1

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL COMUNITAR

1. Funcţia publică la nivel comunitar

Sub aspect conceptual, funcţia publică la nivel comunitar reprezintă o noţiune complexă care cuprinde: administrarea Comunităţilor europene, statutul agenţilor comunitari şi aspecte privitoare la atribuţiile acestora.

Având în vedere caracteristicile Comunităţilor europene, care întrunesc atât elemente specifice organizaţiilor internaţionale, cât şi elemente proprii statelor membre ale Comunităţilor, funcţia publică comunitară are o structură originală, reunind trăsăturile celor 2 entităţi. Astfel, din perspectiva naţională a statelor membre, această funcţie se inspiră din realităţile franceze şi belgiene cu privire la aspecte ce ţin de organizare şi funcţionare, dar se regăsesc şi trăsături specifice altor sisteme naţionale de drept. Acestora li se adaugă unele trăsături cu influenţă internaţională, date de organi­zaţiile internaţionale, cu precădere cele regionale.

Funcţia publică la nivel comunitar este deseori criticată pe mo­tive ce ţin de birocraţie şi tehnocraţie, prin conceptul numit eurocraţie. Aceste aspecte pornesc de la faptul că funcţionarii comunitari deţin un rol important în cadrul instituţiilor comunitare. În prezent, aceştia numără peste 36.500 - cifră ce este considerată rezonabilă în comparaţie cu administraţiile marilor metropole ale lumii. Din acest total, cea mai mare parte a funcţionarilor îşi desfă­şoară activitatea în cadrul Comisiei europene - peste 21.500, urmând în ordine descrescătoare Parlamentul european, Consiliul de miniştri, Curtea de conturi, Curtea de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă.

2. Definirea conceptului de funcţionar public comunitar şi clasificarea funcţionarilor comunitari

Definirea noţiunii de funcţionar al Comunităţii o regăsim în articolul l din Statut, potrivit căruia „este funcţionar al Comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii învestite cu puterea de numire de această instituţie" Prin această definiţie, se realizează distincţia dintre funcţionarii comunitari, pe de o parte, şi alte categorii de agenţi, pe de altă parte, eventual angajaţi în regim contractual.

Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene (art. 5) înscrie norma de principiu, potrivit căreia, funcţiile care sunt reglementate prin acest Statut sunt clasificate, din punctul de vedere al naturii şi al nivelului funcţiilor cărora le corespund, în patru categorii desem­nate în ordine ierarhică descrescătoare, de la literele A, B, C şi D.

Astfel, funcţionarii, la nivel comunitar, sunt cuprinşi în 4 trepte (niveluri)[1] profesionale:

-       nivelul A cuprinde opt grade, care, la rândul lor, sunt grupate în funcţii (funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu) care, în
general, sunt desfăşurate pe două gradaţii.

Persoanele care doresc să acceadă la aceste funcţii trebuie să aibă o pregătire universitară şi/sau o experienţă profesională de nivel echivalent. Funcţionarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea proiectelor actelor juridice şi a raporturilor, precum şi aplicarea legislaţiei comunitare.

Din funcţiile de direcţie din această categorie fac parte: directo­rii generali (Al), directorii (A2) şi şefii de divizie (A3).

-       nivelul B cuprinde cinci grade, care sunt regrupate în funcţii desfăşurate pe gradaţii. Acestea corespund funcţiilor de aplicare şi
încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau experienţă profesională de nivel echivalent'.

Persoanele din această categorie au ca atribuţii primirea şi analizarea informaţiilor necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face să fie respectată legisla­ţia comunitară.

[1] C.Călinoiu, V.Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.Lumina Lex,1999, Bucureşti, p.24.

nivelul C cuprinde tot cinci grade, regrupate în funcţii care se desfăşoară, la rândul lor, pe două gradaţii.

În această categorie se regăsesc funcţiile de execuţie pentru care sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu sau o experienţă profesională de nivel echivalent.

Funcţionarii din această categorie sunt cei care îndeplinesc misiuni de secretariat şi arhivă.

-       nivelul D cuprinde numai patru grade, regrupate în funcţii desfăşurate pe două gradaţii. Acestei categorii îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu pentru care sunt necesare cunoştinţe de nivel de învăţământ primar, eventual completate cu cunoştinţe tehnice.

Funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii competente şi se supun dreptului comunitar în exclusivitate[1]. Competenţa de numire a unui funcţionar internaţional nu poate rezulta decât dintr-un document internaţional, care, prevăzând exis­tenţa funcţionarului, stabileşte şi autoritatea care va trebui să-1 numească sau, respectiv, aleagă.

Actul de numire va trebui să menţioneze, potrivit articolului 3 din Statut, şi data de la care numirea produce efecte. Această dată nu poate fi, în nici un caz anterioară celei a intrării în funcţie a persoanei numite. Reglementarea situaţiei juridice a funcţionarilor printr-un statut determină concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi regle­mentare, ceea ce înseamnă că sunt supuşi în mod integral dreptului comunitar cuprins în statut.

Printr-un regulament al Consiliului, s-a stabilit că situaţia lor juridică poate fi modificată în mod unilateral. Autoritatea care va exercita „puterea de numire" urmează să fie desemnată de către fiecare organism al Comunităţii. Ca regulă, preşedintele fiecărei instituţii reprezintă, pentru instituţia respectivă autoritatea învestită cu puterea de numire.

Articolul l din Statut aliniatul (2) asimilează şi Comitetul Econo­mic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Mediatorul Uniunii, aplicându-le prevederile Statutului, cu excepţia situaţiilor în care există dispoziţii contrare.

Aceste organisme urmează să-şi stabilească, prin regulamentul lor interior, autoritatea care va fi investită cu „puterea de numire".

Statutul actual al funcţionarilor publici europeni a înlocuit statutul funcţionarilor precum şi regimul aplicabil altor agenţi ai Comunităţii Economice Europene şi ai Comunităţii Economice ai Energiei Atomice, edictat de Consiliu în baza articolelor 212 C.E.E. şi 186 C.E.E.A. (J. O. C. E. din 14-6. 1962), care conţinea prevederi derogatorii faţă de Statutul personalului C.E.C.A. din 28. 01. 1956.[2]

Faptul că cele trei Comunităţi nu s-au constituit în acelaşi timp[3]  a determinat astfel, într-o primă fază, o juxtapunere a trei corpuri de agenţi supuşi unor regimuri juridice diferite.

Astfel, C.E.C.A. a cunoscut, până la data de l iulie 1956 când a fost adoptat un statut al funcţionarilor publici din cadrul acestui organism, o perioadă în care funcţionarii erau recrutaţi pe bază de contract de drept public[4].

Acelaşi sistem a fost folosit şi de C.E.E. şi EURATOM în perioada statutară (1958-1962).[5] Fuziunea Comunităţilor avea să antreneze însă şi unificarea, în egală măsură, a statutului ca şi a regimului de privilegii şi imunităţi.

Prin articolul 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusă  obligativitatea "stabilirii unui regulament al personalului unic şi comun tuturor instituţiilor comunitare... ".[6] Această unificare s-a realizat, prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A, nr. 259 / 68 din 29 februarie 1968, publicat în J.O.C.E. nr. L 56 din 4.03.1968 care a fost modificat de mai multe ori, până în prezent.

Acest regulament supus mai multor modificări, împreună cu alte texte, este reunit într-un document intern al Comunităţilor intitulat "STATUT", care are ca subtitlu "Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Comunităţilor Europene".

Noţiunea de "statut" are semnificaţia că "indică natura însăşi a situaţiei funcţionarului. Dar ea mai presupune, şi un sens restrâns, prin care se desemnează textele în care sunt grupate principalele dispoziţii aplicabile la toţi funcţionarii sau ansamblului funcţionarilor dintr-un sector sau compartiment."[7]

[1] Bianca Predescu  - Drept constituţional comunitar – Ed. Cardinal Craiova 1995, p. 119.

[2] Referitor la statutul agenţilor CEE şi CECA a se vedea Regulamentul nr. 256/68 al Consiliului din 29 februarie 1968, JOCE din 4 martie 1968. Acest regulament a fost modificat de mai multe ori.De asemenea un comunicat al Consiliului din 2 septembrie 1980 defineşte condiţiile de organizare ale funcţionarilor publici – el a fost publicat în JOCE nr. O 225/2.09.1980..

[3] V.Vedinaş, Statutul funcţionarului public , Ed. Nemira, Buc. 1998.

[4] Joel Rideau, Droit institutionel de l'Union Europeenne,  L.G.D.J. Paris, 1996, p. 389.

[5] I.P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p.158.

[6] Jean Boulouis, Droit institutionnel de l'Union Europeene- Montchrestien, 1997, p.191.

[7] Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Institutions administratives. Organisation generale. Fonction publique. Contentieus administratif, Dalloz, Paris, 1996, p.380