1

European Ombudsman

 I. Istoric şi generalităţi

În ultimele decenii, tot mai multe ţări au introdus în sistemul juridic naţional o instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluţionarea plângerilor ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcţionai sau autorităţi ale administraţiei publice. Este vorba de instituţia „Ombudsmanului”

Iniţial instituţia ombudsmanului s-a format în Suedia în anul 1809. Anterior însă, în această ţară exista practica ca Parlamentul (Riksdag) să numească un împuternicit al său, investit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administraţiei regale.[1]

Ombudsmanul avea sarcina de a promova aplicarea uniformă a legilor, şi de a semnala inadvertenţele legislative. Avea posibilitatea de a îşi îndeplini atribuţiile prin efectuarea de inspecţii şi prin primirea de plângeri.

În limba suedeză „ombud” înseamnă mandat, procură, împuternicire. Prin raportare, ombudsman desemnează instituţia învestită de Riksdag printr-un mandat de reprezentare să examineze plângerile ce i se adresează de cei ce pretind că le-au fost încălcate drepturile garantate de Constituţie. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numită de Parlament şi răspunzător faţă de acesta, căruia i se conferă prin Constituţie sau printr-o lege specială dreptul de a soluţiona plângerile ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că organele executive le-au încălcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constituţional.

Urmând modelul suedez Finlanda a creat postul de Ombudsman Parlamentar în 1919.

Prin urmare instituţia Ombudmanului din Finlanda a fost a doua înfiinţată din lume.

Instituţia Ombudsmanului s-a răspândit în toate ţările nordice la jumătatea secolului 20. În Danemarca instituţia Ombudsmanului poporului a fost creat în 1955 iar în Norvegia primul Stortingets Ombudsman a fost creat în 1962. În ambele ţări, puterile Ombudsmanului sunt mai limitate decât ale instituţiilor similare din Suedia şi Finlanda. Mai târziu instituţia s-a răspândit în alte părţi ale lumii, în special urmărind modelul Danez.

Treptat instituţia Ombudsmanului se răspândeşte în toate părţile lumii. Anii 1970 au demonstrat că instituţia Ombudsman –ului a găsit terenul potrivit pentru a se răspândi în Noua Zeelandă şi provinciile canadiene şi statele australiene. Până în prezent instituţii asemănătoare au fost înfiinţate în aproape toate ţările europene. Instituţii asemănătoare funcţionează în unele ţări africane dar şi în state central şi sud americane.

Conform IOI (International Ombudsman Institute) în prezent în aproximativ 140 de ţări funcţionează Ombusdman-i. În unele ţări aceste instituţii sunt regionale sau locale, Italia sau Germania de exemplu sunt ţări care nu au o instituţie parlamentară a Ombudsman.

Practic instituţia Ombudsmanului a căpătat caracter universal fiind întâlnită pe toate continentele, indiferent dacă este consacrată la nivel naţional sau regional, sau dacă atribuţii generale sau specializate pe domenii.

Denumirea instituţiei diferă de la o ţară la alta : Mediateur de la Republique (Franţa), Defensor del Pueblo (Spania), Provedor de Justica (Portugalia), Volksanwaltscheft (Austria), Diwan el Mezalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Parlamentarz Commisoner for Administration (Marea Britanie) etc.

Uniunea Europeană a creat postul Ombudsmanului European în anul 1995. Rolul Ombudsmanului European este de a supraveghea activităţile instituţiilor uniunii europene şi de a se asigura că acestea respectă principiile unei bune guvernări. Primul titular al acestui post a fost Jacob Söderman care anterior îndeplinise aceiaşi funcţie în Parlamentul Finlandez .

În doctrina şi practica constituţională recentă este constant subliniată importanţa instituţiei Ombudsmanului pentru garantarea şi, îndeosebi, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a cărui durată diferă de la stat la stat. De obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul deţine, totodată dreptul de a revoca pe ombudsman înainte de expirarea mandatului dacă acesta s-ar face vinovat de încălcarea Constituţiei sau a legilor, ori ar avea o conduită reprobabilă. În principiul Ombudsmanul îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional. Aceasta nu este însă o regulă. De pildă, în Statele Unite nu a fost înfiinţată o asemenea instituţie la nivel federal. În schimb există un număr foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor municipalităţi sau chiar în instituţii sau companii. De asemenea, există ombudsmani având o jurisdicţie materială specializată.[2]

De asemenea, nimic nu împiedică ca Guvernul să instituie un organism guvernamental având ca atribuţie, să analizeze şi să soluţioneze plângerile împotriva Cabinetului sau împotriva unor departamente sau agenţii executive şi să aplaneze, astfel, conflicetle între cetăţean şi administraţia publică centrală şi locală. Se înţelege că o asemenea instituţie, ar avea o sferă mai îngustă de activitate şi, oricum, autoritatea sa ar fi mult inferioară a celei a ombudsmanului parlamentar.

[1] Sistemul a fost insitutit în 1713 şi s-a perfecţionat pe parcurs. Din 1776 ombudsmanul suedez a denumirea de Justitie kansier (Cancelarul Dreptărţii). Constituţia Suediei din 1809 a conscrat instituţia ombudsmanului. Constituţia Suediei prevede în Cap. XII art. 6 că „Rikstagul va desemna din cadrul său şase comisari de supraveghere însărcinaţi cu controlarea activităţilor statului şi va putea extinde acest control şi asupra altor activităţi. El va emite instrucţiuni în atenţia acestora. Aceşti comisari de supraveghere vor putea, conform dispoziţiilor legale, să solicite actele, informaţiile şi avizele necesare în vederea exercitării controlului lor.”

[2] A se vedea H.B. Iacobini, “O instituţie nouă de drept administrative (ombudsman), Experienţa administraţiei nord-americane, în rev. Studii de drept românesc, nr. 2/1990. În Suedia, în afara instituţiei ombudsmanului parlamentar (Ombudsman de Justiţie), Guvernul a desemnat cinci ombudsmani guvernamentali, fiecare având o competenaţă materială strcit delimitată la anume domenii de activitate : concurenţă, protecţia consumatorilor, egalitatea între sexe, combaterea discriminării etnice.

drepturilor omului. Dreptul la acţiune judiciară este recunoscut ombudsmanului în Suedia, Finlanda şi Danemarca.[1]

În exercitarea atribuţiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme cărora le sunt conferite atribuţii privind apărarea drepturilor omului. Avem în vedere, îndeosebi, organele judiciare.

În ceea ce priveşte statutul său şi raporturile cu autorităţile publice, trebuie menţionat că ombudsmanul este independent faţă de toate celelalte autorităţi publice, inclusiv faţă de Parlament, care îl numeşte şi îl poate revoca înainte de expirarea mandatului său.[2] De altfel, nu este permisă nici o ingerinţă în activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Deşi este independent faţă de celelalte autorităţi publice, ombudsmanul prezintă însă anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, soluţiile date, etc. De asemenea, în raportul anual pot fi făcute recomandări Parlamentului şi Guvernului privind perfecţionarea legislaţiei în materie sau a activităţii unor departamente sau alte autorităţi guvernamentale ori ale administraţiei publice care interesează drepturile omului.[3] Pentru a consolida independenţa ombudsmanului, legislaţia referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei stabileşte o serie de incompatibilităţi între calitatea de ombudsman şi orice alte funcţii publice sau private.

Pentru a-şi exercita în condiţii corespunzătoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte autorităţi publice.

Constituţia sau după caz, legile de organizare şi funcţionare a instituţiei ombudsmanului prevăd, în acest sens, obligaţia autorităţilor publice de a pune la dispoziţia ombudsmanului toate datele, informaţiile şi documentele de care acesta ar avea nevoie  pentru a-şi exercita atribuţiile.[4] Obudsmanul îşi exercită atribuţiile la plângerea persoanelor ale căror drepturi au fost vătămate sau din oficiu, când are informaţii, date prind încălcarea unor drepturi cetăţeneşti sau când constată el însuşi asemenea încălcări. În general, excede competenţei de investigaţie a ombudsmanului membrii Guvernului, parlamentarii şi membrii aleşi ai administraţiei publice locale. Motivul unei asemenea derogări este că deputaţii, senatorii, membrii aleşi ai organelor administraţiei publice locale sunt reprezentanţi ai poporului iar miniştrii răspund politic în faţa Parlamentului.

Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute în scris şi semnate. În principiu, anonimele nu se iau în considerare, ceea ce nu împiedică  însă ca o plângere anonimă să fie motivul sesizării din oficiu al ombudsmanului şi punctul de declanşare al unei expertize de rutină. În legislaţia statelor referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului, se prevede că nu se iau în considerare plângerile cetăţenilor ale căror drepturi au fost încălcate cu unu sau după caz, cu doi ani înainte de sesizarea ombudsmanului.[5]

Activitatea ombudsmanului este în principiu publică, ceea ce nu împiedică ca persoanele lezate să solicite ombudsmanului caracterul confidenţial al plângerii. De asemenea, ombudsmanul poate decide din proprie iniţiativă caracterul secret al activităţii sale pentru motive temeinice (ex. Apărarea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei, etc). Nu trebuie exclus nici dreptul unor instituţii publice de a solicita pentru motive temeinice confidenţialitatea unor investigaţii ale ombudsmanului.

Actele emise de ombudsman pot fi decizii, cereri, recomandări, citaţii, etc. Actele emise de ombudsman în exercitarea atribuţiilor sale sunt acte de autoritate.

II. Instituţia Ombudsmanului European

– European Ombudsman

Instituţia Ombudsmanului European a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. În 1995 Parlamentul European a ales primul Ombudsman European, în persoana domnului Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul Söderman pentru un mandat de cinci ani.

În prezent, Ombudsmanul European este P. Nikiforos Diamandouros, Acesta a fost avocatul poporului naţional al Greciei şi a fost ales de Parlamentul Europei şi deţine postul începând cu 1 aprilie 2003.

Ombudsmanul European îşi îndeplineşte îndatoririle în conformitate cu competenţele conferite instituţiilor şi organismelor comunitare prin Tratate.

Ombudsmanul European nu poate interveni în cazuri deferite tribunalelor şi nu poate pune sub semnul întrebării fundamentarea hotărârilor pronunţate de un tribunal.

În cadrul instituit de Tratatele menţionate anterior şi de condiţiile prevăzute în acestea, Ombudsmanul European ajută la descoperirea cazurilor de proastă administrare din activitatea instituţiilor şi organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă atunci când acţionează în calitate juridică, şi face recomandări în vederea stopării acestora. Nici o acţiune a unei alte autorităţi sau persoane nu poate face obiectul unei plângeri adresate Ombudsmanului European.

Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea incorectă în instituţiile şi organele Uniunii Europene. Instituţiile includ, de exemplu, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. Agenţia Europeană a Mediului şi Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de organe ale Comunităţii pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă activând în rolul lor juridic nu cad sub incidenţa acestei jurisdicţii.

De obicei Ombudsmanul European conduce cercetările în baza reclamaţiilor, dar poate demara cercetări şi din proprie iniţiativă.

[1] A se vedea în acest sens lucrarea The Danish Ombudsman, DJOF Publishing Copenhagen, 1995

[2] A se vedea Ioan Ceterchi, Op cit., pag. 53

[3] Jorge L. Maiorano – Ombudsmanul şi protecţia drepturilor omului, rev “Drepturile omuluinr. 1/1992.

[4] A se vedea , The National Ombudsman of Netherlans, Annual Report 1992, Haga, Aprilie 1993; The Swedish Parliamentarz Ombudsman, Report for the period Julz 1, 1990 to June 30, 1992. În legătură cu istoria dezvoltării instituţiei ombudsmanului, a se vedea Lars Busck, The History and Development of the Institution of Ombudsman, în “The Danish Ombudsman” p. 23-32.

[5] Ioan Ceterchi, Op. cit. pag. 54