1

I.                   Noţiunea de corupţie

În legislaţia noastră nu există vreun text care să incrimineze o infracţiune numită "corupţie", dar literatura juridică cuprinde în această noţiune în sens larg numeroase încălcări ale legii penale în ceea ce priveşte sfera relaţiilor de serviciu. Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupţia este folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu. Din această cauză juriştii caută să identifice acele infracţiunii care presupun corupţia, adică obţinerea de profituri pe căi ilegale.

În literatura juridică de specialitate, în sfera noţiunii de "corupţie" în mod strict înţeleasă, sunt induse patru infracţiuni din categoria infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, în primul capitol al titlului VI al Codului penal. Este vorba despre:

·         luarea de mită

·         primirea de foloase necuvenite care sunt infracţiuni de serviciu,

şi pe de altă parte:

·         darea de mită

·         traficul de influenţă

care sunt infracţiuni în legătură cu serviciul, termenul "corupţie" apărând în titlul Legii 83 din 21 iunie 1992 privind procedura de urgenţă, de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie.

            Legea nr. 78/2000, în capitolul 2, prevede reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane, în scopul prevenirii faptelor de corupţie. Astfel, în art. 2 se specifică că funcţionarii publici şi alţi funcţionari sunt obligaţi să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcţiilor, atribuţiilor sau însărcinărilor încredinţate, cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională şi să asigure ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, fără să se folosească de funcţiile, atribuţiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

            Tot în vederea stăvilirii fenomenului corupţiei în România au luat fiinţă o serie de organisme cu scopul de a stăvili sfera de manifestare a acestui fenomen, de a limita extinderea şi de a acţiona pentru combaterea acestuia.

            Prin Hotărârea Guvernului 1065 din 25 octombrie 2001 s-a aprobat Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune împotriva corupţiei.

            Prin această Hotărâre oficialităţile înţeleg faptul că corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii

sociale şi a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţă şi pune în pericol stabilirea instituţiilor statale .Guvernul va acţiona cu fermitate pentru combaterea corupţiei, pentru diminuarea substanţială a fenomenelor de evaziune fiscală, de contrabandă şi de spălare a banilor, implicit a economiei subterane.

            Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 11 aprilie 2002 înfiinţează, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie (art. 1).

II.                Consideraţii generale referitoare la traficul de influenţă

Traficarea influenţei pe care o persoană o are pe lângă un funcţionar (reală) sau pe

care lasă să se înţeleagă că are pe lângă acesta (presupusă), creează reale şi grave stări de pericol pentru prestigiul, autoritatea, credibilitatea organelor, a instituţiilor, organismelor statului, serviciilor publice, a altor unităţi, societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, regiilor autonome, agenţilor economici, pentru corectitudinea, cinstea funcţionarilor care-şi desfăşoară activitatea în cadrul acestora, îndeplinind funcţiile încredinţate.[1]

            Ea este de natură să creeze, să inducă ideea, deosebit de nocivă, periculoasă pentru echilibrul relaţiilor sociale în ansamblul lor, a posibilităţii promovării unor interese pe căi oculare în afara condiţiilor legii, prin cumpărarea favorurilor funcţionarului însărcinat cu examinarea şi soluţionarea acestora; că funcţionarii sau alţi salariaţi aflaţi în serviciu, ar putea acţiona sub înrâurirea intervenţiei unor persoane real sau presupus influente.

            Cu toate că, prin elementul material al laturii obiective, infracţiunea de trafic de influenţă nu este legată nemijlocit de activitatea funcţionarului, ea îşi răsfrânge efectele negative asupra acesteia, discreditează autoritatea, instituţia, unitatea din care face parte, serviciul căreia îi aparţine, creând o stare de suspiciune, neîncredere cu privire la corectitudinea, cinstea lui.

            Prin consecinţele, urmările sale, traficul de influenţă are legătură nemijlocită, indiscutabilă cu serviciul funcţionarului pe lângă care are sau  lasă să se creadă că are influenţă.

            Toate acestea au determinat şi justifică, atât incriminarea traficului de influenţă, cât şi aşezarea lui în categoria infracţiunilor de corupţie.

III.             Conţinutul legal

Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător.

            Deşi în cazul infracţiunii de trafic de influenţă acţiunea ce constituie elementul material nu este nemijlocit legată de activitatea de srviciu, ea se răsfrânge negativ asupra acesteia, prin crearea suspiciunii că funcţionarii publici sau funcţionarii sunt coruptibili, că ei pot fi influenţaţi în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, ceea ce aruncă o lumină defavorabilă asupra persoanelor juridice de drept public sau a altor persoane juridice şi aduce atingere activităţii acestora.[2]

IV.             Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic special. Obiectul juridic special al infracţiunii este

constituit de relaţiile sociale a căror existenţă şi dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aibă funcţionarii (salariaţii) organelor, instituţiilor statului, serviciilor publice sau a altor unităţi şi care impun înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea, probitatea acestora.

            Obiectul material. Traficul de influenţă – ca şi luarea sau darea de mită, ori primirea de foloase necuvenite – nu are obiect material, întrucât acţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva unei existenţe corporale, a unui bun. Bunurile obţinute prin săvârşirea traficului de influenţă nu constituie obiectul material al infracţiunii din moment ce acţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva lor.

V.                Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ. Subiectul activ este necircumstanţiat deoarece subiect

activ poate fi orice persoană care are sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar (public sau alt funcţionar).

            Într-un punct de vedere, în doctrina juridică, s-a susţinut că, pentru a putea fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de trafic de influenţă, este necesar ca făptuitorul să răspundă cerinţei esenţiale de a avea influenţă sau a lăsa să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului.

            Trecerea – reală sau presupusă – pe care subiectul activ al infracţiunii de trafic de influenţă o are sau lasă să se înţeleagă că o are asupra funcţionarului, nu este o condiţie impusă subiectului activ, cum s-a afirmat, ea constituind mijlocul prin care acesta săvârşeşte elementul material al laturii obiective.

            Iniţiativa săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, poate să aparţină traficantului, cumpărătorului acesteia sau unui terţ. Ea nu  înseamnă – prin ea însăşi – că este un act de instigare, aceasta din urmă trebuind să constea în acţiunea de determinare, cu intenţie, la săvârşirea unei infracţiuni, de către o altă persoană.

            Traficul de influenţă poate fi săvârşit atât direct cât şi indirect, printr-o persoană interpusă, printr-un intermediar.

În doctrina de specialitate s-a pus problema incriminării şi faptei cumpărătorului de influenţă, deoarece există şi situaţii în care iniţiativa traficului de influenţă aparţine acestuia, poziţia acestuia nefiind cu nimic mai puţin gravă faţă de a aceluia care dă mită.[3]

            Subiectul activ poate fi şi o persoană juridică. Aceasta va răspunde penal dacă fapta a fost săvârşită în numele sau în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanţii acesteia.

            Subiectul pasiv. Traficul de influenţă fiind o infracţiune  în legătură cu serviciul poate avea ca subiect pasiv, în principal, autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public ori funcţionarul pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte ori pretinde foloase sau acceptă daruri, şi în ale căror atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia I se promite intervenţia.

            Subiect pasiv principal poate fi şi autoritatea publică a statului străin sau organizaţia internaţională din care face parte funcţionarul a cărui influenţare se doreşte, iar în secundar se poate aduce atingere şi funcţionarului amintit.

VI.             Conţinutul constitutiv

VI.1     Latura obiectivă                           

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material al laturii

Obiective constă în acţiunea de traficare a influenţei – reală sau presupusă – pe lângă un funcţionar – care poate fi săvârşită alternativ prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia

            În toate şi oricare dintre modalităţile normative alternative – primire, pretindere ori acceptarea promisiunii de daruri – elementul material al laturii obiective a infracţiunii poate fi realizat direct de către autor, sau indirect, mijlocit printr-o persoană interpusă, printr-un intermediar care participă astfel la săvârşirea acesteia în calitate de instigator sau complice, după caz.

            Întreaga construcţie juridică a infracţiunii de trafic de influenţă, raţiunea incriminării realizată prin prevederile Codului penal, impun concluzia că autorul acesteia face uz de trecerea sa – reală sau presupusă – pe lângă funcţionar, ceea ce a determinat şi denumirea marginală a acesteia. Infracţiunea presupune şi o intervenţie promisă, ce ar urma să se facă pe lângă funcţionar, pe baza influenţei – reale sau presupuse – pe lângă acesta, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu. Dacă autorul ar primi foloasele pentru funcţionar nu are loc traficarea, vânzarea de influenţă, deoarece plătind preţul, cel interesat nu cumpără influenţa ci serviciul făcut de funcţionar.

            În cazul delictelor de trafic de influenţă, comiterea faptei are ca urmare imediată realizarea unor operaţii ilicite pe seama funcţionarului public sau funcţionarului şi prin aceasta crearea stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în serviciu căreia se află funcţionarul public sau funcţionarul care este solicitat de făptuitor.

            Delictele subzistă numai atunci când există o cauzalitate între activitatea desfăşurată de făptuitor şi urmarea imediată, respectiv, starea de pericol social. Aceasta rezultă, de regulă, din materialitatea faptei.

VI.2    Latura subiectivă

            Infracţiunea de trafic de influenţă se săvârşeşte numai cu intenţie calificată de scop.

            Această poziţie subiectivă cu care trebuie să acţioneze autorul în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, rezultă neîndoios din termenii legii care prevede că acţiunea acestuia – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii de daruri – trebuie să fie săvârşită pentru a-l determina pe funcţionarul, pe lângă care are sau lasă să se creadă că are influenţă, să facă sau să nu facă un act care intră în atribuţiile sale de serviciu.[4]

[1] Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.105

[2] V.Dobrinoiu, C.Romiţan, n.Neagu, N.Conea, C.Tănăsescu, M.Dobrinoiu, Drep penal.Partea specială. Vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.72

[3] Alexandru Ionaş , Drept penal român. Partea specială, Editura Romprint, Braşov, 2005, p.456

[4] Horia Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.119

I.                   Forme. Modalităţi. Sancţiuni

Forme. Infracţiunea de trafic de influenţă fiind o infracţiune cu

consumare anticipată, actele de pregătire cât şi actele de executare sunt asimilate formei consumate. Astfel, acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregătitor al primirii efective a unor foloase necuvenite. De asemenea, promisiunea de bani sau alte foloase reprezintă un act de pregătire al cumpărării efective de influenţă.

            Modalităţi. Traficul de influenţă pasiv poate fi săvârşit în oricare din următoarele modalităţi: primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase; acceptarea de promisiuni, de daruri.

            Traficul de influenţă activ se săvârşeşte în 3 modalităţi normative: promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri sau  alte foloase. Pe lângă aceste modalităţi normative, pot exista o multitudine de modalităţi de fapt determinate de circumstanţele concrete ale faptei. Aşa de exemplu, comiterea acţiunii specifice în mod direct sau indirect, în profit propriu sau pentru altul etc.

            Sancţiuni. Traficul de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

            Confiscarea banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri, este incidentă numai în cazul săvârşirii elementului material al laturii obiective, în modalitatea primirii. Ea nu se aplică în situaţiile în care elementul material al laturii obiective este săvârşit în modalităţile pretinderii de bani sau alte foloase, ori acceptării promisiunii de daruri, neurmate de primirea efectivă a acestora de către traficant.

II.                Concluzii

Corupţia este o abatere de la moralitate, de la datorie, o încălcare a limitelor sociale147, dar ceea ce ne interesează în mod deosebit este că ea reprezintă o abatere de la lege. Corupţia îmbracă aspecte penale prin luarea şi darea de mită, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite.

Mita reprezintă din acest punct de vedere obţinerea de foloase patrimoniale de cel care se lasă corupt, dar şi de cel care corupe sau chiar de către o terţă persoană. Nu întotdeauna trebuie să fie în discuţie foloase patrimoniale cuantificabile sau imediat determinate, pentru că pot fi în joc şi foloase de altă natură – politică, administrativă, de putere etc. – mai importante uneori ca cele patrimoniale.

            Corupţia începe cu ascunderea sau deformarea realităţii pentru a obţine anumite rezultate la care nu se poate promovând adevărul şi continuă cu sistemul clientelar de plasare pe posturi şi promovare pe alte criterii decât cele de probitate, competenţă şi cinste. Urmată de darea şi primirea de foloase patrimoniale sau de altă natură pentru obţinerea unor drepturi cuvenite, într-un stadiu superior al dezvoltării accelerate a corupţiei se recurge la darea şi primirea acestor foloase pentru obţinerea unor drepturi ori avantaje necuvenite. Din acest moment putem afirma că fenomenul corupţiei se generalizează şi iau naştere reţele de tip mafiot.

            Corupţia, în manifestările ei activă şi pasivă, are întotdeauna o componentă de ilegalitate şi una de imoralitate exprimând incapacitatea autorităţilor de stat, a societăţii în ansamblul ei, pentru că întotdeauna corupţia este în corelaţie şi interdependenţă cu o serie de mecanisme distructive şi de dereglare politică, normativă şi culturală de la nivelul societăţii.

            Un lucru este cert, fenomenul corupţiei trebuie prevenit şi combătut printr-o activitate hotărâtă, fără compromisuri, dusă în cadrul şi potrivit legii, cu respectarea demnităţii umane şi a prezumţiei de nevinovăţie, sub privirea şi controlul societăţii civile. Corupţia nu poate fi stopată în afara criminalităţii privită global, luptând şi împotriva infracţiunilor care într-un fel sau altul o însoţesc: delapidarea, gestiunea frauduloasă, furtul, abuzul în serviciu, înşelăciunea, traficul de droguri etc.

III.             Jurisprudenţă

Inculpatul a lăsat să se înţeleagă că are influenţă pe lângă şefii săi, situaţie în care, în schimbul unei sume de bani, i-a promis părţii vătămate că va intervenii pentru a-i obţine acesteia aprobarea cererii pentru instalarea unui post telefonic. Inculpatul a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, însă, prin schimbarea încadrării juridice a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de Codul penal.

Aceasta este o soluţie corectă deoarece infracţiunea de trafic de influenţă se deosebeşte de cea de înşelăciune, printre altele, şi sub aspectul obiectului juridic. La traficul de influenţă obiectul juridic este alcătuit din relaţiile sociale din categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înşelăciunea vizează exclusiv patrimoniul. În cazul înşelăciunii persoana care dă banii sau bunurile, fiind de bună credinţă, este indusă în eroare de către autor, în timp ce la traficul de influenţă, cel care dă banii sau bunurile este de rea credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine pe un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.[1]

            În cauză s-a stabilit că inculpatul dactilograf la o societate privată, amplasată în aproprierea sediului Judecătoriei, a pretins şi primit bani de la un justiţiabil, asigurându-l că are influenţă asupra judecătorului ce va fi desemnat să-i judece procesul civil şi îi va obţine o soluţie favorabilă.

            Pentru a crea aparenţa de influenţă reală, însoţit de justiţiabil a mers la instanţă, i-a înregistrat procesul, după care cu banii primiţi a cumpărat diferite bunuri ţi l-a purtat pe scara unui bloc, pretinzând că acolo locuieşte judecătorul ce va fi corupt.

            Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. Pe considerentul că autorul nu avea influenţă reală asupra vreunui judecător de la instanţa respectivă, că nu l-a nominalizat şi nu a efectuat demersuri pentru influenţarea soluţiei, prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei, din trafic de influenţă în înşelăciune, pronunţând în acest sens şi hotărârea de condamnare.

            Soluţia este greşită deoarece fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.[2]

147 V. Breban , Dicţionar general al limbii române , Vol. I. Edit. Enciclopedică, Bucureşti 1992, pag. 219.

[1]Tudorel Toader, Drept penal. Partea Specială. Culegere de problem din practica judiciară pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.88

[2] Idem