1

Introducere

Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: “idem est non esse et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se vorbeşte despre un drept subiectiv procesual - dreptul la probă, care dublează şi intăreşte dreptul subiectiv substanţial.

Considerând că un proces este un duel al probelor parţilor, putem spune că probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi.

Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea. În  prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienţei probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv in căutarea probelor. Judecătorul va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă parţile se împotrivesc, obligaţie înscrisă în art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelată cu dispoziţia înscrisă în art. 129 alin. 2.

Cât priveşte partea, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate.

Capitolul I

Noţiuni generale despre probe

Definirea noţiunii de probă

În literatura juridică şi în practica juridică, noţiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri.

Într-un prim sens, prin probă se înţelege acţiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile in litigiu; privită din acest sens, noţiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei.

Într-un al doilea sens, prin probă se înţelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecăţii, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noţiunea de probă se referă la mijloacele de probaţiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depoziţiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părţi, cercetarea la faţa locului.

Într-un al treilea sens, prin noţiunea de probă se înţelege rezultatul acţiunii de probaţiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.

În mod obişnuit, noţiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înţelesul de mijloace de probaţiune judiciară.

În literatura juridică se mai vorbeşte şi de un alt înţeles al noţiunii de probă, şi anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este utilizat, la rândul său, pentru a stabili existenţa sau neexistenţa unui alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii.  Din acest punct de vedere, faptele se împart în:

·                      Fapte principale( facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecăţii şi care trebuie dovedite;

·                      Fapte probatorii( facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea exiistenţei sau inexistenţei raportului litigios.º

Importanţa probelor în procesul civil

Având de rezolvat un conflict între două părţi cu interese contrarii, instanţa de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi să stabilească faptele şi împrejurările care au dat naştere conflictului.

Afirmaţiile, recunoaşterile sau negările părţilor au, în cadrul unui proces civil, impotanţa lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că fiecare parte litigantă afirmă, recunoaşte sau neagă ceea ce-i convine  pentru a-şi aduce câştig de cauză.

De aceea, stabilirea adevărului şi justa soluţionare a fiecărei cauze civile nu se poate face decât pe bază de probe.

Dacă judecătorul cunoaşte sau se presupune că ar cunoaşte legea,  el este însă  străin de adevăratele raporturi dintre părţi. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea existenţei sau neexistenţei actelor şi faptelor de care depinde recunoaşterea drepturilor sau intereselor ce formează obiectul neînţelegerii dintre părţile aflate în litigiu.

 Importanţa probelor în cadrul procesului civil se relevă şi cu ocazia controlului judiciar. Numai dacă se sprijină pe dovezi întemeiate şi apreciate ca atare, hotărârile pronunţate de instanţele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanţele ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justă sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fără a avea dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi desfiinţate. Dacă soluţia dată în cauză este rezultatul unei greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau rezultatul omisiunni instanţei de a se pronunţa asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate.

º G. Boroi „ Administrarea dovezilor, în Codul de procedură civilă comentat şi ordonat”; Editura All; Bucureşti 1994; p 254

Obiectul probei

Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată.

Obiect al probaţiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificaţia judiciară din care se poate deduce naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Din principiul că în faţa instanţei trebuie dovedite numai faptele şi împrejurările care au dat naştere litigiului dintre părţi, rezultă că normele de drept nu pot constitui obiect al probaţiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este în sarcina judecătorului care cunoaşte sau este presupus ar cunoaşte legea.

Părţile au dreptul să indice, să discute sau să interpreteze legea, însă prin acestea ele nu fac act de probaţiune judiciară, ci participă numai la pregătirea materialului pe baza căruia judecătorul îşi va îndeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept în cazul supus judecăţii.

De aici trebuie reţinut faptul că normele de drept se invocă şi se interpretează dar nu se probează.

Numai în mod excepţional când în faţa unei instanţe judecătoreşti se invocă existenţa şi se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie să facă dovada existenţei şi cuprinsul acestei legi.¹

În procesul civil, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vătămarea corporală; distrugerea unei clădiri, rănirea unui animal; sau cauzarea unui prjudiciu ca rezultat a unei inundaţii, cutremur, furtună.

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinţă, voinţa de a vătăma, etc.

¹ I. Nestor Principiul jura novit curia în cazul aplicării legii străine,  în „Studii şi cercetări juridice” p. 293