1

I.                   Dreptul comunitar. Concept

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridica noua, autonoma fata de

ordinea juridica internaţionala, si totodată integrata in sistemul juridic al statelor membre.[1]

            Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei tratate institutive si din tratatele modificatoare, in timp ce prin dreptul comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor comunitare. Intr-un sens larg insa, in dreptul comunitar pot fi încadrate si regulile nescrise aplicabile relaţiilor comunitare, jurisprudenţa C.E.J. si principiile de drept comune statelor membre.

            La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere ca urmare a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate internaţionale clasice, au acceptat sa renunţe la o parte din suveranitatea lor si sa se supună deciziilor unor organe supranaţionale. Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care s-au alăturat primelor sase au semnat tratate internaţionale clasice de aderare la o organizaţie internaţionala, din acel moment intrând in spaţiul de acţiune al dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar”.

            O alta clasificare a dreptului comunitar distinge intre dreptul comunitar instituţional – normele juridice aplicabile organizării si funcţionarii instituţiilor comunitare, si dreptul comunitar material – regulile aplicabile in anumite domenii, de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concurenta comerciala, etc.

            Dreptul comunitar, fiind, in mod direct (tratatele comunitare) sau indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte: este un drept supranaţional, „comunitar”; este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre; in acelaşi timp el este un drept integrat in dreptul intern al statelor membre, in ordinea juridica naţionala.

            Văzând aceste trasaturi, putem afirma ca dreptul comunitar este in acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru, dar si comun tuturor statelor membre.

Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate in ordinea juridica

naţionala a statelor membre, in raport cu dreptul intern al acestora.

            „Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implica doua aspecte:

a)      prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu

pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nula si inaplicabila;

b)      normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile

norme juridice naţionale. Administraţia si judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesara si vor lăsa inaplicabile, daca este cazul, normele interne contrare dreptului comunitar, fara a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora.[2]

II.                Sursele  (izvoarele) dreptului comunitar. Prezentare

generala

            Prin sursa a dreptului comunitar înţelegem forma juridica de transpunere a normelor juridice , a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participa la raporturile juridice comunitare.

            Regimul izvoarelor (enumerarea si ierarhia acestora) rezulta nu numai din Tratatele institutive, ci si din practica instituţiilor si a statelor membre, precum si din sistematizarea realizata de chiar Curtea de justiţie a Comunitarilor europene.

            „Nucleul central” si cantitativ preponderent este reprezentat prin ceea ce poarta denumirea de drept comunitar in sens restrâns; este vorba despre Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum si de regulile conţinute in actele luate de către instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor Tratate, ca izvoare derivate.

            Insa, in sens larga, dreptul comunitar reprezintă totalitatea regulilor aplicabile in aceasta noua ordine juridica. Astfel, se poate vorbi despre izvoare nescrise, precum principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care isi au originea in afara ordinii juridice comunitare, ca dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunitarilor sau dreptul complementar apărut prin acte convenţionale încheiate de către statele membre pentru aplicarea Tratatelor.

II.1 Izvoarele primare ale dreptului comunitar european

            Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunitarilor europene, precum si din Tratatele si actele care le modifica, completează si adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenţionale, proprii uneia sau alteia dintre Comunitati sau comune celor trei.

                        II.1.1 Tratatele comunitare

            Tratatele originare. Pentru Comunitatea europeana a cărbunelui si otelului, principalul instrument a fost Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Tratatul era însoţit de numeroase anexe si protocoale adiţionale, care aveau aceeaşi valoare ca si Tratatul însuşi.

[1] D.C. Dragoş – „Uniunea Europeana. Instituţii .Mecanisme”, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

[2] Idem

Pentru Comunitatea economica europeana si Comunitatea europeana a energiei atomice, principalele tratate sunt cele doua texte semnate la Roma, la 25 martie 1957, însoţite si ele de numeroase anexe si protocoale, dintre care cel mai important este Statutul Băncii Europene de Investiţii; acestora li se adaugă, in special, Protocoalele semnate la 17 aprilie 1957, la Bruxelles, cu privire la privilegiile si imunităţile comunitare si la Curtea de justiţie. Toate aceste taxe au intrat in vigoare la 14 ianuarie 1958.

            Tratatele si actele modificatoare. O prezentare exhaustiva de actualitate a acestor tratate si acte modificatoare este dificil de realizat, daca nu chiar imposibil, in măsura in care modificările si completările aduse Tratatelor institutive rezulta nu numai din tratate propriu-zise, ci si din actele instituţiilor comunitare, sau din acte care au o natura juridica speciala: „deciziile” care trebuie sa fie ratificate de către statele membre.

            Dintre cele mai importante modificări aduse celor trei Tratate, amintesc:

·         Actele prin care s-au pus bazele instituţiilor comune: Convenţia cu

privire la anumite instituţii comune, semnata si intrata in vigoare in acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica pentru Comunitati si Protocolul unic cu privire la imunitati si privilegii, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965 si intrate in vigoare la 1 iulie 1967,

·         „Tratatele bugetare”, cu privire la creşterea puterii financiare a

Parlamentului european, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971) si la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat in vigoare la 1 iunie 1977);

·         Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contribuţiilor

financiare prin resurse proprii Comunitatilor, intrata in vigoare la 1 ianuarie 1971, înlocuita ulterior prin Decizia din 31 decembrie 1994.

·         Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea

reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct, intrata in vigoare la 1 iulie 1978;

·         Actele de aderare care adaptează si completează tratatele anterioare.

Cele trei tratate “compozite”. Actul unic European, semnat la

Luxemburg si la Haga, la 17 si 28 februarie 1986, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992 si Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 sunt izvoare ale dreptului comunitar si au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât in măsura in care acestea, prin dispoziţiile pe care le conţin, modifica Tratatele comunitare.[1]

            Tratatul de la Amsterdam are o structura inedita, in trei parţi. Prima, cea mai substanţiala, conţine “modificări de fond” aduse Tratatului asupra Uniunii Europene si celor trei Tratate comunitare. Cea de-a doua parte realizează o “simplificare” a Tratatelor comunitare, cuprinzând si anexele si protocoalele lor, in scopul suprimării dispoziţiilor caducei si adaptării, in consecinţa,a textului din anumite dispoziţii. Cea de-a treia parte, in afara dispoziţiilor generale si finale, obişnuite intr-un astfel de Tratat, realizează o „renumerotare”, făcând sa dispară, astfel, juxtapunerea articolelor identificate prin cifre sau prin litere, din Tratatul asupra Uniunii Europene si din Tratatul instituind Comunitatea Europeana.

                        II.1.2 Autonomia Tratatelor comunitare

            Tratatul de la Bruxelles, denumit „Tratatul de fuziune”, nu a unificat decât instituţiile celor trei Comunitati europene, dar prevede faptul ca aceste instituţii isi vor exercita atribuţiile si puterile in cadrul fiecărei Comunitati, conform dispoziţiilor din fiecare Tratat.

            Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica in cadrul C.E. Tot astfel, de fiecare data când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementează intr-un mod exhaustiv, Tratatul instituind C.E. nu se va aplica. In schimb, in cazul in care ar exista o lacuna in Tratatele speciale, dispoziţiile Tratatului, ca si cele ale dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica produselor din Tratatul instituind C.E.C.O., fara ca un act special sau o alta interpretare ori declaraţie interpretativa sa fie necesara.

            In prezent, aceasta independenta a Tratatelor este temperata de Curtea de justiţie prin faptul ca aceasta promovează o mai mare armonie in interpretarea dispoziţiilor celor trei Tratate in lumina unuia dintre ele.

                        II.1.3 Structura Tratatelor

            Preambului si dispoziţiile preliminarii. Obiectivele finale, statale si politice, care i-au animat pe şefii statelor fondatoare, apar in termeni similari la începutul si la finalul preambulurilor. Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunitati, sunt enunţate intr-unul din pasajele preambulurilor si reluate, apoi, in mod concis, in articolele preliminarii ale Tratatelor, care enumera diferitele acţiuni care trebuie sa fie întreprinse de către instituţiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziţii conţin obiective si principii cu caracter general si nu sunt aplicabile direct; totuşi, ele nu trebuie considerate simple declaraţii de intenţie.

            Clauzele instituţionale. Clauzele instituţionale sunt cele care asigura buna funcţionare a „sistemului instituţional” al Comunitarilor europene, in sens larg, aşa cum este el descris in prima parte.

            Clauzele materiale. Din punct de vedere cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a Tratatelor. Acestea sunt dispoziţii care definesc regimul economic si cel social instituite de către Tratate. In mod firesc, aceste clauze sunt substanţial diferite, de la un Tratat la altul, in funcţie de domeniul pe care-l reglementează si de soluţiile oferite; mai mult, in cadrul Tratatului instituind C.E. figurează diferenţe, mai ales in ceea ce priveşte sectoarele si activităţile economice.

            In ceea ce priveşte natura si efectele dispoziţiilor materiale ale Tratatelor, trebuie sa se facă o diferenţa importanta intre dispoziţiile direct aplicabile, care, prin ele insele, dau naştere la drepturi pe care particularii le pot invoca si dispoziţiile care trebuie sa facă obiectul unei prealabile masuri de aplicare care emana fie de la instituţii, fie de la statele membre.

[1] A.Fuerea – “Drept comunitar European. Partea generala”, Editura All Beck, Bucuresti, 2003