1

I. 1. Corupţia fenomen social şi juridic

Omul, fiinţă socială, prin esenţa şi definiţia sa nu trăieşte izolat, singur, ci într-o permanentă şi neînlăturat convieţuire cu semenii săi, de acţiune comună pentru existenţa, pentru supravieţuirea şi evoluţia lui, pentru ameliorarea mediului natural şi perfecţionarea celui social. El este purtătorul personalităţii, iar aceasta se relevă ca o însuşire pe care tinde s-o dobândească, s-o exprime într-o modalitate cât mai deplină.

La rândul ei, societatea îşi are asigurată şi poate realiza dezvoltarea sa complexă numai prin valorificarea deplină a aptitudinilor membrilor săi, a personalităţii acestora. Societatea este pentru fiecare individ, pentru fiecare membru al său, cadrul care asigura existenţa şi dezvoltarea acestuia, prin aceea că fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare[1].

În cadrul vieţii de relaţie, a vieţii sociale, conduita (acţiunea) fiecăruia este apreciată, evaluată de ceilalţi membrii ai societăţii şi considerată „convenabilă” ori „neconvenabilă”, pentru ei sau grupul social construit după cum ea se armonizează sau vine în conflict cu acestea[2].

Corupţia face indiscutabil parte dintre acele acţiuni ale omului care sunt neconvenabile pentru societate, pentru ceilalţi membrii ai acesteia.

Ea este un fenomen social fiindcă este condiţionată în apariţia şi existenţa ei, de viaţa de relaţie, de viaţa socială şi de normele de conduită statornicite în cadrul societăţii.

Forţele naturale care au trezit şi sădit în om imperativul sociabilităţii, au avut darul şi puterea de a inspira şi determina acestuia spiritul de ordine făcându-l să înţeleagă că în cadrul grupului social, interesele şi acţiunile fiecăruia trebuie să se armonizeze cu acelea ale celorlalţi, că acţiunilor neconvenabile trebuie să le răspundă reacţii convenabile, că existenţa comună, convieţuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără ordonare căreia trebuie să i se conformeze fiecare în parte şi toţi laolaltă[3].

Corupţia este un fenomen social prin condiţiile de existenţă şi totodată unul antisocial prin consecinţele sale.

Odată cu incriminarea ei, corupţia a devenit şi un fenomen juridic.

Ca urmare a incriminării sale, corupţia trece limitele  faptului exclusiv social devenind şi un fapt juridic, generator de consecinţe juridice, de răspundere penală.

Corupţia este un fenomen juridic, fapt pentru care ea este şi rămâne un fenomen social, ea având loc în societate şi producând urmări periculoase, dăunătoare pentru aceasta. Dacă nu ar exista corupţia în realitatea socială, nu ar produce urmări antisociale periculoase, ea nu ar fi incriminată, nu ar fi devenit fapt juridic.

Aşadar, corupţia devine un fapt juridic, reglementat prin norme de drept penal, fiindcă în prealabil ea este un fapt social, o realitate socială care nu poate fi şi nici nu trebuie ignorată şi care creează urmări periculoase pentru ordinea socială.  

I. 2. Noţiunea de corupţie în dreptul penal român şi pe plan internaţional. Scurt istoric al infracţiunilor de corupţie

în accepţiunea generală  corupţia este o manifestare, o abatere de la moralitate, de la datorie, care exprimă o gravă degradare, descompunere morală, venalitate[4].

Corupţia, ca fenomen social, a atras atenţia spre studiul ei, încă din antichitate.

Conform Dicţionarului limbii române cuvântul “corupţie” derivă din latinescul “coruptio-onis” şi înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie[5]. În materia dreptului penal, termenul caracterizează o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase. Reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării activităţii statului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale[6].

Ea a existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate însoţind nefast societatea umană, organizată statal de la începuturile ei, de-a lungul existenţei şi evoluţiei milenare a acesteia, până în zilele noastre.

Istoric – dela începutul moral şi apoi juridic – s-a reacţionat firesc împotriva corupţiei.

Protecţia juridică împotriva corupţiei s-a impus nu numai datorită sentimentului firesc de ostilitate, ci mai ales din nevoia pe care societatea organizată şi-o datorează şi o datorează membrilor săi, de apărare împotriva descompunerii morale grave, a degradării, a venalităţii celor investiţi cu exerciţiul puterii sau al unei funcţiuni.

Despre corupţie, la evreii antici, aminteşte Vechiul Testament – Cartea regilor cap. 8-3, când referindu-se la fiii lui Samuel, desemnaţi de el judecători, afirma că: „Fiii lui nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri si judecau strâmb”[7].

În legislaţiile antice, cele mai vechi cunoscute, corupţia a fost aspru pedepsită, în special atunci când era săvârşită de judecător.

Frecvenţa îngrijorătoare a mitei în Grecia antică l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea pentru funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi face datoria[8]. El spunea: "Nu trebuie să primeşti daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru lucrurile cele rele".

[1] Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 1

[2] Vintilă Dongoroz, Drpt penal, ed. 1939, reeditată de Asociaţia română de Ştiinţe penale, Bucureşti, 2000, pag. 7

[3] Idem, pag. 8

[4] Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 2

[5] Dicţionarul limbii române moderne – Ed. Academiei, Bucureşti 1958, pag. 190

[6] Gheorghe Nistoreanu şi col., Drept penal – parte specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1997, pag.345

[7] Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 3

[8] G. Antoniu, M. Popa, Şt. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, pag. 210

antichităţii considera că magistratul care se lasă corupt săvârşeşte o crimă dintre cele mai grave.

            Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupţi, iar legile indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovaţi de corupţie cu confiscarea bunurilor. La Roma: "simplul soldat primeşte o soldă dar  nu şi ofiţerul; meşteşugarul şi scribul sunt plătiţi, dar nu şi administratorul afacerilor şi avocatul; în sfârşit şi mai ales, adunarea municipală şi magistraţii acordă în mod gratuit serviciile lor"[1]. Din acest text deducem că nu era permis să se accepte compensaţii pentru îndeplinirea unora din cele mai importante îndatoriri civice. În timp fenomenul corupţiei a luat amploare, permiţându-se magistraţilor să primească daruri, fără însă să depăşească o anumită sumă în cursul unui an. În Rusia, pe vremea ţarilor, se practica mituirea funcţionarilor, inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunându-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 şi spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie este omul politic de la începutul secolului trecut, prinţul Talleyrand, care a strâns o avere considerabilă din "atenţiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la el[2].

            O lege votată în anul 204 î.e.n. - Lex Cincia de Donis et Muneribus - interzicea avocaţilor să primească un folos legitim de pe urma talentului lor şi reglementa o acţiune în restituire. Măsura amintită a fost reactualizată de mai multe ori şi extinsă în epoca imperială de către Augustus, Claudius şi Nero, vizând orice dar făcut magistraţilor, indiferent de cauza care l-a determinat.

            Verres spunea amicilor săi că a împărţit în trei banii pe care i-a adus din Sicilia, partea cea mai mare spre a-şi mitui judecătorii, alta pentru a-şi plăti avocaţii, iar cu a treia se mulţumea el[3].

            Confruntată cu răspândirea alarmantă a a corupţiei, Roma antică a luat măsuri de reprimare a corupţiei sub Republică prin legile: CALPURNIA (149 î.e.n.), ACILIA (123 î.e.n.), SERVILIA (110 î.e.n.), CORNELIA (81 î.e.n.) şi IULIA repetundarum (59 î.e.n.)[4].

            Modificarea de-a lungul timpului, a tradiţiilor, a condiţiilor istorice şi geografice influenţate de factori de natură socială, au transformat percepţia opiniei publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravităţii acestor fapte şi în incriminarea lor.

            Criza social-economică, concurenţa neloială, slăbirea autorităţii statului, degradarea nivelului de trai pentru majoritate, neadaptarea legislaţiei la condiţiile economice şi sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept precum şi dorinţa individului de a se îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace, în condiţiile în care lipsurile generează specula iar prohibiţiile de tot felul influenţează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial.

            În literatura de specialitate, V. Dobrinoiu[5], preluând o teză exprimată în raportul la cea de-a V-a Conferinţă internaţională anticorupţie, prezentat la Amsterdam la 9 martie 1992, de către John A. Gardiner, achiesează la modul de clasificare a corupţiei în percepţia opiniei publice, în corupţie neagră, care se realizează atunci când actul ilicit este condamnat de întreaga societate şi de elitele acesteia, urmărindu-se pedepsirea ei; corupţie cenuşie, care se realizează atunci când numai unii membri ai societăţii şi îndeosebi elitele urmăresc pedepsirea actului ilicit şi o corupţie albă, când nici opinia publică, nici elitele nu sprijină pedepsirea ei, găsind-o tolerabilă.

            Încercând o sistematizare a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează încă săvârşirea unor infracţiuni contra activităţii organizaţiilor de stat şi obşteşti, şi în particular a celor ce constituie obiectul cercetării noastre, se pot distinge: cauze de natură economico-socială şi cauze de natură educativă şi psihologică[6].

            Realităţile economico-sociale - repartizarea inegală a produsului social, deosebirile dintre munca fizică şi cea intelectuală, între munca calificată şi cea necalificată, între condiţiile de trai de la sat şi cele de la oraş - sunt susceptibile să creeze un climat favorabil apariţiei de manifestări antisociale, constând şi în fapte de corupţie a funcţionarilor[7]. Cauzele şi condiţiile morale, educative şi psihologice ocupă un rol însemnat în determinarea şi favorizarea faptelor de corupţie. Rămăşiţe ale educaţiei şi deprinderilor burgheze - cum ar fi individualismul, cupiditatea, egoismul, carierismul, abuzul, tendinţele de acaparare, parazitismul - continuă să fie prezente atât în conştiinţa unor cetăţeni, cât şi în conştiinţa unor funcţionari.

            Dacă la început, oferirea ori primirea de foloase de către funcţionari ţine de curtoazie şi eventual leza normele moralei, Codul penal francez din 1810, de pe timpul lui Napoleon, a prevăzut sancţiuni grave pentru infracţiunile de corupţie atât referitor la îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu de către funcţionari cât şi pentru efectuarea unor acte contrare atribuţiilor de serviciu. Această poziţie a societăţilor statelor în dezvoltarea lor istorică a fost preluată în majoritatea legislaţiilor statelor europene.

            I. 3. Conceptul de corupţie în legislaţia penală română

            De-a lungul veacurilor, perceperea şi evaluarea acesteia de către societate, de către stat şi reacţia acestora împotriva ei, a diferit în raport de condiţiile economico-sociale, istorice, de normele morale, religioase ş.a.

Diferită şi în raport de aceşti factoria apărut şi evoluat şi reacţia legislativă a societăţii organizate în stat, împotriva corupţiei.

Nici o societate – indiferent de stadiul de dezvoltare economico-socială de natura şi esenţa regimului politic, de forma de organizare statală şi de guvernământ – nu a fost şi nu este ocolită de corupţie, de efectele deosebit de grave ale acesteia.

[1] Th. Mommsen, Le droit penal romain, vol. 3, Paris 1907, pag. 1

[2] G. Antoniu, Şt. Daneş, M. Popa, Codul penal pe înţelesul tuturor, Bucureşti 1995, pag. 202

[3] G. Boissier, Cicero et ses amis, trad. de N. Steinhart, Ed. Univers, Bucureşti 1977

[4]  Th. Mommsen, Le droit penal romain, vol. 3, Paris 1907, pag.19

[5] V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Arta Lex, Bucureşti 1995, pag. 33

[6] V. Dobrinoiu , Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1983, pag. 16

[7] L. Tamaş, G. Antoniu, T. Hentea, Cunoaşterea cauzelor care determină şi a condiţiilor care înlesnesc sau favorizează manifestări antisociale, în “R.R.D.” 2/1972 p. 33