1

GESTIUNEA FRAUDULOASĂ

Această infracţiune este prevăzută de Codul penal al României[1] (art. 214) în Titlul III denumit „Infracţiuni contra patrimoniului”.[2] În afara gestiunii frauduloase, acest titlu reglementează următoarele infracţiuni: furtul (art. 208), furtul calificat (art. 209), furtul urmărit la plângerea prealabilă (art. 210), tâlharia (art. 211), pirateria (art. 212), abuzul de încredere (art.213), înşelăciunea (art. 215), delapidarea (art. 215^1), însuşirea bunului găsit (art. 216), distrugerea (art. 217), distrugerea calificată (art. 218), distrugerea din culpă (art. 219), tulburarea de posesie (art. 220) şi tăinuirea (art. 221).

Constituţia României, prin art. 136 face referire la proprietate, pe care o împarte în două: publică şi privată.Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege”, iar „proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice” conform al. 5.Aşadar, plecând de la dispoziţiile constituţionale, legiuitorul a incriminat o serie de infracţiuni care fac parte din titlul menţionat mai sus.

Trebuie arătat că  noţiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât noţiunea de proprietate, incluzând nu numai proprietatea, ci totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică.În această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură, şi numai în ultimă instantă, prin intermediul normelor penale.[3]

Definiţia gestiunii frauduloase este dată de art.[4] 214 al. 1 constând în „pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acestor bunuri”.

Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial, iar obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la buna-credinţă şi încrederea necesară între cei ce intră în relaţii cu caracter patrimonial.[5]

Această infracţiune are ca obiect material diverse bunuri mobile şi imobile, aparţinând altuia, dar aflate în posesia făptuitorului.Constituie obiect material şi bunurile asupra cărora făptuitorul are un drept de coproprietate, atunci când coproprietarul i-a încredinţat acestuia administrarea sau conservarea întregii universalităţi de bunuri.[6]

Calitatea de subiect activ o poate întruni orice persoană care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării bunurilor altuia, nefiind necesar să aibă calitatea de funcţionar.Nu importă natura contractuală sau legală a obligaţiei de a administra sau conserva bunurile altuia.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele, cu precizarea că în cazul coautoratului trebuie ca făptuitorii să aibă împreună sarcina administrării sau conservării respectivelor bunuri.

[1] Publicat  în B. Of. nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat in B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi republicat în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie1997, fiind modificat în repetate rânduri de-a lungul timpului

[2] Denumire reprodusă astfel cum a fost modificată prin Legea 140/1996

[3] Tudorel Toader – Drept penal – partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 175

[4] Modificat prin Legea nr. 6/1973 şi Legea nr. 140/1996

[5] Tudorel Toader – op. cit., p. 209

[6] Traian Pop – Comentare Cod penal adnotat, 1937, vol. III, p. 521

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiuni sau inacţiuni păgubitoare pentru proprietarul bunurilor administrate sau conservate.Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite cu ocazia administrării sau conservării bunurilor.[1]Administrarea bunurilor presupune îngrijirea acestora, iar conservarea lor se referă la luarea unor măsuri de menţinere a acestora la parametrii calitativi şi cantitativi.

Acţiunea sau inacţiunea păgubitoare trebuie să reprezinte o încălcare a obligaţiei rezultând din însărcinarea primită, în caz contrar fapta nu întruneşte elementele infracţiunii de gestiune frauduloasă.De exemplu, în practica judiciară, s-a considerat că sunt întrunite elementele infracţiunii de gestiune frauduloasă atunci când în calitate de administrator la o asociaţie de locatari, inculpatul şi-a însusit o sumă de bani din fondurile asociaţiei.[2]                        

Urmarea imediată constă în pricinuirea unor pagube, iar raportul de cauzalitate trebuie să existe între fapta incriminată şi paguba pricinuită.

În privinţa laturii subiective vinovăţia există doar sub forma intenţiei, deoarece legislatorul prevede că fapta trebuie savârşită cu rea-credinţă.

Tentativa este posibilă când infracţiunea se savârşeşte printr-o acţiune, dar nu se pedepseşte.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se pricinuieşte paguba, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii incriminate.

Infractiunea prevăzută la art. 214 C. pen.  are şi o formă agravată prezentată la al. 2:”gestiunea frauduloasă savârşită în scopul de a dobândi un folos material...”

Relativ la sancţionarea acestei infracţiuni, forma simplă prevăzută la al. 1 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în timp ce forma agravată (al. 2) se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Potrivit al. 3, dacă bunul este proprietate privată, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în al. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului conform art. 279 al. 2 pct. b C. proc. pen.

Al. 3 al art. 214 conţine o dispoziţie declarată neconstituţională:”cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului...”Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 4 februarie 1999, definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 5 martie 1999 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispozitia mai sus menţionată este neconstituţională.

În motivare se reţine că aceste dispoziţii „contravin prevederilor art. 44 al. 2 din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi a proprietăţii private a statului.Aşa fiind, în privinţa bunurilor care formează obiectul proprietăţii private, statul nu poate beneficia de o ocrotire juridică diferită de aceea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

                                            BIBLIOGRAFIE  

[1] Tudorel Toader – op. cit., p. 210

[2] Idem