1

I Noţiunea normei juridice

Norma juridică şi norma juridică şi „regula juridică” în doctrina juridică are acelaşi înţeles. Literatura franceză, fără să înlăture cuvîntul „normă” l-a consacrat pe cel de „regulă”. Din contra în doctrina română este consacrată denumirea de „normă juridică”.

Norma de drept este elementul primar al oricărui sistem de drept. Normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile în ramuri, ramurile în părţi ale sistemului, iar părţile în sisteme.

Norma juridică este una categoriile centrale ale dreptului, atît ca părticică fundamentală a sistemului de drept pozitiv cît şi ca obiect de cercetare a ştiinţei dreptului în general şi a teorii şi filosofii dreptului în social.

Obligatorie”. În concepţia lui J. Masguelin, „potrivit cu definiţia cea mai generală şi cea mai obiectivă, regulă de drept este orice punct investit cu forţa obligatorie şi care are ca obiect de a crea drepturi şi, corelativ, obligaţii, care sunt modurile de creare a acestui precept, puterea sa şi destinatorii săi” 1.

Regulile de drept nu iau naştere decît cu condiţia că oamenii să formeze un grup pe „baza unei societăţi veritabile care implică scop social specific, organizare şi ierarhie, explică Jean Dabin.

Normă juridică poate fi numită doar acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate, de forţă coercitivă a statului. 2

O altă definiţie este dată de Nicolae Popa, care consideră că norma juridică poate fi definită ca: „o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere”.

__________________________________________________________________________________

1.    Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997, p. 61

2.    Boris Negru „Teoria generală a dreptului şi statului”, Chişinău 1999, p.144

Ioan Ceterchi defineşte norma juridică ca: „element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. 3

În viziunea lui Ion Dogaru, „norma juridică este o regulă de conduită generală, impresională şi obligatorie care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere”.

După părerea lui Dumitru Baltag „ norma juridică ca element constructiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa corectivă a statului”

Din analiza atentă a acestor definiţii putem degaja următoarele idei:

a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente ale statului.

b) norma juridică are un caracter general.

c) norma de drept are menirea de a reglementa o relaţie apare, singulară, ci nu un tip de relaţii.

d) norma de drept este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătură la care participanţii rezidă în drepturi şi îndatorii reciproce.

e) un incendiu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrîgerea de stat.4

__________________________________________________________________________________

3.    Ioan Ceterchi „Ioan Craiova”. „Introducerea în teoria generală a dreptului”, editura ALL, Bucureşti 1993 p.35

4.    Boris Negru „Teoria generală a dreptului şi statului”, Chişinău 1999 p.145-146

II Trăsăturile caracteristice ale normei juridice.

Giorgio del Vecchio consideră că trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea şi generalitatea. Alex Will reţine caracterul coercitiv, statal şi abstract al normei al normei juridice, cel din urmă implicând generalitatea, permanenţa şi impersonalitatea.

Nicolaie Popa dezvoltă patru caractere alei normei juridice: general şi impersonal, tipic, implicaţia unui raport intersubiectiv şi caracterul obligatoriu.

După părerea unor autori normei juridice îi sunt inerente următoarele trăsături caracteristice, fără de care ea nu poate fi concepută:

a)      caracterul statal;

b)      caracterul coercitiv;

c)      generalitatea normei juridice

d)     caracterul obligatoriu.

a. Caracterul statal. Cunoaştem că fenomenul juridic nu poate separa de cel statal, şi invers. O regulă de conduită devine regulă de drept numai în măsura în care substanţa ei este voinţa statală, adică poartă pecetea autorităţii publice.

Caracterul statal al regulilor de drept rezultă în primul rînd din elaborarea lor de către stat, prin procesul de legiferare în special. Deci în acest caz ele constituie voinţa organului competent a le elabora, deci sunt opera acestuia. Dar unele reguli sociale pot fi recunoscute şi validate de către stat. Deci ele nu sunt create de organele componente ci numai recunoscute, act care le schimbă substanţa.

Aşadar o regulă de conduită socială poate deveni voinţă de stat, prin elaborarea ei de către organul component, prin recunoaşterea şi validarea sau prin acceptarea ei, ceea ce implică şi validarea.

b. Caracterul coercitiv. Dreptul se realizează în chip liber. Aceasta este regula. Constrângerea este o excepţie. Ea îmbracă haina răspunderii juridice. În statul de drept ea se realizează numai pe baza regulii de drept şi în limitele ei.

Mijloacele de realizare a constrângerii sunt multiple şi aparţin administraţiei şi justiţiei în special: judecătorul, procurorul, poliţistul, instituţia penitenciară. În statul de drept ei reprezintă speranţa şi siguranţa cetăţeanului. Sunt stâlpii democraţiei. În regimurile despotice sunt figuri demonice.

Caracterul coercitiv este inerent normei juridice.

Împreună cu substanţa statală a normei juridice, caracterul ei coercitiv o individualizează cel mai bine în cîmpul social normativ şi o fac să se deosebească mai ales de norma morală.

c. Generalitatea normei juridice. Este o trăsătură care în literatura de specialitate adesea este tratată diferit. Generalitatea normei de drept rezultă din caracterul său abstract, tipic, impersonal şi permanent. Ea nu reglementează situaţii concrete şi creează tipare, în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu

aplicarea normei juridice rămâne deschisă tuturor persoanelor care se găsesc în situaţia diferită în prealabil de lege. Regula are un caracter permanent care îi asigură generalitatea. Ea subzistă pîne cînd este aprobat şi posedă o virtualitate de aplicare la un număr indeterminat de ipoteze viitoare.

d. Caracterul obligatoriu. Se traduce simplu în ideea că regula de drept trebuie respectată. Elaborată în vederea unui scop determinat încălcarea ei ar contraveni finalităţii sale. Întreaga activitate umană se desfăşoară sub semnul unui ţel, care dă sens vieţii individuale ca şi vieţii colective.

Caracterul obligatoriu se asigură, dacă este cazul, prin constrângerea statală. Natura obligatorie a normei de drept asigură finalitatea ei.

În literatură de specialitate sunt reţinute şi alte trăsături alei normei juridice, cum ar fi caracterul „interubiectiv”, „prescriptiv”, clar şi precis”.

III Consideraţii generale privind clasificarea normei juridice

A clasifica –înseamnă a defini categorii într-un domeniu, respectiv a clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii spre a li se recunoaşte ceea ce deosebeşte o categorie de nore juridice de altă categorie.

Problema clasificării normelor juridice prezintă interes atît teoretic, cît şi un interes practic.

Interesul teoretic rezidă în ideea potrivit căreia prin clasificare se explică poziţia normei de drept în sistemul dreptului, dar şi ceea ca aceasta constituie o bază pentru generalizări în cadrul ştiinţelor de ramură.

Interesul practic –operaţiunea contribuie la stabilirea rolului diferitor reguli de drept în reglementarea relaţiilor sociale pe plan juridic, adică în prescrierea comportamentului ce trebuie urmat.

Plenitudinea şi corectitudinea clasificării depinde de alegerea corectă a criteriilor ce stau la baza acestui grup.

După părerea autorului rus S.S. Alexeev, factorii ce influenţează esenţial asupra acestui proces sunt: funcţiile dreptului şi reglementarea individuală a relaţiilor sociale. 5

Părerea savanţilor privind criteriile ce ar trebui să stea la baza clasificărilor este foarte diferită, iată de ce literatura distinge o sumedenie de criterii.

IV Criteriile folosite pentru clasificarea normelor de drept

Ramura de drept –constituie un criteriu important pentru clasificarea normelor juridice, datorită faptului că, la rîndul său, ramura de drept are la bază drept criteriu fundamental domeniul relaţiilor sociale reglementate şi unele criterii auxiliare precum: metoda de reglementare, principiile de ramură etc.

_____________________________________________________________________________________________

5.      Алексеев С.С «Теория государства и права» Изд. «Юрист», москва 1985

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi:

1.      Norme de drept constituţional;

2.      Norme de drept penal;

3.      Norme de drept civil;

4.      Norme de dreptul muncii etc.

Forţa juridică a actului normativ –în care sunt cuprinse normele juridice constituie şi aceasta un criteriu important. În dependenţă de forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, în legi care la rândul său se subîmpart în:

a)      Norme juridice cuprinse în Constituţie;

b)      Norme juridice cuprinse în legi organice;

c)      Norme juridice cuprinse în legi ordinare;

d)     Norme juridice cuprinse în hotărâri;

e)      Norme juridice cuprinse în decrete;

f)       Norme juridice cuprinse în ordonanţe;

g)      Norme juridice cuprinse în alte acte normative.

Distincţia prezintă o mare importanţă mai ales atunci cînd o relaţie cade sub incidenţa mai multor norme cuprinse în acte normativ –juridice diferite. Astfel va fi aliate norma ce se conţine în actul forţă juridică mai mare.

Structură logică luată drept criteriu clasifică normele juridice în:

1. Norme juridice complete –sunt acele norme care conţin în textul lor cele trei elemente de structură logică:

2. Nore juridice incomplete –sunt acele ce se caracterizează prin lipsa unui element al structurii, element ce poate fi găsit sau în alt act normativ.

Sfera de aplicare tot constituie un criteriu de clasificare a normelor juridice.

1. Normele generale -au sfera cea mai largă de aplicare, cu tendinţă de a epuiza întreaga arie a sistemului de drept. Uneori se spune că aceste norme formează dreptul comun. Multe norme din codul civil reprezintă dreptul comun unele relaţii din dreptul comercial sau din alte ramuri.

2. Normele speciale -sunt acelea cere îşi limitează efectul la raporturi şi arii bine determinate. De exemplu, partea specială din dreptul penal se ocupă în mod concret de diferite categorii de infracţiuni. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre normele juridice care constituie partea specială din Dreptul civil sau despre procedurile speciale din Codul de procedură civilă etc.

3. Normele de excepţie -se abate de la regula generală. În acest sens în art.1191 al Codului civil din România, sunt excepţiile în materia probei cu martori. Aici se întâlnesc şi excepţii la excepţii care duc la regula generală. 6

După criteriul conduitei pe care subiectele de drept trebuie să o aibă într-o anumită relaţie socială se disting:

1. Norme juridice imperative -care impun o anumită acţiune sau inacţiune şi de aceia se mai numesc şi categorice.

Ele sunt normele de la care nu se poate deroga şi ceea ce le este specific este faptul că odată împlinite condiţiile prevăzute de ipoteza normei –chiar dacă aceasta depinde de voinţa subiectului –comandamentul cuprins în dispoziţie se adresează destinatorului, în mod categoric. Dispoziţia normei intervine în mod necondiţionat. Odată ce contractul a fost încheiat se aplică în mod necondiţionat norma legală sau cauza contractului. Actul juridic de drept public sau privat încheiat cu încălcarea unei norme imperative este nul. Sunt imperative normele care interesează bunele moravuri, normele de protecţie. Ele sunt destinate să asigure moralitatea. Este vorba de o morală medie, un minimum de morală. Normele care privesc capacitatea juridică a persoanei fizice sunt norme imperative. 7

___________________________________________________________

6. Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu „Teoria generală a dreptului”, editura Fundaţiei Chemare Iaşi 1996

7. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000

La rîndul lor normele imperative pot fi:

a) Norme onerative –care prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni. Drept exemplu ne poate servi aliniatul (4) al art.48 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor”.

b) Normele prohibitive –sunt acele care interzic săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei categorii de norme juridice îi aparţin marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase norme de drept administrativ ş.a.

Astfel de normă prohibitivă este cea prevăzută de Codul familiei, care arată că „este oprită căsătoria între rude în linie dreaptă, precum şi în linie colaterală pînă la al patrulea grad”.

Împărţirea normelor în onerative şi prohibitive nu trebuie văzută mecanic, întrucât depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă interzice sau obligă săvârşirea unei acţiuni. De exemplu, interzicând căsătoria între anumite persoane, norma juridică dă dreptul organelor de stat să anuleze căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor.

Deci fiind normă prohibitivă ea devine onerativă pentru organul de stat. Normele penale interzic săvârşirea unei acţiuni dar în acelaşi timp obligă organele de stat să urmărească şi să sancţioneze pe infractor.

2. Norme juridice dispozitive -sunt acele norme care acordă posibilitatea unui larg compartiment subiecţiilor de drept, adică normele care nici nu obligă nici nu interzic o acţiune.

Astfel dreptul de recurs al părţilor în proces este o normă dispozitivă pentru că lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza s-au nu de această cale de atac.

La rîndul lor aceste norme pot fi:

a). norme permise –sunt acele norme care permit o anumită conduită. Ele lasă la latitudinea subiectului de drept posibilitatea de a-şi alege singur comportarea şi de a-şi stabili singur poziţia într-un raport juridic.

Majoritatea autorilor drept exemplu dau declararea apelului împotriva sentinţelor instanţelor judecătoreşti de apel, la contestaţiile în anulare a hotărârilor judecătoreşti irevocabile ori la cererile de revizuirea a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive.

Deci normele permisive lasă la aprecierea părţii din proces posibilitatea de a declara sau nu apel împotriva sentinţelor pronunţate de prima instanţă de judecată sau de a declara recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel.

b) Normele supletive –sunt acele norme care acordă posibilitatea subiectului să aleagă una din variantele de conduită prevăzute de normă. Ca exemplu ne poate servi art.19 al Codului căsătoriei şi familiei „la încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor îşi aleg numele de familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează numele de familie de dinainte de căsătorie”.

Mulţi autori susţin că normele suplitive înlocuiesc tăcerile, uitările, impreciziile voinţei private, că în cazul în care contractul este mult sau dispoziţiile sale sunt nesigure, părţile sau judecătorul recurg la norma legală.

Legiuitorul oferă celor interesaţi, sub forma unor norme supletive, contracte tip pregătite în întregime, adoptate nevoilor curente ca de exemplu contractul de vînzare, împrumut, mandat, pentru că încheierea actelor de drept privat să fie rapidă, părţile rezumându-se să stabilească doar elementele esenţiale, ca de exemplu, cuantumul chiriei sau durata încheierii. 8

Respectarea normelor supletive nu este însă facultativă. În cazul în care norma juridică nu a fost înlăturată prin dispoziţia de voinţă contrară a celor interesaţi, norma supletivă obligă, în aceiaşi măsură, ca şi norma de la care nu poate deroga nici părţile, nici judecătorul.

_________________________________________________

8.    Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000 p. 196-197

După alte criterii normele juridice se clasifică în:

1. Norme juridice organizatorice –acele care privesc organizarea instituţiilor şi organelor sociale, în conţinutul normei fiind reglementate: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu alte instituţii. Scopul primordial al acestei norme este acela de a fundamenta cadrul legal de funcţionare a instituţiilor şi organismelor respective. Ca exemplu ne poate servi: legile de organizare şi funcţionare a ministerelor, Curţii Constituţionale, Avocatului Popoului ş.a.

2. Norme juridice punitive –sunt cele prin care se aplică sancţiuni, potrivit procedurilor pe care legea le stabileşte.

3. Norme juridice simulative –sunt cele care prevăd mijloacele şi forme de cointeresare a subiecţilor; distincte, premii, decoraţii, recompense, titulaturi de onoare, ele precizează cu exercitate condiţiile în care acestea pot fi acordate de către instituţiile şi organele abilitate de lege.

4. Norme supletive –sunt cele care, cînd subiecţii tac, suplinesc voinţa acestora.

5. Norme de împuternicire sau de competenţă –sunt acele norme prin care se formează anumite drepturi şi obligaţii sau atribuţii ale subiecţiilor de drept.

Literatura de specialitate cunoaşte şi alte criterii sînt afară de cele ce-au fost evocate în această lucrare, aşa criterii ca: conţinutul lor (se disting norme materiale sau de conţinut şi norme procedurale s-au de formă) sau durata acţiunii lor (în raport cu care avem norme stabile sau cu durată nedeterminată şi norme temporare sau cu durată determinată).

Norma juridică constituie unul din elementele primare ale sistemului de drept, celula principală din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi înţeleasă de toţi subieţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită structură. 9

__________________________________________________________________________________

9.    Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997, p.64-67

De aceea la orice normă juridică se distinge o construcţie externă dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al altui izvor de drept numită şi structură tehnico-legislativă a normei şi o structură internă logică juridică, care alcătuieşte substanţa normei juridice, elementele care compun norma şi legătura reciprocă dintre ele.

Structura logico-juridică a normei.

Orice normă are o structură logică, care alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei. Indiferent de formularea ei textuală, norma de drept are o structură trihotomică: ipoteza, dispoziţia, şi sancţiunea.

Dar aceste trei elemente rar le întâlnim întrunite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau chiar în actul normativ luat în ansamblu. Pentru a reproduce norma juridică în completeţea ei deplină, de multe ori e necesar să luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole ale actului normativ dat.

Ipoteza este partea normei juridice care descrie împrejurările în care se aplică dispoziţia ei. Ea prefigurează în abstract, faptele sau actele juridice. Astfel toate infracţiunile prevăzute în partea specială a dreptului penal sunt ipoteze puse de legiuitor.

Ipotezele se clasifică după mai multe criterii:

a) după modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa cărora operează dispoziţia, ipotezele pot fi strict determinate, relativ determinate şi nedeterminate. 10

Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate.

Ipotezele sunt relativ determinate atunci cînd împrejurările de aplicare a normei sunt circumscrise cu relativitate, nefiind descrise în toate detaliile lor.

_________________________________________________

10. Carmen Popa „teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000

Ipotezele nedeterminare sunt acelea în care împrejurările în prezenţa în care se aplică dispoziţia nu sunt circumstanţiale, nici măcar în mod relativ.

b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipotezele pot fi simple şi complexe.

O ipoteză este simplă cînd se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia şi este complexă atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.11

Ipoteza complexă poate fi la rîndul ei, cumulativă şi alternativă.

Este ipoteza complexă cumulativă aceea care sunt prevăzute două sau mai multe împrejurări care trebuie să existe împreună pentru ca norma juridică să fie aplicată. Este ipoteza complexă alternativă aceea în care sunt prevăzute două sau mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară existenţa fie a unei împrejurări, fie a celeilalte sau a celorlalte. 12

c) după modul de enunţare a condiţiilor de aplicare ipoteza poate fi generică, cînd prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea şi cauzală cînd enumera limitativ sau exemplificativ împrejurările în care este incidenţă legea.

Dispoziţia normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezenţa stării descrise de ipoteză, sau astfel spus, este elementul norme juridice care precizează care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de normă sau care arată ce conduită să urmeze acestea. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice. Ea poate să prevadă obligaţia de a comite acţiuni, de a se abţine de la săvârşirea acestora, după cum ea poate să permită, să recomande, să stimuleze o anumită conduită prescrisă.

___________________________________________________________

11. Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997 p.69

12. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.188-189

Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei; avînd caracter dinamizator şi un rol atît de important încît, nu este de conceput ca o normă juridică să fie eliptică de dispoziţie.

a) Ţinînd seama de modul cum este formulată, prescrisă conduită de urmat, dispoziţia poate fi determinată şi relativ determinată.

Ea este determinată cînd stabileşte strict, categoric conduita subiectelor, fără vre-o posibilitate de derogare.

Dispoziţia relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduită sau limite ale conduitei de urmat, iar subiecţii pot să aleagă una dintre aceste posibilităţi, ori în cadrul acestor limite, să aleagă conduita dorită.13

Uneori dispoziţia poate fi înţeleasă. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd pentru exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Deşi nu se spune expres de legiuitor, dispoziţia acestei norme ar fi putut fi formulată de maniera „partea are obligaţia de a respecta termenul stipulat de lege”, lucru nerealizat, însă subînţeles.

b) După criteriului modului de conformare a subiecţiilor faţă de conduita prescrisă, sau după caracterul acestei conduite, dispoziţiile pot fi imperative sau categorice şi dispoziţii permise.

Normele imperative sunt norme care impun un respect absolut şi de la care se poate deroga, şi ceea ce le este specific este faptul că odată împlinite condiţiile prevăzute de ipoteza normei, comandamentul cuprins în dispoziţie se adresează destinatorului, în mod categoric. Dispoziţia normei intervine în mod necondiţionat.

Astfel, sunt de exemplu, normele care reglementează efectele contractului –a cărui încheiere depinde de voinţa contractanţilor. Odată ce contractul a fost încheiat, se aplică în mod necondiţionat norma legală sau clauza contractuală.

___________________________________________________

13. Carmen Popa „teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 200, p.95

Sancţiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conţine, indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept de către organele împuternicite de stat şi prin care se urmăreşte atît restabilirea ordinii juridice încălcate cît şi prevenirea unor noi violări a normelor juridice.

La nevoie aceste măsuri sunt îndeplinite prin forţe de constrângere a statului.

Sancţiunea reprezintă răspunsul pe care societatea îl dă conduitei ilicite, este modalitatea de reacţie împotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept.

Prin aplicarea de sancţiuni se urmăreşte de asemenea îndreptarea subiectului vinovat de încălcarea normei juridice şi reinserţia acestuia în societate.

Dreptul violat se exercită pe calea specială a acţiunii în justiţie, care nu este altceva decît recursul la autoritatea competentă, potrivit unor proceduri determinate, în vederea pronunţării sancţiunilor care duc la respectarea lui. Regula de drept nu poate să rămână în stare de principiu moral, ideal. Oamenii trebuie să aibă o conduită conformă cu regulile de drept. În caz contrar ei pot şi trebuie să fie constrânşi, prin aplicarea de sancţiuni, de către organele competente, care reprezintă forţa de constrângere a statului.

Cea mai mare parte a populaţiei respectă de bună voie regulile de drept, chiar dacă nu le înţeleg sau nu le aprobă. Ei le respectă fie din virtute, fie din disciplină, din obicei sau de frică de sancţiune, care rămîne totuşi excepţie.

Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate adică se explică numai în conformitate cu legile în vigoare conform dictonului „nulla poena sine lege” şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative.

Deşi este o latură a importantă a normei juridice, sancţiunea ţine de domeniul general al constrângerii de stat, dar nu trebuie confundată, identificată cu coerciţia statală. Sunt acţiuni care, nu implică exercitarea vreunei constrângeri şi care se execută de bună voie. Sunt de asemenea expres prevăzute sancţiuni pentru a căror aplicare se cere, alături de actul de putere statal, o condiţie a manifestării voinţei subiectului ale cărui drepturi au fost încălcate.

Sancţiunile apar sub diverse forme, în funcţie de ramura de drept şi de natura încălcării dispoziţiei legale. Sancţiunea poate consta în anularea unui act, plata unei sume de bani, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate. Astfel ea apare ca o măsură de ordin juridic care atinge o persoană în drepturile juridic care atinge o persoană în drepturile şi libertăţile sale sau un act eficace pronunţat de autoritate competentă în vederea nestabilirii ordinii juridice care a fost tulburată.

Odată aplicată sancţiunea, ca rezultat juridic al cercetării unei acţiuni, efectul ei este se asigură prin executare, care de cele mai multe ori se realizează pe cale silită, fie asupra patrimoniului unei persoane, fie chiar asupra libertăţii ei.

Se întâmplă, ca el care trebuie să fie supus unei sancţiuni pentru executarea regulii de drept să scape de constrângere şi să persiste în violarea dreptului. Acest fenomen poate surprinde şi nemulţumiri. El nu stabileşte însă forţa morală a dreptului. Regula de drept îşi păstrează valoarea sa, cu toate că nu poate fi riguros respectată. O sancţiune care se aplică, fără intervenţia directă a statului o constituie deci, rezilierea de plin drept a contractului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către una dintre părţi. Sau, dreptul de a ţine un bun al datornicului pe care legea îl acordă în anumite cazuri aceluia care îl deţine. Legitima apărare este şi ea o sancţiune aplicată de o persoană particulară, în virtutea legii care prevede că legitima apărare constituie o cauză de exonerare de răspundere penală. 14

__________________________________________________________________________

14. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.202

În dreptul civil sancţiunea nu se manifestă printr-o acţiune directă asupra unei persoane, ci numai asupra bunurilor ei.

În dreptul penal însă sancţiunea se manifestă printr-o acţiune directă asupra autorului faptei ilicite, deoarece faptele susceptibile de aplicare sancţiunii penale sunt considerate cele mai de societate a fi cele mai grave, lezând cele mai importante interese ale societăţii.

La momentul actual scopul pedepsei penale este apărarea societăţii împotriva unor acte sociale care pun pericol pacea, ordinea sau existenţa societăţii. Ceea ce se urmăreşte este restabilirea autorităţii legale.

După natura lor juridică determinată de regula încălcată, sancţiunile se împart în constituţionale „administrative, penale fiscale, civile, etc. fiecare ramură de drept conţine sancţiuni specifice.

Aceeaşi categorie de norme juridice cuprinzând sancţiuni de aceiaşi natură poate fi divizată, la rîndul ei, în mai multe subgrupe.

Sancţiunile civile pot fi împărţite în:

1.      Sancţiuni referitoare la actele private care sunt:

a)        Nulitatea;

b)        Inopozabilitatea;

c)        Rezoluţiunea;

d)       Rezilierea.

2.      Sancţiuni referitoare la actele patrimoniale;

3.      Sancţiuni referitoare la obligaţii;

4.      Sancţiuni referitoare la drepturile personale;

5.      Sancţiuni convenţionale.

Normele de drept al muncii, pot prevedea sancţiuni disciplinare care au un caracter nepatrimonial, ca mustrarea, avertismentul sau sancţiuni disciplinare cu caracter patrimonial.

Sancţiunile penale pot consta în:

1.    Pedepse corporale;

2.    Pedepse private de libertate;

3.    Pedepse pecuniare sau amenzile;

4.    Pedepse accesorii.

Sancţiunile administrative constau în:

1. Amenzi;

2. Închiderea unor unităţi industriale sau comerciale;

3. Interdicţia de exercitare a unei profesii etc. Dreptul internaţional este deficitar în ceea ce priveşte sancţiunile organizate şi eficace.

Se aplică din partea statelor:

1.      Sancţiuni unilaterale ca:

a)      ruperea relaţiilor diplomatice şi economice;

b)      blocada;

c)      intervenţia armată, pînă la război şi represalii.

2.      Sancţiuni colective.

După gradul de determinare sancţiunile se împart în:

1. Sancţiuni determinate sunt formulate precis şi nu pot fi micşorate sau mărite.

Ele se aplică întocmai în măsura exactă prevăzută de lege.

De exemplu, în materia contractului de vânzare: „Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierdut în tot, vinderea este nulă.” art. 1311 Codul civil.

2. Sancţiunii relativ determinate sunt acelea care se stabilesc între o limită inferioară şi una superioară, precum în partea specială, precum în partea specială a codului penal. De exemplu cu uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

3. sancţiuni alternative sunt acelea lăsate la opţiunea organului competent să aplice una sau alta. Sunt de asemenea alternative sancţiunile între pedeapsa cu închisoarea şi amendă.

Sancţiuni cumulative sunt în cazul în care regula de drept stabileşte pentru unul şi acelaşi fapt juridic mai mult sancţiuni obligatorii. Ca exemplu ne pot servi cele din dreptul penal: închisoarea şi interzicerea unor drepturi, închisoare, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

Structura tehnico-juridică a normei juridice.

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sinestătătoare, ci sînt cuprinse într-un act nominativ, la rîndul său, este structurat pe capitole, secţiuni, articole. Articolul este capitale, secţiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine prevederi de sinestătătoare, dar nu orice de lege coincide cu o regulă de conduită.

Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru fregvent întâlnit.

Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar să corelăm texte din articole şi chiar legi diferite.

Codificarea şi sistematizarea normelor juridice constituie un domeniu deosebit de important al practicii legislative, care priveşte tehnica elaborării actelor normative.

VI Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

1. Privire generală.

Normele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor, urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilor interurbane prin asigurarea realizării lor, prin garanţii eratice.

Coordonatele pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunt „timpul”, „spaţiul” şi „persoana”. În general, regula este ca normă juridică acţionează pe timp determinat, într-un spaţiu dominant de naţiunea de teritoriu stata şi asupra unor subiecte angrenate în circuitul civil, în cadrul acestui teritoriu.

Naşterea, modificarea sau stingerea oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Din punct de vedere al timpului, normele juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, coexistă. Între legi şi diverse situaţi juridice există raporturi de concomitenţă sau anterioritate, în ceea ce priveşte vectorul timp şi raporturi interne ori externe, dacă ne raportăm la spaţiu.

Cunoaşterea şi delimitarea acţiuni dreptului pe aceste trei coordonate, prezintă importanţă în procesul de aplicare a dreptului, pentru a corecta şi justa încadrarea în lege a multitudinii de situaţii juridice şi sociale.

Sunt autori care vorbesc de aplicarea legii, iar alţii despre aplicarea sau acţiunea actelor normative. Vorbind despre aplicarea dreptului, se are în vedere atît aplicarea legii cît şi a celorlalte acte normative emise în baza şi în vederea executării acestora, în general aplicarea tuturor normelor juridice.

2. Acţiunea normelor juridice în timp.

Durata de timp în care norma juridică este în vigoare este şi intervalul de timp în care ea produce efecte juridice.

Există două momente principale referitoare la aspectul acţiunii normelor juridice în timp:

1.      momentul iniţial (intrare în vigoare a actului normativ)

2.      momentul final (momentul încetării acţiunii normei juridice).

Actul normativ intră în vigoare:

1.      Din momentul publicării lui oficiale, de exemplu în „Monitorul Oficial”.

2.      Din momentul adoptării actului normativ sau din momentul indicat nemijlocit în textul actului normativ ori al altui act.

Dacă legiuitorul este de părerea că pînă la intrarea în vigoare a unui act normativ este necesară o perioadă de timp pentru asigurarea pregătirii organizatorice sau altă natură, în vederea introducerii noilor reglementări, atunci se stabileşte data intrării în vigoare după o perioadă considerată necesară pentru aducerea la îndeplinire a acestor măsuri.

Nicolae Popa este de părerea că intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de împrejurarea ca orice nouă locit legată de împrejurarea ca orice nouă reglementare, adresându-se oamenilor, trebuie să fie cunoscută de către aceştia. Principiu: „nemo consetur ignorare legem (jus)” presupune că nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii. Iată de ce norma juridică intră în vigoare de la data aducerii la cunoştinţa publică.

Excepţie fac actele normative în conţinutul cărora se prevede intrarea în vigoare la o altă dată decît cea a publicării normei.

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică guvernează deplin relaţiile sociale: din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaşte.

Autoritatea normei juridice, obligativitatea ei ar fi puse în ignoranţă. În baza acestei prezumţii toţi cetăţenii trebuie să cunoască Legile. Ignoraţia juris nocet. 15

__________________________________________________________

15. Nicolaie Popa „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1992 , p.111

Există totuşi două excepţii de la această regulă:

1. atunci cînd o parte din teritoriul ţării rămîne izolat, printr-o cauză de forţă majoră, de restul ţării, situaţia în care necunoaşterea poate fi obiectivă, ea nu se datoreşte unei cauze particular, unei ignorante personale.

2. în materie de convenţii, atunci cînd o persoană încheie un contract, necunoscînd conştiinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul ca sa aflat în eroare de drept, care viciază voinţa.

Norma juridică acţionează numai în prezent şi viitor. Iată de ce unul din principiile sale de bază este principiul neretroactivităţi lor.

Legea nu reacţionează nu se aplică faptelor săvârşite înainte de întrarea ei în vigoare, că activează numai din momentul intrării în vigoare şi pînă la ieşirea ei din vigoare. Excepţiile de la această regulă sunt unele dispoziţii normative să fie aplicate cu caracter retroactiv.

În conformitate cu legislaţia în vigoare sunt prevăzute următoarele excepţii:

1.      dacă este adaptată o lege penală mai blândă;

2.      dacă sunt adoptate legi interpretative;

3.      dacă este prevăzut expres că legea se aplică şi unor fapte petrecute anteriori.

Aplicarea oului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admis decît în interesul statului, pentru apărarea unor interese politice a cetăţenilor.

Argumentul care impune principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei de naţiunea prezentei norme în viaţa socială.

Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atîta timp cît această conduită nu este prescrisă într-o normă juridică.

Încetarea acţiunii normei juridice are loc prin:

1. Abrogarea

Poate fi definită ca procedeul tehnico-juridic prin care actele normative fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ele.

Abrogarea cunoaşte mai multe forme:

a) expresă care la rîndul ei este divizată în abrogare expresă-direct şi indirect.

Abrogarea expresă –indirectă este atunci cînd noul act normativ prevede, în mod expres că vechiul act normativ se abrogă.

Abrogarea expresă –indirectă este atunci cînd noul act normativ se numeşte, în mod expres, actul normativ care se abrogă, dar se limitează la prevederea că se abrogă toate actele normative anterioare care contravin noii reglementări.

b) Abrogarea tacită este atunci cînd în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acţiunea vechilor normei juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare, organul de aplicare înţelege implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.

c) Arogarea totală este atunci cînd toate dispoziţiile cuprinse într-un act normativ sunt abrogate.

d) Abrogarea parţială este atunci cînd numai o parte din dispoziţiile unui act normativ sunt abrogate, iar celelalte continuă să rămână valabile.

La cele relatate de mine Ion Dogaru adaugă:

1. În cazul unuia şi celuia-şi act normativ pot opera mai multe feluri de abrogare.

2. Un act normativ nu poate fi abrogat decît printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică sau cu forţă juridică mai mare decît a celui abrogat.

Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea şi suspendarea. Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existenţă pe care nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

Suspendarea acţiunii în timp a unei norme juridice are loc, în cazuri excepţionale pentru cauze determinate.

2. Exprimarea termenului prin care ea a fost edicată.

3. Căderea în desuitudine.

O normă juridică se consideră căzută în desuitudine, atunci cînd, deşi, formal ea este în vigoare, doar în rezultat al dezvoltării relaţiilor sociale, schimbărilor social-politice şi economice survenite în societate, faptului că stările de lucruri care au determinat necesitatea elaborării acestui act normativ au încetat să mai existe.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu.

Normele juridice produc efecte juridice pe un anumit teritoriu. După acest criteriu normele juridice pot fi divizate în două grupe:

1) Norme juridice internaţionale.

Ele reglementează relaţiile dintre state, în conformitate cu principiul teritorialităţii. Aceste norme juridic sunt obligatorii şi produc efecte juridice în măsură în care se acceptă cu respectarea principiului suveranităţii statului asupra teritoriului şi populaţiei.

Dacă statul a aderat la unele acte normative internaţionale ele devin prioritare faţă e cele interne.

2). Norme juridice interne.

Referitor la actele normative interne un rol important îl are fora orânduirii de stat. În statele cu o structură compusă, actele normative ale organelor federale creează efecte juridice asupra teritoriului tuturor statelor federative iar actele normative ale unui stat membru sunt valabile în limitele sale teritoriale.

În cazul unei contradicţii între ele prioritate are norma juridică federală.

În statele simple aplicarea normelor juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Ele se împart în două grupe:

a)      centrale;

b)      locale.

Normele juridice centrale produc efecte juridice pe întreg teritoriul statului. Normele juridice locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială sau economică asupra căreia se extinde autoritatea organului de stat respectiv.

Actele normative locale trebuie să fie adoptate pe baza şi îi corespunde cu cele centrale. Dacă normele juridice locale contravin celor centrale ele sînt declarate nule şi nu produc efecte juridice.

3. Acţiunile normelor juridice asupra persoanelor

Destinatorul oricărui act normativ este omul privit individual, ca persoană fizică sau colectiv, ca persoană juridică. În unele cazuri ca subiect apare statul sau organele de stat.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor are mai multe criterii de clasificare

a) După cercul de subiecţii ai raportului juridic distingem:

-   individuale

-   colective

b) După caracterul normelor juridice se disting:

-   norme juridice cu caracter general de aplicare pentru toţi subiecţii de drept;

-   norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice;

-   norme juridice care se aplică numai persoanelor juridice;

-   norme juridice speciale, care se aplică numai unor categorii de persoane;

-   norme juridice cu un caracter individual, care se aplică unei singure persoane.

c) După satul juridic al persoanelor fizice se deosebesc:

-   cetăţenii statului propriu –zis;

-   cetăţenii străini;

-   persoanele fără cetăţenie;

În republica Moldova actele normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitatea sau sex.