1

           Istoricul fundamentelor dreptului civil

Înţelesul conceptelor juridice se dezvăluie cu claritate, de cele mai multe ori,  din punctul în care se îmbină perspectiva istorică şi perspectiva hermeneutică. Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, noţiunile  fundamentale ale dreptului civil modern îşi au rădăcinile în dreptul privat roman. Deşi este indispensabil recursul la istorie, nu este însă suficient.

            Într-adevăr dezvoltarea pretoriană a dreptului privat roman, cu precădere în epoca clasică, dincolo de virtuţile sale creatoare de norme, nu a îngăduit decât rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept şi de elaborare teoretică a noţiunilor juridice. Iată de ce, pentru a surprinde cât mai exact gradul înalt de generalitate la care au ajuns astăzi conceptele de drept civil şi pentru a cuprinde întreaga îmbogăţire a conţinutului acestora, este necesar pe lângă recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei şi jurisprudenţei contemporane, fără a ignora aportul dreptului comparat.

            Cele două perspective, istorică şi hermeneutică nu sunt autonome. Ele se influenţeză reciproc. Astfel structurat de romani, aşa cum este înfăţişat în universităţi, este rezultatul investigaţiilor moderne, făcute de cercetătorii pasionaţi, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor şi comentatorilor din Evul Mediu.

Se poate spune chiar că întregul corp de reguli şi noţiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai că a influenţat în mod hotărâtor evoluţia dreptului actual, dar a fost regândit, la rândul său, de ştiinţa juridică modernă.

            În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică. Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasă , care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoinţa zeilor, în sprijinul celor care participă la raportul juridic.

            Totuşi formalismul are şi anumite avantaje. Astfel, în acea epocă, datorită formalismelor actelor juridice, dolul sau violenţa nu erau posibile, ceea ce explică, de altfel, şi sancţionarea relativ târzie a viciilor de consimţământ în dreptul roman.

            La sfârşitul Republicii, odată cu dezvoltarea accelerată a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedică în calea producţiei şi circulatiei mărfurilor. Rigorile formalismului s-au resimţit în mod negativ în special în domeniul contractelor, legate nemijlocit de producţia şi circulaţia mărfurilor. Drepr urmare se constată o transformare a mentalităţii romanilor în direcţia înlăturării treptate a formalismului în materia contractelor.

            La sfârsitul Republicii, asistăm la apariţia unor contracte noi, formate prin simplul acord de voinţă al părţilor, în conformitate cu cerinţele vieţii economice. Si totuşi contractele consensuale apar ca o excepţie de la regulă. Rezultă de aici că la începutul secolului al II-lea d.H. cuvântul “contractus” avea încă un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.

            Conceptul de “contractus” se consolidează definitiv abia în legislaţia lui Justinian, unde semnifică o convenţie destinată să genereze obligaţiuni. Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care îşi are originea sa; într-adevăr vânzarea, în sens economic, pare a fi îmbrăcat la origine forma schimbului dintre două lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vită).

Cu timpul, după apariţia barelor de aramă şi apoi a monedei în sens modern, vânzarea se configurează ca schimbul unui lucru contra unui preţ. Contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni a apărut abia spre sfârşitul Republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii.

a)      Vânzarea mancipaţiune.

Funcţia originară a mancipaţiunii a fost aceea de a transmite

proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi de aramă, dar mancipaţiunea este cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării.

b)     Vânzarea prin stipulaţiune.

Cele două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului făceau

obiectul a două stipulaţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda preţul, iar cea de-a doua , obligaţia de preda lucrul.

Vânzarea consensuală a fost practicată mai întâi în dreptul public, şi

numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că prizonierii de război erau vânduţi, fie de către stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. Cu timpul, datorită avantajelor, această practică a fost preluată de către particulari şi perfecţionată prin intervenţia pretorului. Vânzarea consensuală a fost mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini şi numai după aceea a trecut în raporturile dintre cetăţeni.

            In orice caz, simpla convenţie a dobândit valoare juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului I î.H., întrucât acţiunile care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună credinţă cunoscută de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA.

din punct de vedere juridic, determină autonomia obligaţiilor părţilor, astfel încât nici una din aceste obligaţii nu era cauza celeilalte.

            Sesizarea legăturilor dintre aceste obligaţii, a permis însă construcţia a două instituţii juridice cu deosebită valoare practică : ACTIO REDHIBITORIA şi LEX COMMISORIA.

            Caracterul abstract al stipulaţiilor iniţiale este abandonat, în noua înfăţişare a contractului emptio – venditio, în favoarea interdependenţei obligaţiilor reciproce ale vânzătorului şi ale cumpărătorului. In jus civile, vânzarea consensuală în perioada imediat următoare recunoaşterii sale, dădea naştere unei obligaţii de garanţie pentru viciile nedeclarate cu rea credinţă de către vânzător, spre deosebire de dreptul vechi, în care era necesară intervenţia unei stipulaţii. Mai mult, într-o asemenea situaţie, vânzătorul era dator, pe lângă restituirea preţului, să plătească şi valoarea pagubelor pe care cumpărătorul le suferise din cauza viciilor lucrului vândut.

            Ulterior, în jus honorarium, obligaţia de garanţie a fost extinsă şi cu privire la viciile ascunse pe care vânzătorul nu le-a cunoscut. Vănzătorul este răspunzător pentru viciile lucrului transmis, iar răspunderea sa cunoaşte o reglementare în două etape distincte : până la apariţia vânzării consensuale şi după sancţionarea contractului de vânzare.

            În cadrul vânzării consensuale, trebuie să se distingă iarăşi între sistemul dreptului civil şi sistemul edililor curuli. Prin vicii ale lucrului inţelegem anumite defecte ce îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat sau îi micşorează valoarea. 

Garanţia pentru vicii în cazul vânzării prin mancipaţiune.

La vânzarea realizată prin mancipaţiune, dacă aceasta poartă asupra unui fond de pământ, vânzătorul răspunde pentru vicii în două cazuri : când transmite o suprafaţă de pământ mai mică decât cea declarată şi când declară că fondul este liber de orice sarcini (optimus maximusque), deşi în realitate acesta este grevat cu servituţi.

În primul caz, cumpărătorul va avea împotriva vânzătorului actio de modo agri, ce are ca obiect plata unei sume de bani reprezentând dublul valorii suprafeţei de teren care lipseşte.

În cel de-al doliea caz, cumpărătorul poate intenta actio auctoritatis, daţa pe tărâm delictual prin care pretinde vânzătorului dublul preţului plătit.

Sistemul garanţiei pentru vicii, la vânzarea mancipaţiune, nu funcţionează decât în cazul transmiterii unor terenuri. Vânzarea realizată prin stipulaţiuni nu se bucură însă de aceleaşi consecinţe. În scopul de a se proteja interesele cumpărătorului, încă din epoca veche, s-a creat o stipulaţiune specială pentru vicii. Dacă vânzarea îmbraca forma mancipaţiunii, dar nu purta asupra unui teren, stipulaţiunea pentru vicii era alăturată mancipaţiei.  Când vânzarea se făcea prin două stipulaţiuni, stipulaţiunii speciale pentru evicţiune, i se adăuga o stipulaţiune pentru vicii.După apariţia vânzării consensuale, spunem că trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil şi cel al edililor curuli.

Potrivit dreptului civil, vânzătorul răspunde pentru vicii numai in două situaţii: când atribuie lucrului calităţi pe care nu le are, şi când era de rea credinţă.Aşadar cumpărătorul putea intenta actio empti atunci când făcea declaraţii false cu privire la calităţile lucrului(dicta, promisa), precum şi atunci când nu declarase viciile lucrurilor, deşi le cunoştea (reticentia).

În cel de al doilea caz, pentru a se putea intenta actio empti, trebuia ca viciul să preexiste contractului, să nu fie aparent şi să nu fi fost cunoscut de cumpărător.Edilii curuli, magistraţi însărcinaţi cu poliţia pieţelor şi jurisdicţia in contractele încheiate în acele locuri, au emis două edicte, unul relativ la vânzarea de sclavi – de mancipiis venduntis –şi altul având ca obiect vânzarea de animale – de iumentis venduntis.

Prin aceste edicte au fost create actio redhibitoria şi actio de quanti minoris.Cumpărătorul păgubit datorita viciului ascuns al obiectului vânzării, avea posibilitatea să ceară prin prima acţiune într-un termen de 6 luni, desfiinţarea vânzării şi restituirea preţului, sau, prin a doua acţiune în timp de un an, reducerea preţului proporţional cu micşorarea valorii lucrului vândut.

Creaţia edililor curuli a fost apoi aplicată şi în alte locuri decât pieţele, precum şi în situaţii în care obiectul vânzării era altul decât un sclav, sau un animal, fiind practic generalizată la finele perioadei postclasice.Cele două acţiuni care alcătuiesc acest sistem sunt expresia practică a interdependenţei obligaţiilor vânzătorului şi ale cumpărătorului.

Desigur, întrucât noţiunea generală de rezoluţiune nu era încă formulată la acea epocă, romanii nu aveau cum sa privească acţiunea redhibitorie ca pe o formă particulară de acţiune în rezoluţiune.

CAPITOLUL I

RĂPUNDEREA CİVİLĂ– FORMĂ A RĂSPUNDERİİ  SOCİALE

1.1 UNIVERSALİTATEA  APLİCĂRİİ PRİNCİPİULUI RĂSPUNDERİİ ÎN TOATE RAMURİLE DE DREPT

       ACCEPŢIUNEA NOŢİUNİİ DE RĂSPUNDERE CİVİLĂ

Cu o semnificaţie mai generală, instituţia răspunderii funcţionează în afară de dreptul civil şi în alte ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul constituţional, dreptul internaţional ş.a. Este firesc să fie aşa, deoarece problema răspunderii se ridică oriunde întâlnim o activitate omenească, ca o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept; în orice societate omenească, existenţa unor anumite forme de conduită şi asigurarea respectării lor reprezintă o necesitate vitală, iar “imensa majoritate a acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere.