grav creează celui ce se apără o stare specială de constrîngere sub imperiul căreia se reacţionează. Caracterul grav al pericolului se manifestă atunci cînd atacul ameninţă cu producerea unor consecinţe negative ireparabile sau greu de remediat pentru valoarea ocrotită de legea penală (de ex„ pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugerea unui bun etc.) Determinarea gravităţii pericolului trebuie să se facă în raport cu circumstanţele reale din momentul atacului, luîndu-se în consideraţie mai ales natura şi intensitatea atacului, im­portanţa reală a valorilor puse în pericol, persoana atacantului şi, în general, toate datele concrete caracteristice fiecărei cauze în parte şi nu circumstanţele "ex post", după criterii abstracte, căci nu orice atac creează o stare de pericol grav. Un pericol care nu ar fi grav nu este de natură să creeze, în psihicul celui care efectuează actul de apărare, acea stare specială de constrîngere, care exclu­de posibilitatea de determinare liberă a voinţei şi, ca atare, existenţa vinovăţiei, acţionînd sub presiunea constrîngerii provocate de pericolul grav.

Avînd în vedere că împotriva atacului care generează un pericol grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală, menţionăm că instituţia legi­timei apărări (împotriva atacului care nu este sursa unui pericol grav) pentru apărarea ordinii de stat sau publice, a proprietăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a ordinii administrative stabilite este reglementată în Codul cu privire la contravenţiile administrative al RM(art. 18).

În reglementarea penală a Republicii Moldova se conţine pentru prima dată prevederea potrivit căreia "Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută de alin. (2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţi­tă de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de amenin­ţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere" (alin. (3) al art. 36 din CP al.RM). Pornind de la aceste dispoziţii

Pornind de la aceste dispoziţii legale, apreciem că obiect al atacului îl pot constitui şi drepturile persoanei, altele decât cele referitoare la existenţa sa fizică şi morală, adică drepturile re­cunoscute şi apărate de lege (dreptul de proprietate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la posesie etc). Legitima apărare presupune prin concept existenţa unei apărări împotriva agresiunii care să se concretizeze în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin apărare, în sensul dreptului penal, se înţelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul cu carac­teristicile prevăzute de lege.

- Apărarea, la rîndul ei, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

d)             apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei persoane sau a unui interes public;

e)      apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;

f)                apărarea să fie îndreptată împotriva atacantului;

g)      apărarea să fie concomitentă cu atacul;

h)            apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.

d)  Apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat împotriva
unei persoane sau a unui interes public

Apărarea este legitimă numai în măsura în care aceasta este îndreptată împotriva unui atac agresiv, urmărind înlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el îl generează.

Scopul apărării, ca latură a legitimei apărări, constă în apărarea persoanei, a intereselor publice de la atentatele prejudiciabile. Persoana fizică este apărată cu privire la toate atributele sale (viaţă, integritate corporală, sănătate etc), indiferent dacă are capacitate psihofizică sau nu, precum şi proprietatea sa. De asemenea este legitimă apărarea interesului public. Condiţia arătată obligă ca apărarea (pe lîngă ceea ce am menţionat anterior) să se desfăşoare din mo­mentul în care atacul devine actual, inevitabil.

e) Apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală
Pentru a se pune problema legitimei apărări, se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Practic, riposta în legitimă apărare se realizează în cele mai frecvente cazuri prin intermediul unor fapte de omor sau de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii atacantului. Fapta săvârşită în legitimă apărare poate îmbrăca însă şi alte forme de exteriorizare, în funcţie de natura atacului, de specificul valorii periclitate prin agresiune şi împrejurările cauzei. Dacă atacul este înlăturat prin săvârşirea unei fapte neprevăzute de legea penală, atunci nu poate fi invocată starea de legitimă apărare, incidenţa dispoziţiilor înscrise în art. 36 din CP al RM fiind exclusă.

f) Apărarea să fie îndreptată împotriva atacantului

Apărarea este legitimă dacă este îndreptată numai împotriva atacantului şi nu contra terţelor persoane (rude, prieteni etc). Cauzarea de prejudicii per­soanelor terţe ca rezultat al unei erori admise în persoana atacantului exclude nondelincvenţa apărării. Răspunderea pentru asemenea "apărare" survine pe baze generale, adică în funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei.

Practic în toate cazurile apărarea se manifestă din punct de vedere obiectiv prin acţiuni. Insă, în cazuri excepţionale, aceasta se poate realiza şi prin inacţi­uni (de pildă, persoana nu-şi opreşte cîinele care 1-a atacat singur pe agresor).

g)  Apărarea să fie concomitentă cu atacul

Sub acest aspect este evident că actele de apărare se vor înscrie întotdeauna în limitele unei apărări legitime atunci când, sub raport dinamic, se vor situa în intervalul de timp ce corespunde atît atacului imediat, cât şi atacului în curs de realizare. Apărarea se consideră concomitentă pe tot intervalul de timp în care atacul corespunde cerinţei de imediat sau se află în curs de realizare, şi nu va mai îndeplini această condiţie în cazul unui atac eventual, ce se va produce în viitor, şi nici în cazul unui atac deja consumat şi care nu prezintă pericolul de a fi reluat imediat.

h)  Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului

Pentru a opera legitima apărare mai este necesar să se stabilească dacă în­tre apărare şi atac a existat o anumită proporţie. Proporţionalitatea în această situaţie nefiind de ordin matematic şi nepresupunând o echivalenţă absolută a faptelor şi mijloacelor, ci doar o proporţionalitate relativă, aproximativă. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili anumite criterii de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi cea a apărării. Această sarcină revine doar organelor judiciare, care sunt în măsură să aprecieze criteriul pro­porţionalităţii, luînd în considerare nu numai valorile împotriva cărora s-au îndreptat atacul şi actele de apărare, ci şi toate împrejurările în care s-a produs agresiunea (intensitatea, mijloacele aplicate, timpul, locul, forţa şi posibilităţile atacantului şi apărătorului - vârstă, sex, starea sănătăţii etc.).

Nu se poate pretinde o proporţie strictă între apărare şi atac din simplul motiv că cel ce se apără este, de regulă, obiectul unui atac neaşteptat şi sur­prinzător, fiind ca atare în neputinţă de a-şi pregăti apărarea corespunzătoare naturii şi intensităţii atacului. Persoana atacată acţionează în interesul salvă­rii sale ori în interes public în condiţii improvizate, în grabă şi într-o stare sufletească de constrîngere. în consecinţă, persoana care se apără nu poate, de obicei, să aprecieze cu calm şi luciditate nici mijloacele pe care le are la îndemână, pentru a anihila pericolul, şi nici să calculeze intensitatea reacţiei sale în apărare perfect proporţional cu cerinţa curmării agresiunii. Anume de aceea nu se poate cere o echivalenţă între intensitatea apărării şi cea a atacu­lui şi nici între mijloacele folosite de cel care se apără şi cel care declanşează atacul. Apărarea este legitimă atunci când dauna cauzată în procesul legitimei apărări este mai mică, egală sau chiar mai mare în raport cu dauna evitată; cea care s-ar fi putut produce.                                                                                                                                               Potrivit art. 1401 din CC al RM, nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei.

Dacă în timpul apărării împotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.

Legislaţiile penale din Rusia (alin. (3) din art. 37, pct. j) din alin. (1) al art. 61), România (alin. (3) din art. 44, lit. a) din art. 73), Polonia (§2, art. 25), Franţa (art. 122-5)) conţin dispoziţii ce reglementează instituţia depăşirii li­mitelor legitimei apărări. Codul penal al RM din 1961, prin dispoziţia alin. (2) din art. 13, stabilea: "Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului", iar Partea specială a Codului penal respectiv conţinea componenţele omorului, săvârşit în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 91), şi ale vătămării gra­ve sau mai puţin grave a integrităţii corporale, cauzate în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 98), iar pct. 5 al art. 37 din Partea generală con­ţinea ca circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii ca urmare a apărării împotriva unui atac social-periculos chiar dacă au fost depăşite limitele legi­timei apărări. Codul penal în vigoare nu conţine nici o dispoziţie care ar re­glementa acest subiect, lăsînd la discreţia instanţelor de judecată soluţionarea unor asemenea situaţii, care, cu certitudine, vor exista în practica judiciară. în teoria dreptului penal depăşirea limitelor legitimei apărări poartă denumirea de exces de apărare (de la lat. excessus). Excesul de apărare poate exista numai în cazul necorespunderii vădite a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, atunci cînd atacantului, fără necesitate, i se cauzează intenţionat o daună ce se exprimă sub formă de deces sau vătămare corporală. Cauzarea de daune atacantului din imprudenţă nu poate antrena răspunderea penală.

Doctrina pena­lă conţine şi un alt punct de vedere ce se referă la problema în cauză, conform căruia depăşirea limitelor legitimei apărări poate avea loc atît intenţionat, cît şi din imprudenţă, iar potrivit opiniei savantului M. L Iakubovici, vinovăţia în cazul excesului de apărare se poate manifesta numai prin imprudenţă. Codul penal al Federaţiei Ruse conţine o reglementare expresă referitoare la subiectul în discuţie, legiuitorul stabilind dispoziţii precise, concrete cu privire la forma intenţionată a vinovăţiei în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări. în fieca­re caz concret este absolut necesară stabilirea elementului intelectual şi volitiv al intenţiei, adică persoana care se apără trebuie să conştientizeze că apărarea nu corespunde caracterului şi pericolului atacului, ea trebuie să prevadă cau­zarea daunei care depăşeşte vădit paguba "necesară" în situaţia dată, dorind sau admiţînd-o conştient, avînd o atitudine indiferentă faţă de survenirea ei. Dacă se constată că infracţiunea a fost săvîrşită în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări, atunci, în conformitate cu pct. j) din alin. (1) al art. 61 din CP al Federaţiei Ruse, fapta se consideră comisă cu circumstanţe atenuante.

Este interesantă sub acest aspect teoria şi practica penală a României, care divizează excesul în apărare în exces justificat şi scuzabil.

Excesul justificat (alin. (3) din art. 44) reprezintă o depăşire a limitelor legitimei apărări, care constituie, de fapt, tot o legitimă apărare, întrucît se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, cu toate că există o depăşire a limitelor unei apărări propor­ţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului. Legiuitorul romîn a raportat această situaţie la starea de legitimă apărare, pornind de la faptul că, în situa­ţia în care se acţionează sub stăpînirea unei tulburări sau temeri generate de pericolul atacului, se poate vorbi de exces din punct de vedere obiectiv, nu şi subiectiv apărarea fiind recunoscută legitimă, chiar dacă există o disproporţie obiectivă între atac şi apărare.

Dacă însă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulbu­rare sau temere, fapta nu mai este considerată săvîrşită în legitimă apărare, ci este infracţiune, săvîrşită cu circumstanţa atenuantă prevăzută de lit. a) a art. 73 din CP al RM; excesul de data aceasta fiind scuzabil.

ÎNCHEIERE

Prin prezenta lucrare mi-am propus să abordez fundamentul teoretic şi practic al efectuării justiţiei penale, a unuia din importantele instituite ale dreptului penal  – legitima apărare

Studiind tema propusă, în spiritul lucrărilor autorilor din diferite ţări, cu titlu de concluzie, constatăm următoarele:

1.         legitima apărare constă din anumite stări, situaţii, întîmplări sau împrejurări existente în timpul săvîrşirii faptei, care fac ca fapta săvîrşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, prin aceasta, înlătură caracterul infracţional sau penal al faptei.

2.         Această situaţie nu trebuie confundată cu cauzele care înlătură răspunderea
penală (amnistia, graţierea, împăcarea), cu înlocuirea răspunderii penale, cu cauzele
de nepedepsire, cu cauzele de liberare de răspundere penală.

3.         în urma analizei prevederilor legislative ale diverselor state, am observat că instituţia legitimei apărări deasemenia are o inportanţă fundamentală în raport cu celelalte instituţi ce fac parte din raporturile juridice de drept penal. Bunăoară în legea penală a R. Moldova este prevăzută legitima apărare la acelaş nivel cu - reţinerea infractorului, -starea de extremă necesitate,   

-constrîngerea fizică sau psihică,  - riscul întemeiat;

 Acelaş lucru îl întîlnim şi în legea penală a F. Ruse, în legea penală a României ş.a.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (art. 30), Constituţia RM (art. 26) reglementează faptul, că „fiecare are dreptul de a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime prin toate mijloacele ce nu contravin legii".

Dreptul la legitima apărare este una din importantele garanţii de realizare a drepturilor şi obligaţiunilor constituţionale ale cetăţenilor pentru protejarea de atentatele la viaţă, sănătate, onoare şi demnitate a oamenilor, a intereselor societăţii şi statului, proprietăţii şi ordinii publice.

Dreptul la legitima apărare este un

 - drept subiectiv, - inalienabil şi firesc al fiecărui om  - membru al societăţii. Orice persoană poate utiliza dreptul său la apărare nedepinzînd de orice circumstanţă, dar poate şi să evite realizarea lui.