1

SECŢIUNEA I

SCURTE CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

§1. Codul penal şi infracţiunile prevăzute în legi speciale[1]

Codul penal constituie singura lege penală din România, adică singura lege care conţine numai dispoziţii cu caracter penal, reprezentând în acest fel legea penală generală a sistemului nostru de drept. El cuprinde atât normele generale referitoare la râspunderea penală, cât şi descrierea principalelor fapte incriminate şi sancţionate de lege.

Codul penal nu a cuprins şi nu cuprinde nici acum toate dispoziţiile cu caracter penal în vigoare pe teritoriul ţării noastre. O asemenea soluţie nu ar fi fost deloc viabilă din mai multe considerente. În primul rând, cuprinderea într-o singură lege a tuturor dispoziţiilor cu caracter penal din legile speciale, foarte numeroase, ar fi dus la elaborarea unui cod penal extrem de voluminos şi greu de mânuit. În al doilea rând, multe dintre dispoziţiile cu caracter penal din legile speciale sunt supuse modificărilor mai dese, ceea ce ar fi presupus modificarea de fiecare dată a întregului cod. Or, modificarea frecventă a unei lucrări de o asemenea anvergură (de pildă, numerotarea textelor, aşezarea lor în capitole, secţiuni etc.) ar fi fost extrem de greoaie şi ar fi frânat buna cunoaştere şi aplicare a legii penale. În sfârşit, un alt argument este şi faptul că nu toate dispoziţiile penale interesează şi au incidenţă în realitatea obiectivă în egală măsură.

Din aceste considerente nu s-a adoptat soluţia cuprinderii tuturor dispoziţiilor cu caracter penal într-o singură lucrare legislativă, aceasta fiind orientarea tuturor sistemelor de drept contemporane. Totuşi, Codul penal rămâne singura lege penală, celelalte legi speciale având caracter nepenal, ceea ce presupune că ele nu conţin doar dispoziţii penale, ci, dimpotrivă, ca regulă conţin dispoziţii nepenale, iar doar ca excepţie conţin şi unele reglementări cu caracter penal.

Existând prevederi legale penale atât în legea penală generală, cât şi în legi speciale nepenale, se pune problema raportului dintre aceste dispoziţii cu caracter penal.

Codul penal cuprinde o parte generală în care sunt reglementate instituţii comune şi generale referitoare la infracţiune, la stabilirea răspunderii penale şi la aplicarea pedepselor. În această parte sunt reglementate asemenea instituţii cum ar fi: aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, tentativa, participaţia, pluralitatea de infracţiuni, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi multe altele. Acestea îşi găsesc aplicare pentru toate infracţiunile, indiferent dacă sunt prevăzute în partea specială a codului sau în alte legi speciale nepenale.

De asemenea, Codul penal cuprinde şi o parte specială în care sunt reglementate principalele infracţiuni cu caracter oarecum mai general şi mai statornic. Aceste dispoziţii, în măsura în care sunt compatibile, se vor aplica şi ele infracţiunilor prevăzute în legi speciale. Astfel de prevederi ale Codului penal sunt: infracţiunea de tăinuire, de favorizare a infractorului, de omisiune a sesizării sau înştiinţării organului judiciar etc. De exemplu, tăinuirea va fi sancţionată atât în ipoteza în care bunul tăinuit provine din săvârşirea unei infracţiuni reglementate de Cod, cât şi atunci când provine din încălcarea unei dispoziţii cu caracter penal prevăzute într-o lege specială.

Se observă aşadar cum Codul penal este o lege penală generală, care se aplică în toate ipotezele în care o lege specială nu dispune altfel. Acest caracter este consacrat expres de art. 362 care prevede că dispoziţiile din partea generală a acestei legi penale se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel. Incriminările din legile speciale sunt deci subordonate prevederilor din partea generală a Codului penal numai în măsura în care aceste legi speciale nu prevăd alte reglementări derogatorii. Aceasta înseamnă că legislaţia noastră permite nu numai existenţa unor dispoziţii penale în afara unui cod penal, dar şi posibilitatea ca acestea să deroge de la el.

Cele mai multe dispoziţii penale din legile speciale nu cuprind decât rareori derogări de la partea generală. Derogările privesc mai ales partea specială, legile speciale prevăzând alte incriminări decât cele cuprinse în Codul penal. Nu vor avea caracter penal acele dispoziţii care doar amintesc faptul că nerespectarea dispoziţiilor legii speciale, în măsura în care constituie infracţiune, se va pedepsi potrivit Codului penal, deoarece o asemenea prevedere ar fi putut să lipsească din moment ce Codul penal este lege penală cu aplicare generală ori de câte ori legea specială nu dispune altfel. Vor avea însă caracter penal acele dispoziţii din legi speciale nepenale care, după ce descrie fapta incriminată, face trimitere la limitele de pedeapsă prevăzute de Cod pentru o anumită înfracţiune. Iar asta deoarece legea specială prevede un delict nou, distinct, doar că, din motive de tehnică legislativă, pentru a nu se repeta, legiuitorul face trimitere la o altă lege cu privire la un anumit aspect (care poate fi şi altul, nu doar pedeapsa).

Aşadar Codul penal şi legile speciale nepenale dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, nu se contrazic ci se complinesc.

§2. Istoricul legislaţiei rutiere în România[2]

Primele reglementări privind circulaţia rutieră au apărut în România cu două secole în urmă. La 30 martie 1968 apare Legea pentru drumuri în cuprinsul căreia se făcea şi o împărţire a drumurilor pe categorii şi se dădeau indicaţii cu privire la construcţia şi întreţinerea acestora. Prin lege era prevăzută reglementarea circulaţiei de către poliţie. La finele lunii februarie a anului 1886 a apărut un Regulament asupra birjelor şi circularea lor în Focşani precum şi un Regulament asupra circulaţiei pe străzi şi trotuare. La sfârşitul secolului XIX, aşa cum scria presa vremii, circulaţia publică în Bucureşti s-a intensificat mult, birje în viteză străbăteau străzile în toate direcţiile. Pentru a diminua pericolul de accidente care sporea şi el, prefecţii emiteau des circulare prin care birjarii erau obligaţi să circule în oraş „în trapul cailor”, iar „sergenţii de stradă” trebuiau să oprească şi să aresteze pe orice contravenient. Aşa cum rezultă însă dintr-un articol al ziarului „Universul” din 13 iulie 1891 circularele nu se aplicau decât în cazul unor accidente grave.

Începutul secolului XX aduce cu el Regulamentul poliţiei rulajului şi a circulaţiei pe căile publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 211 din 19 decembrie 1906.

În 1904 se înfiinţează Automobilul Club Român, iar în 1908 are loc primul examen de conducere auto în urma căruia se înmâna „brevetul” de conducător auto.

Dar primul cod rutier apare în 11 octombrie 1913 – Regulamentul pentru circulaţia autovehiculelor. Acesta prevedea, pentru prima dată, obligaţia permisului de conducere şi condiţiile tehnice minimale pe care trebuia să le îndeplinească un autoturism cu tracţiune mecanică pentru a putea circula pe drumurile publice. Conducătorul auto era obligat ca înainte de a pleca în cursă să verifice starea tehnică a autovehiculului şi să se asigure că maşina e în stare tehnică bună. În caz de accident şoferul era obligat să se oprească şi să dea ajutor, apoi să se prezinte la cel mai apropiat oficiu de poliţie. Nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionau potrivit legilor penale. Nu se inventase fuga de la locul accidentului şi nici sustragerea de la recoltarea probelor biologice.

Până în 1929 România s-a aflat sub imperiul a cinci legi diferite. În acel an, ca urmare a aderării ţării noastre la Convenţia internaţională pentru circulaţia autovehiculelor s-a produs o unificare legislativă, prin Legea nr. 213 asupra circulaţiei pe drumurile publice. Legea era structurată pe nouă capitole, dintre care unul se intitula „Infracţiuni şi pedepse”. Legea prevedea sancţiunea amenzii pentru alte abateri decât cele prevăzute în Codul penal. De asemenea se sancţiona omisiunea de ajutor, când un conducător de vehicul trece pe lângă locul unui accident şi, solicitat de către autorităţi, refuză să oprească, precum şi părăsirea locului accidentului. Legea sancţiona conducerea fără permis şi încredinţarea automobilului unei persoane fără permis. Se prevedeau şi dispoziţii privind starea tehnică, obligaţia controlului periodic şi obligaţia de a menţine automobilul în stare bună de funcţionare.

Noi reglementări au loc în anul 1931 şi 1947, legi care au păstrat în mare parte prevederile legii din 1929. Capitolul privitor la infracţiuni nu a suferit o diminuare ci, dimpotrivă, au crescut numărul infracţiunilor incriminate. În 1949, prin Decretul nr. 296 au fost abrogate toate actele normative anterioare, dar acest decret a preluat multe din dispoziţiile de dinaintea lui, adoptând şi unele noi: conducerea unui autovehicul cu număr de înmatriculare fals, conducerea în stare de ebrietate, neprezentarea autovehiculului la verificare şi altele. Au urmat alte acte normative în domeniu: Decretul nr. 143 din anul 1952 şi Decretul nr. 418 din 1958. Acesta din urmă introducea unele infracţiuni noi: baterea în fals a numărului de motor, încercarea de a înscrie în circulaţie un autoturism cu număr de motor bătut în fals, punerea în circulaţie a unui autovehicul neînscris în circulaţie, repararea unui autovehicul în urma unui accident fără a anunţa în prealabil organele de miliţie, şi altele. În 1962 intră în vigoare Decretul nr. 832 şi Instrucţiunile de aplicare a acestui decret, aprobate prin H.C.M. nr. 1107, acte normative care păstrau toate incriminările anterioare şi adăugau câteva reguli mai severe cu privire la parametrii tehnici au autoturismului.

În sfârşit ajungem la Decretul nr. 328 din 1966 precum şi Regulamentul de aplicare a acestui decret, aprobat prin H.C.M. nr. 772, care a constituit, e drept, cu numeroase modificări, Codul rutier al României până la adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

§3. Legislaţia rutieră astăzi[3]

Până la Ordonanţa de Urgenţă supusă analizei în acest referat legislaţia rutieră era constituită din Decretul nr. 328 din 1966 privind circulaţia pe drumurile publice[4], act normativ care, în tot acest timp, a semnificat Codul rutier al ţării noastre, e drept, cu numeroase modificări şi completări.

În 12 decembrie 2002 este emisă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 privind circulaţia pe drumurile publice[5], care abrogă expres decretul menţionat înainte, constituind astfel noul Cod rutier al României, în vigoare de la data de 1 februarie 2003. Ordonanţa este aprobată, pentru prima oară, cu modificări, prin Legea nr. 49 din 8 martie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002[6], care dispune şi republicarea. De atunci şi până în prezent ordonanţa a suferit foarte multe modificări după cum urmează:

·      O.U.G. nr. 50 din 15 iunie 2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor[7], care abrogă art. 13 alin. 3 şi art. 29;

·      Legea nr. 520 din 23 noiembrie 2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50 din 15 iunie 2004[8], aprobă respectiva ordonanţă cu unele modificări şi completări;

·      O.U.G. nr. 63 din 6 septembrie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002[9], aduce numeroase modificări, completări şi abrogări ordonanţei pe care o modifică[10];

[1] G. Antoniu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5-11.

[2] O. Cojocaru, ABC-ul circulaţiei pe drumurile publice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 5-16; E. M. Gacea, Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2003, p. 9-10.

[3] Site-ul Camerei Deputaţilor, pagina legislativă (www.cdep.ro/legis).

[4] Publicat în Buletinul Oficial nr. 28 din 31 mai 1966, republicat în Buletinul Oficial nr. 46-47 din 15 mai 1970.

[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002, şi republicată în temeiul Legii nr. 49/2006, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 20 martie 2006.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 1 iunie 2004.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1153 din 7 decembrie 2004.

[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 20 septembrie 2006.

[10] De la 1 decembrie 2006, modifică art. 6 pct. 15, art. 11, art. 13 alin. (4), art. 15 alin. (1), art. 17, art. 21, art. 22, art. 23 alin. (4), art. 24 alin. (2), art. 28, art. 32 alin. (2) lit. b), art. 40 alin. (3), art. 66 alin. (2), art. 79 alin. (2), art. 81 alin. (1), art. 82 alin. (1)-(3) şi (6), art. 83 alin. (1), art. 88 alin. (1) şi (5), art. 96 alin. (2) lit. e), art. 97 alin. (4), art. 116 alin. (1) partea introductivă şi alin. (3) lit. a), art. 125 lit. c), art. 136 lit. b) şi d); introduce pct. 131 la art. 6, alin. (11) la art. 15, alin. (31)-(35) la art. 23, alin. (21)-(25) la art. 79, art. 801, alin. (3) la art. 81, alin. (3) la art. 93, pct. 38 la art. 102 alin. (1), pct. 29 la art. 105, lit. q) la art. 122; abrogă art. 27 alin. (3), art. 79 alin. (3), art. 114 alin. (1) lit. c), art. 136 lit. e); la art. 91 şi art. 102 alin. (1) pct. 7, normele de trimitere la art. 22 alin. (5) se consideră făcute la art. 22 alin. (6); prorogă termenul de intrare în vigoare până la 1 decembrie 2006.

·      Legea nr. 6 din 9 ianuarie 2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/2006[1], modifică şi ea, completează şi abrogă dispoziţii ale ordonanţei pe care o aprobă[2];

·      D.C.C. nr. 347 din 3 aprilie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 alin. (1), (2) şi (5) din O.U.G. nr. 195/2002[3], găseşte ca neconstituţionale aceste dispoziţii şi suspendă aplicarea lor pentru 45 de zile, după care operează prevederile art. 147 din Constituţie;

·      O.U.G. nr. 69 din 28 iunie 2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2002[4], aduce numeroase modificări, completări şi abrogări ordonanţei pe care o modifică, precum şi introduce unele dispoziţii noi[5], care vor schimba numerotarea articolelor din forma iniţială a O.U.G. nr. 195/2002. De exemplu, dacă până acum Capitolul VI „Infracţiuni şi pedepse” cuprindea art. 76-86, după ordonanţa de faţă, acelaşi capitol cuprinde art. 84-94. Însă O.U.G. 69/2007 este actul normativ care dă ultima variantă a Codului rutier, în vigoare la data de astăzi;

·      D.C.C. nr. 661 din 4 iulie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96, art. 97 şi art. 102 alin. 3 lit. e din O.U.G. nr. 195/2002[6], găseşte ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 96 alin. 6 lit. d.

Ar mai trebui amintită aici Hotărârea de Guvern nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice[7], care înlocuieşte şi anexa la această ordonanţă.

Toate aceste modificări demonstrează interesul crescut pentru domeniul circulaţiei pe drumurile publice, dar şi necontenitele schimbări ce au loc în cadrul acestuia.

§4. Răspunderea penală în O.U.G. nr. 195/2002

Răspunderea penală, alături de infracţiune şi pedeapsă reprezintă unul dintre cei trei piloni ai dreptului penal în general, şi, deci, ai oricărei dispoziţii cu caracter penal. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, fiind o consecinţă a nesocotirii normei juridice penale. De ea depinde însăşi realizarea ordinii de drept în general, şi a ordinii de drept penal în special.

Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe o infracţiune. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale este unul din principiile fundamentale ale acesteia, consacrat expres de art. 17 alin. 2 C. pen., şi presupune săvârşirea unei infracţiuni (a laturii sale obiective), cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni. Dar pentru a exista infracţiune, aceasta trebuie să fie prevăzută de legea penală ori de o dispoziţie cu caracter penal. Este un alt principiu fundamental care ocârmuieşte dreptul penal, principiul legalităţii răspunderii penale (nullum crimen sine lege).[8]

Din aceste considerente O.U.G. nr. 195/2002 dispune în art. 84 că nerespectarea dispoziţiilor privind circulaţia pe drumurile publice, care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, atrage răspunderea penală şi se sancţionează potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă. Dispoziţia se pune de acord cu principiile răspunderii penale arătate mai înainte. Astfel, se respectă principiul legalităţii, arătând că trebuie să se încalce o dispoziţie privind circulaţia pe drumurile publice, deci prevăzută de ordonanţă, dar şi principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale, căci fapta trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni (fără îndoială atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi latura subiectivă).

S-ar putea pune problema dacă o astfel de prevedere era necesară, din moment ce răspunderea penală care întruneşte toate condiţiile principiilor menţionate mai înainte, este o instituţie de drept penal cu caracter general, deci cu aplicabilitate ori de câte ori există infracţiune, fie în baza Codului penal, fie în baza unei legi speciale nepenale. Soluţia pare întemeiată, întrucât art. 84 atenţionează că infracţiunile din acest act normativ se sancţionează cu pedepsele prevăzute de el. Or, pedepsele ordonanţei nu mai au caracter general.

SECŢIUNEA A II-A

INFRACŢIUNI PRIVIND ACCIDENTELE RUTIERE

§1. Cauzele accidentelor rutiere[9]

Infracţiunile rutiere cele mai des întâlnite sunt cele care privesc într-o anumită măsură accidentele rutiere. Nu atât numeric ele reprezintă un mare pericol, cât mai ales datorită consecinţelor dezastruoase pe care le produc. Accidentele de circulaţie figurează printre primele trei cauze de deces, după bolile cardiovasculare şi cancer, afectând în principal grupele tinere ale populaţiei. De asemenea ele provoacă peste 80% dintre accidentele care au ca rezultat invaliditatea. După studiile O.M.S. rezultă că şansele de a muri prin accidente de circulaţie sunt, pentru grupa activă de populaţie, de 3 ori mai mari decât prin alte boli, că din totalul accidentelor, cele de circulaţie ocupă 50%, iar în cadrul grupei de 20-30 de ani ele reprezintă 2/3 din totalul accidentelor mortale şi 1/3 din cauzele mortalităţii generale.

În analiza cauzelor accidentelor de trafic rutier, cei mai importanţi factori sunt vehiculul, drumul şi omul. Autovehiculul reprezintă o cauză de accident rutier datorită defecţiunilor tehnice pe care le poate avea. Deşi accidentele datorate deficienţelor tehnice nu au o pondere ridicată, ele sunt considerate grave datorită consecinţelor tragice pe care, mai întotdeauna, le produc. Drumul constituie o cauză de accidente prin copacii sau alte obstacole de pe marginea şoselelor, deoarece, atunci când autovehiculul părăseşte drumul, accidentul se produce prin impactul cu acel obstacol, prin iluminarea şi semnalizarea necorespunzătoare, prin pavajul care trebuie făcut în aşa fel încât să împiedice derapajul, prin terasamentul fragmentat etc.

Dar cel mai responsabil este factorul uman, vinovat de producerea a cca. 90% din accidentele rutiere. Cauzele frecvente ale accidentelor care privesc factorul uman sunt: viteza, fiind cauza cu ponderea cea mai ridicată, neatenţia, oboseala – este invocată în 10-20% din accidentele grave, conducerea sub înfluenţa alcoolului, depăşirile neregulamentare, nerespectarea semaforului, neacordarea priorităţii la trecerile de pietoni, nesemnalizarea la schimbarea direcţiei de mers, traversarea drumului public prin locuri nepermise sau/şi fără asigurarea la traversare etc.

Accidentele produc adevărate tragedii în cadrul relaţiilor sociale, de aici necesitatea de a lupta împotriva lor. Această „luptă” se asigură prin măsuri de prevenire şi combatere a accidentelor rutiere, iar atunci când acestea nu au putut fi evitate, prin înlăturarea sau reducerea maximă a efectelor pe care le-au generat. Unul din mijloacele de prevenire, poate cel mai eficient şi mai la îndemână, este şi incriminarea pe cale legislativă a conduitelor care pun în pericol relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

§2. Infracţiuni privind factorul uman – cauză a accidentelor rutiere

2.1. Conducerea sub influenţa alcoolului sau a unor substanţe cu efect narcotic. În această categorie Codul rutier prevede mai multe fapte posibile care constituie infracţiune.

A. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 87 alin. 1) ori aflată sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora (art. 87 alin. 2).

Obiectul juridic. Se poate identifica în cazul tuturor infracţiunilor care privesc accidentele rutiere un obiect juridic principal (special), ce constă în relaţiile sociale care ocrotesc siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. Unele infracţiuni au şi un obiect juridic secundar.

Obiectul material. De regulă infracţiunea nu are obiect material, deoarece potenţiala victimă suportă efectul negativ direct al unei alte acţiuni ca rezultat al conducerii sub influenţa alcoolului sau substanţelor cu efect narcotic, respectiv uciderea din culpă, vătămarea corporală etc. De altfel, în general, infracţiunile Codului rutier nu sunt infracţiuni de rezultat. S-ar putea pune problema dacă poate fi considerat obiect material corpul conducătorului auto, având în vedere că el suportă efectele alcoolului sau celorlalte substanţe.

Subiectul activ este conducătorul auto de autovehicul sau tramvai (subiect calificat). Acesta poate fi orice persoană care conduce un autovehicul sau tramvai, indiferent dacă avea acest drept, deci avea permis de conducere sau nu, dar în acest caz va intra în concurs cu infracţiunea de conducere fără permis (art. 86 alin. 1 C. rutier) ori dacă era împuternicit să conducă un travvai sau nu primise o astfel de autorizaţie, ori dacă era profesionist sau nu.[10] O asemenea interpretare decurge din exprimarea generală a textului legal – "conducerea", care nu face referire la conducători, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Subiect pasiv este statul, ale cărui reguli sunt încălcate.

Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii tipice se realizează prin activitatea de conducere, pe drumurile publice, a unui autovehicul sau tramvai (deci nu şi a unui vehicul fără tracţiune mecanică sau cu tracţiune animală) de către o persoană având o îmbibaţie alcoolică în sânge de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Aşadar nu se cere ca persoana să se afle şi în stare de ebrietate. Starea de ebrietate nu se confundă cu îmbibaţia alcoolică din sânge; în timp ce îmbibaţia alcoolică este o valoare numerică obiectivă, aceeaşi la fiecare individ, starea de ebrietate (cu toate caracteristicile ei ca: vertij, diminuarea atenţiei şi a capacităţii de reacţie, diminuarea raţiunii, exacerbarea unor trăiri afective etc.) este subiectivă, diferită de la un individ la altul, aşa încât la unele persoane poate apărea sub limita legală a îmbibaţiei alcoolice în sânge, în timp ce la altele apare mult peste această limită.[11]

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 17 ianuarie 2007.

[2] Modifică art. 6 pct.15, art.6 pct.34, art.11, art.15 alin.(1), art.15 alin.(11), art.21, art.22 alin.(3) lit. b), art.22 alin.(4), (5) şi (6), art.23 alin.(31), (32), (34) şi (35), art.32 alin.(2) lit. b), art.39, art.40, art.79, art.801, art.81 alin.(1), art.81 alin.(3), art.88 alin.(1), art.97 alin.(4), art.100 alin.(3) lit. g), art.102 alin.(1) pct.38, art.105 pct.29, art.111 alin.(5), art.136 lit. b); introduce pct.161-163 la art.6, pct.351 la art.6; abrogă art. 6 pct. 131, art. 93 alin.(3), art.102 alin.(1) pct.7 şi 18.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie 2007.

[5] Modifică art. 5 alin. (4), art. 6 pct. 19 şi 20, art. 8, art. 11 alin. (4) şi (10), art. 13 alin. (2), art. 18, art. 24 alin. (1), (4), (5) şi (6), art. 28, art. 32 alin. (2) lit. c), art. 50 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi (2), art. 57 alin. (1) şi (2), art. 61 alin. (1) şi (2), art. 64, art. 66 alin. (2), art. 71 alin. (1) şi (2), art. 76 alin. (1), art. 79, art. 80, art. 801, art. 81 alin. (2) şi (3), art. 82 alin. (5), art. 83, art. 91, art. 93 alin. (2), art. 96 alin. (4), art. 97 alin. (1) partea introductivă, alin. (2), (3) şi (6), art. 99 alin. (1) pct. 8 şi 9, art. 100 alin. (1) pct. 4, art. 100 alin. (3) lit. g), art. 103 alin. (6), art. 104, art. 106, art. 108 alin. (1) lit. a) pct. 8 şi 9, art. 108 alin. (1) lit. c) pct. 2, art. 108 alin. (1) lit. d) pct. 4, art. 109 alin. (8), art. 111 alin. (3), (4), (5) şi (6), art. 118, art. 120 alin. (1) şi (2); introduce art. 231, art. 802, lit. d) la art. 97 alin. (1), pct. 18 la art. 101 alin. (1), lit. c) la art. 103 alin. (1), alin. (11) la art. 103, pct. 7 şi 8 la art. 108 alin. (1) lit. b), alin. (11) şi (12) la art. 113, lit. f) la art. 114 alin. (1); abrogă art. 6 pct. 13, art. 27, art. 75 lit. d), art. 82 alin. (3), art. 95 alin. (3), art. 96 alin. (2) lit. f), art. 101 alin. (1) pct. 2, art. 102 alin. (1) pct. 2, 13 şi 30 şi alin. (3) lit. d), art. 113 alin. (1) lit. b) şi d), art. 121 alin. (1).

[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006.

[8] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 333-335.

[9] E. M. Gacea, Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2003, p. 7-16.

[10] A se vedea şi O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a IV-a, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 2001, p. 120.

[11] O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 120; E. M. Gacea, Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2003, p. 38-44.