1

Programa de studiu la cursul „ Organizarea sistemului judiciar românesc”

1.     Jurisdicţia şi rolul ei în statul de drept

2.     Jurisdicţia ca serviciu public

3.     Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti

4.     Ministerul Public

5.     Magistraţii instanţelor

6.     Auxiliarii justiţiei

Bibliografie

1.        V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ad. A III-A, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928

2.        I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995

3.        A.Iorgovan, I.Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

4.        V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996

5.        GR. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

6.        S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001

7.        N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, 1997

8.        A.Şt.Tulbure, Angela Tatu, Tratat de drept procesual penal, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001

9.        T.Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2003

10.   N.Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000

11.   I.Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002

12.   C.Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Capitolul I – JURISDICŢIA ŞI ROLUL EI ÎN STATUL DE DREPT

1.     Noţiunea de jurisdicţie

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.

Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt relevante înprocesul de înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.Într-o primă accepţiune , termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite între subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvînt compus din jus (drept şi dicere (a spune, a pronunţa, care înseamnă a pronunţa dreptul.

Într-o a doua acepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Constituţia şi legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale” tocmai în această accepţiune. Acestă accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă interes teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar

2.     Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi publice

În activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.

Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991. organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie.

Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori şi de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din Constituţie. Activitatea de elaborare a legilor reprezintă substanţa întregului organism legislativ iar această activitate se înfăptuieşte în baza unei proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi modul de adoptare a legilor şia hotărîrilor, trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc.

Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal  activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează într-o hotărîre-sentinţă sau decizie.

Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului.

Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată.

Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.

Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este veritabil „Guvern al magistraturii”.

Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri în termenul legal (procedura conteinciosului administrativ).

1.     Actul jurisdicţional şi actul administrativ

Autonomia autorităţilor judiciare faţă de celelate organe statale imprimă acelaşi caracter şi actului în care se finalizează activitatea de bază a jurisdicţiei.

În scopul prezentării trăsăturilor particulare ale actului jurisdicţional au fost adoptate mai multe criterii.

a.     Criteriile formale

Un prim criteriu formal se referă la organul emitent. În această concepţie, actul ce emană de la o autoritate judecătorească constituie un act jurisdicţional. Este un criteriu formal important, dar nu se poate ignora faptul că, nu toate acetele pronunţate de instanţele judecătoreşti au caracter jurisdicţional, după cum există şi autorităţi administrative ce au căderea de a emite acte jurisdicţionale.

În actul jurisdicţional intervin trei subiecţi: statul prin intermediul judecătorului, reclamantul şi pîrîtul.  De aici s-a tras concluzia unei diferenţe esenţiale între cele două categorii de acte, subliniindu-se că în cadrul actului jurisdicţional statul nu acţionează în interes propriu, în timp ce în cadrul actului administratriv acţionează în favoarea sa. Altfel spus, în actul administrativ statul este parte în conflict, în timp ce în cazul actului jurisdicţional intervine pentru soluţionarea litigiului dintre alţi subiecţi de drept.

În cadrul criteriilor formale trebuie să menţionăm şi desfăşurarea activităţii judiciare sub formă de proces, deci în cadrul unei proceduri prestabilite de lege. Aşadar, judecătorul nu acţionează la întîmplare în vederea soluţionării unui conflict între particulari sau alţi subiecţi de drept, ci după o procedură riguros determinată de lege.

Criteriile formale, privite izolat sau în ansamblul lor, nu sunt de natură să realizeze o delimitare categorică a actului jurisdicţional faţă de actul administrativ, astfel încît s-a recurs şi la unele criterii materiale.

b.    Criteriile materiale

Un prim criteriu vizează finalitatea actului. Potrivit acestui criteriu, actul jurisdicţional urmăreşte restabilirea ordinii de drept şi armoniei sociale.

În literatura juridică mai veche s-a considerat că activitatea juridisdicţională se particularizează faţă de cea administrativă prin prezenţa necesară a unei pretenţii referitoare la existenţa unui drept sau unei situaţii juridice subiective.

Asupra pretenţiei deduse judecăţii, şi după aprecierea faptelor ce sunt prezentate, judecătorul este dator să se pronunţe printr-o hotărîre. Puterea lucrului judecat este considerată un atribut exclusiv a actului jurisdicţional. Astfel spus, dacă un act dobîndeşte autoritate de lucru judecat el este un act jurisdicţional; în caz contrar, nu ne eflăm în prezenţa unui act jurisdicţional. Prin urmare, fără autoritatea lucrului judecat nu poate fi concepută nici funcţia judiciară.

c.      Sistemul mixt

În literatura juridică s- subliniat că nici criteriile materiale nu sunt suficiente pentru delimitarea actului jurisdicţional faţă de actul administrativ. O delimitare mai riguroasă se poate realiza doar în cadrul unui sistem mixt, adică al unui sistem care îmbină criteriile formale cu cele materiale.

Totalitatea criteriilor prezentate au un caracter esenţial: existenţa unei proceduri specifice (judiciară), existenţa unei pretenţii care conduce la o soluţie (hotărîre) înzestrată cu putere de lucru judecat.

2.     Conţinutul jurisdicţiei

Substanţa activităţii judiciare se materializează în hotărîrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale, fiind vorba de hotărîrea finală, şi nu de celelalte acte emise de judecător în cursul activităţii de soluţionare a litigiului.

Actul final şi de dispoziţia este precedat, în mod necesar, de un complex de acte şi activităţi procesuale de natură să pregătească soluţia finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.

Eugen Herovanu consideră că, şi alte acte, alături de hotărîre, dobîndesc atributul de „jurisdicţionale”. În această categorie sunt incluse:

a)       actele de administraţie interioară în legătură cu activitatea jurisdicţională a magistratului, în care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor,

b)      actele ce pregătesc hotărîrea sau care dezleagă diverse chestiuni în legătură cu lucrările întocmite între cerere şi hotărîre.

Toate acestea constituie acte jurisdicţionale în sens larg.

Referirea noastră la conţinutul jurisdicţiei nu ar fi completă fără formularea unor succinte consideraţii şi cu privire la ctivitatea realizată de judecător în cadrul proceurii necontencioase (Codul deprocedură civilă consacră, în Cartea a III-a, unele dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase).

Jurisdicţia necontencioasă  îşi are originea în dreptul roman. La început, atribuţiile cu caracter neconteincios au fost încredinţate notarilor, iar apoi magistraţilor.

Conceptul de jurisdicţie determină ceea ce în dreptul modern denumim jurisdicţie conteincioasă, deoarece funcţia esenţială a jurisdicţiei este soluţionarea unui litigiu în care intervin părţi cu interese contrare. Jurisdicţia graţioasă sa jurisdicţia voluntară sunt sintagme adoptate de-a lungul timpului tocmai pentru a demarca jurisdicţia propriu-zisă (conteincioasă) de jurisdicţia necontencioasă. Delimitarea jurisdicţiei contencioase de jurisdicţia graţioasă sau voluntară prezintă importanţă teoretică şi practică şi în determinarea naturii juridice a actelor adoptate în cadrul procedurii necontencioase.