1

Sistemul de drept englez - common-law

           1.Common-law în Anglia

Timp de secole dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în insulele britanice, pe de altă parte, fără contacte reciproce prea frecvente şi mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influenţă reală unul asupra celuilalt. S-au creat în acest mod două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea continentală şi cea insulară, care se ignorau reciproc.

Dreptul englez a jucat un rol important în comerţul internaţional. Dominaţia pe care Anglia a exercitat-o mai bine de un secol asupra comerţului mondial a impus în practica relaţiilor comerciale tipurile de contracte engleze, chiar atunci când părţile aveau alte naţionalităţi, precum şi competenţa instanţelor arbitrare engleze. Puternica influenţa economică a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituţiilor de common-law. Întregul drept al comerţului internaţional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze şi americane. Contractele de know-how, factoring, leasing, folosesc elemente tehnice ale sistemului de common-law.

Common-law reprezintă un sistem juridic care guvernează încă teritorii întinse ce depăşesc cu mult limitele Marii Britanii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem, dreptul englez s-a impus datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia şi America. În majoritatea teritoriilor ce aparţinuseră altădată coroanei britanice dreptul introdus de primii colonizatori a găsit un teren vid şi şi-au impus propriul sistem de drept. În alte teritorii dreptul coloniştilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice şi cutumiare. În alte ţări cum ar fi India şi Pakistanul din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate cum sunt cele hindus şi musulman au rezultat reglementări hribide, care au împrumutat atât calităţile, cât şi defectele ambelor sisteme. Un rol important l-a avut Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanţă supremă peste toate jurisdicţiile cu excepţia Indiei, Pakistanului şi Canadei, instanţă ce a desfăşurat o amplă şi profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după model englez.

Născut în insulele britanice acest sistem nu guvernează în întregime aceste insule. Se aplică în Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda, dar nu se aplică în Scoţia care are un sistem juridic propriu. Cât priveşte teritoriile extraeuropene trebuie distins între două categorii de state. Cea dintâi este formată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei ţări europene, cum ar fi Canada, cu excepţia provinciei Quebec, în care se aplică un sistem juridic de tip francez. A doua categorie de teritorii au aparţinut altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sus stăpânită iniţial de buri sau provincia Quebec fostă colonie franceză. Principiul de la care s-a pornit în aceste regiuni a fost menţinerea sistemelor juridice existente înaintea ocupaţiei britanice, în măsura în care nu au fost abrogate prin actele normative ale autorităţilor coloniale britanice sau printr-o regulă stabilită ulterior de organele locale.

Common-law a fost sistemul juridic al unei societăţi feudale în tiparele căruia a fost turnat conţinutul unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o „judge made law”, o creaţie a jurisprudenţei.

Deşi în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil dreptul englez rămâne un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice şi formaliste, accesibile doar specialiştilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justiţiabili. Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistenţa a trei subsisteme normative, autonome şi paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relaţiile sociale: common-law în sens restrâns, equity şi statute-law. Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

            Cel mai vechi dintre ele este common-law. Acest termen poate fi înţeles prin două accepţiuni. În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare sau subsisteme, dar rămâne “ cea mai fundamentală parte a dreptului englez”.

Common-law provine din commune ley –legea comună şi îşi găseşte în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute printr-o declaraţie a lui Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat, datorată exclusiv Curţilor regale de la Westminster. După cucerirea normandă exista un mare număr de organe jursdicţionale, care aplicau fiecare cutume şi reglementări diferite. Regele nu exercita decât o “justiţie supremă”, care nu opera decât atunci când pacea regatului era ameninţată. Curia regală instanţa regală, reprezenta o jurisdicţie de excepţie. Cu timpul de aici s-au desprins Curţile regale de Justiţie În secolul al XIII-lea existau trei astfel de curţi:

            - Curtea eşicherului Exchequeur, competentă în materie financiară;

            -Curtea plângerilor comune Common Pleas, competentă în materia proprietăţii funciare şi a posesiunii imobiliare;

            -Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală şi de tulburare a păcii regelui. Cu timpul diviziunea de competenţă dintre cele trei Curţi a dispărut fiecare din ele dobândind o competenţă generală.

Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875 aceste curţi au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creînd o curte superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul Curţii Supreme a trei entităţi judiciare: High Court of Justice, Crown Court şi Court of Appeal.

Sesizarea curţilor nu reprezenta cel puţin până în 1875 un drept al justiţiabililor. Aceştia trebuia să se adreseze Cancelarului, mare ofiţer al Curţii regale. Acesta urma să-i acorde un ordin – writ, care atesta dreptul părţii de a sesiza Curţile regale.

Conflictul dintre marea nobilime şi rege s-a declanşat în timpul domniei regelui Ioan fără de Ţară, iar în anul 1215 regele Ioan fără Ţară a fost constrâns de nobili să acorde actul numit Magna Charta Libertatum, expresie a compromisului dintre regalitate şi nobilime, un document de o mare importanţă pentru istoria dreptului englez.

Astfel prin art. 6 se recunoştea Coroanei dreptul de taxare pentru cazuri de tutelă, căsătorie, dar i se limitau pretenţiile fiscale. Art. 13 garanta libertatea oraşelor, satelor şi porturilor, iar prin art. 14 se preconiza un comerţ liber de taxe şi vămi arbitrare. Limitarea puterii regale se desprinde şi din conţinutul art. 31 unde se precizează că „nici regele nu poate lua lemne fără acordul proprietarului”.

Charta limitează puterea judecătorească a suveranului. Se fixa un loc stabil pentru dezbaterea proceselor civile, în timp ce curţile criminale erau obligate să se întrunească anual în fiecare comitat, prin judecători ambulanţi. Art. 39 stipula egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Prin art. 61 se înfiinţa un Comitet format din 25 baroni, care aveau sarcina să supravegheze respectarea prevederilor Chartei. Cetăţenii erau obligaţi să jure supunere şi ascultare celor 25 baroni. Cea mai importantă prevedere a Chartei apare în art. 14, referitor la instituirea Marelui Consiliu. După ce a semnat Charta, regele a refuzat să respecte prevederile documentului, cerându-i Papei Inocenţiu al III-lea să anuleze Charta, obţinând o bulă prin care se aborga şi anula în întregime Magna Charta, ecomunicând pe baroni. Succesorul lui Ioan fără de Ţară, Hencric al-III-lea a confirmat principiile Chartei.

Totodată a hotărât înfiinţarea unui Consiliu compus din 24 membrii, 12 fiind aleşi de rege şi 12 numiţi de baroni, în vederea alcătuirii statutelor noii “Constituţii” numite Statutele de la Oxford.[1]

Habeas Corpus Act- Lege pentru garantarea libertăţilor supusului şi prevenirea întemniţării peste mări şi oceane) 1679 reprezintă prima garantare efectivă a libertăţii individuale, în care se găseşte o formulare incipientă a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la un judecător imparţial.

Bill of Rights - Declaraţia dreptului omului– 1689 stabileşte controlul parlamentului asupra finanţelor publice şi impune principiul constituţional al monarhiei limitate.

Regula precedentului a început să se contureze la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Deciziile Curţilor de Justiţie, Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor se impun jurisdicţiilor de rang de inferior. Curtea de Apel mai mare în grad poate anula o decizie dată de Înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.

O decizie judecătorească cuprinde două părţi importante: ratio decidendi şi obiter dicta. Ratio decidendi exprimă motivele pentru care instanţa a dat hotărârea, principul de drept angajat prin această hotărâre. Obiter dicta nu exprimă regula de drept degajată de instanţă, ci reflecţiile juridice pe care le face aceasta pe marginea speţei.

[1] B.Wilkinson, Constitutional History of Medieval England, 1216-1399, vol.I.

fapt Cancelarul era cel acre soluţiona plângerile. Una din maximele cele mai cunoscute în dreptul englez este “Equity follow the law”, equity respectă common-law-ul. Cancelarul se fereşte de a declara regula de drept inaplicabilă. A fost creată Curtea Cancelarului, în cadrul căreia unul dintre magistraţi – the master of the Rolls, un adevărat vicecancelar, el fiind preşedintele Curţii de Apel. Alte reguli care reglementează equty: equity acţionează in personam, iar nu in rem – “equity acts in personam, not in rem”; equity urmează common-law-ul- “equity follows the law”; cel care doreşte un remdiu de equity trebuie să acţioneze în equity”; cel care recurge la equity trebuie să o facă cu mâinile curate – “he who comews into equity must come with clean hands”; equity înseamnă egalitate – “equity is equality”.

După equity, staute-law reprezintă cea de a doua reacţie de acomodare a dreptului englez la imperativele contemporaneităţii. Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor secundar de drept. Legile nu sunt în această concepţie decât o serie de corective aduse acestui corp normativ principal, care este dreptul jurisprudenţei. Ele apar ca  o piesă străină în sistemul dreptului englez. Interpretarea legii este cel puţin teoretic deosebit de restrictivă. O trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici abrogarea implicită şi nici desuetudinea, ca urmare rămân în vigoare un număr enorm de acte normative care nu au fost niciodată abrogate expres şi care datează de secole. Pentru a  facilita cunoaşterea stautelor s-au alcătuit în decursul secolelor, culegeri de statute:

The Public General Acte din 1714, The Statutes 1870-1897, The Statutes at Large 1815-1870. Cercetarea sistemului judiciar englez de un jurist ce apar­ţinu sistemului de drept continental (romano-germanic) ridică dificultăţi de înţelegere şi de asimilare a unor noţiuni. Fundamentele dreptului englez şi ale common-law-ului1, în general, sunt esenţialmente diferite, fiind profund ataşate de tradiţie, de conservatorism. Într-adevăr, common-law-ul se întemeiază pe precedentul judiciar, care reprezintă, astfel cum remarca şi Victor Dan Zlătescu, "mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem.". Precedentul judiciar reprezintă componenta cea mai importantă a dreptului englez, căci common-law nu a fost legiferat de Parlament, ci a fost dezvoltat de-a lungul secolelor prin aplicarea obiceiurilor de către judecători la cazurile concrete. Judecătorul urmează în fiecare caz exemplul sau precedentul existent. Dacă un asemenea precedent nu există, judecătorul trebuie să judece în concordanţă cu principiile generale ale dreptului. în acest fel, judecătorul creează un precedent ce va fi urmat şi de un alt magistrat într-un caz similar. Cu alte cuvinte, hotărârile pronunţate de o instanţă sunt obligatorii nu numai pentru părţi, ci şi pentru alte tribunale. Remarcăm şi existenţa unei ierarhii a precedentelor, în sensul că cele stabilite de instanţele superioare sunt obligatorii pentru tribunalele inferioare.

Marile codificări napoleoniene au fost însă de natură să conducă şi la o revigorare a legislaţiei britanice1. Astfel, sistemul judiciar a fost reorganizat prin Judicature Act şi a fost reformată procedura judiciară, fiind abrogate procedurile arhaice care datau din Evul Mediu. De asemenea, în cursul secolului al XX-lea au fost adoptate legi extrem de importante pentru dreptul britanic, cum sunt cele privitoare la proprietate din perioada 1922-1925, cele de ordin procedural (Administration of Justice Act-1970, Courts Act din 1971) cele privitoare la naţionalitate (British Nationatity Act din 1947).

În epoca modernă, sistemul de common-law a exercitat o influenţă extrem de semnificativă şi asupra dreptului romano-germanic, în materii cum sunt cele ale dreptului comercial internaţional şi a dreptului financiar.

            Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda au fost alipite Angliei în 1536, 1707, 1800.

            Până în anul 1980 Marea Britanie se manifesta ca un stat puternic centralizat, care nu crease decât cu greu un oficiu pentru Scoţia şi unul pentru Ţara Galilor, din cauza conflictelor din Irlanda de Nord autonomia de care dispunea aceasta a fost complet înlăturată.

            Scoţia păstrează unele particularităţi care i-au recunoscute încă de la unirea cu Anglia în 1707. Religia naţională scoţiană este Church of Scotland, este calvinistă. Sistemul juridic scoţian are la bază un amestec între dreptul roman şi dreptul cutumiar scoţian. În mod special se distinge procedura penală, care dispune de un procuror al statului, aşa cum există în ţările Europei continentale.

            În ceea ce priveşte Parlamentul scoţian, reînfiinţarea acestuia este una din revendicările constante ale naţionaliştilor începând cu anul 1880. Scotland Act din 1998 a creat un parlament monocameral la Edinborough, ales pentru un mandat de 4 ani.

In Scoţia există 9 consilieri regionali cu funcţii exercitate în aceleaşi domenii ca şi consilierii districtelor din Anglia şi Ţara Galilor. Cele 53 de districte existente sunt similare celor din Anglia şi Ţara Galilor.

Scoţia are propria sa structură administrativă pentru agricultură, mediu, pescuit, sănătate, asistenţă socială, administraţie locală, justiţie şi dezvoltare economică. Cea mai mare parte din funcţiile pe care le exercită membrii acestor departamente sunt desprinse din atribuţiile Biroului Scoţian care a fost constituit încă din 1880 şi este condus de către un Ministru de Cabinet. Lordul Avocat este principalul reprezentant al Legii şi Coroanei în Scoţia. El este responsabil pentru informarea Guvernului şi pentru fundamentarea legislaţiei scoţiene.

            Irlanda de Nord, deşi este o comunitate dominată de violenţe politice, profunde disensiuni, are totuşi propriul său Guvern şi Parlament. Se apreciază că acest statut este temporar. Actualul Guvern al Irlandei de Nord se divizează în două. Irlanda de Nord are propriile sale partide politice unele distincte de cele ale Regatului Unit. începând din 1985 are propria sa structură administrativă stabilită pe baza unui Acord Nord - Irlandez. Potrivit acestui acord, se desfăşoară regulat Conferinţa Interguvemamentală a Republicii Irlanda de Nord pentru discutarea problemelor proprii de politică internă şi externă.

Acordul a dat Guvernului Irlandez posibilitatea constituirii unui cadru de discuţie pentru descoperirea modalităţilor de influenţare a administraţiei britanice. Birourile din Irlanda de Nord şi din Republică se întâlnesc periodic în cadrul unor conferinţe pentru a discuta politica de securitate şi împotriva discriminării. Conferinţa nu are rolul de a desfăşura activităţi cu caracter executiv sau de fundamentare de decizii însă adesea dezbaterile au un puternic caracter controversat.

Parlamentul nord-irlandez este monocameral, ales prin scrutin proporţional pentru un mandat de 4 ani. Acest guvern nu dispune de competenţe prea mari, cu excepţia celor necesare pentru a stopa eventualele reacţii violente din partea localnicilor împotriva puterii centrale britanice.

Irlanda de Nord nu are autoritate regională, iar Biroul Irlandei de Nord are responsabilităţi în domeniul planificării, drumurilor publice, asigurării apei şi funcţionării sistemelor de canalizare. Există, de asemenea, 26 consilieri de district care se ocupă cu problemele de mediu, în timp ce Biroul Nord - Irlandez rezolva problemele de conducere a învăţământului, bibliotecilor şi satisfacerea serviciilor sociale. Guvernul a propus reorganizarea Guvernelor locale în Anglia, Ţara Galilor în următorii ani, în sensul stabilirii unui sistem unitar al autorităţii care să fie responsabil pentru toate domeniile importante şi să exercite corespunzător funcţiile managementului public. Anul 2004 a marcat în termeni practici începutul unei astfel de schimbări.

            Ţara Galilor este singura provincie britanică în care referendumul cu privire la crearea unui parlament local a dat rezultate extrem de slabe. Parlamentul local din Ţara Galilor nu are competenţe legislative, având doar atribuţiile de a adopta legislaţia secundară şi de aplicare a celei votate în parlamentul de la Westminster. Ţara Galilor nu are un pachet distinct de legi pentru conducerea administrativă, în consecinţă multe dintre ele sunt comune cu cele din Anglia. Cu toate acestea, Ţara Galilor are o structură administrativă proprie cu un departament de stat, numit Biroul Ţării Galilor, constituit încă din 1964, care este condus de către Secretarul de Stat pentru Ţara Galilor, în persoana unui Ministru de Cabinet. În cadrul acestui departament îşi desfăşoară activitatea câteva grupuri funcţionale din care fac parte miniştrii cu responsabilităţi proprii. În perioada 1974 - 1979 Guvernul Laburist a propus un plan pentru descentralizarea puterii Parlamentului de la Londra dar propunerea a fost respinsă de către populaţia Ţării Galilor prin referendum în anul 1979.

Anglia este condusă de un Guvern ale cărui atribuţii sunt bine structurate. De exemplu, în Anglia departamentul Sănătăţii deserveşte doar Anglia, altele deservesc şi           alte regiuni ale Regatului, iar unele deservesc întregul Regat. Există totuşi câteva diferenţieri regionale, cum ar fi, de exemplu, între Londra, partea de sud - est şi restul Angliei. La acest nivel îşi desfăşoară activitatea un sistem de consilieri ai districtului respectiv, însă puterile lor sunt limitate şi nu se pot compara cu statele americane şi nici cu landurile germane.

Menţionăm că nu există guverne regionale, dar la nivel local se disting câteva elemente caracteristice celor patru componente ale Regatului Unit.

Astfel, în Anglia şi Ţara Galilor există 49 de districte nemetropolitane,  conduse de către consilieri aleşi ai districtului, şi 6 districte metropolitane. În afara de acestea a existat până în 1986 Marele Consiliu din Londra. Domeniile de care se ocupă aceste instituţii administrative locale sunt: planificare strategică, învăţământ, poliţie, stingerea incendiilor şi servicii de asistenţă socială. Alţi 369 de consilieri îndeplinesc funcţii la nivel local, în special în următoarele domenii: îngrijirea sănătăţii, planificare, locuinţe. De asemenea, în 32 localităţi din jurul Londrei alţi consilieri metropolitani realizează alte servicii în afara celor menţionate mai sus.

Regatul Unit este o monarhie constituţională ereditară.

Şeful statului