1

                                    Capitolul I : Noţiuni generale.

   Conform art. 1294 C. Civ., „vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui.” Lăsând la o parte uşoarele inadvertenţe pe care le prezintă această definiţie[1], din ea rezultă una dintre condiţiile contractului de vânzare-cumpărare, şi anume aceea ca vânzătorul sa fie proprietarul lucrului vândut. Aceasta este o condiţie fundamentală pentru însăşi existenţa contractului, iar, dacă nu este îndeplinită, nu putem vorbi de transferul dreptului de proprietate, potrivit adagiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. Această operaţiune, şi anume vânzarea unui lucru de către o persoană care nu era proprietarul acestuia, poarta denumirea de vânzarea lucrului altuia, şi poate genera diferite situaţii şi sancţiuni, în funcţie de buna sau reaua credinţă a părţilor.

   Astfel, dacă ambele au fost de bună credinţă[2] în momentul încheierii contractului, sau cel puţin cumpărătorul, majoritatea autorilor, deşi punctează unele nuanţări, recunosc că vânzarea este anulabilă pentru viciu de consimţământ, şi anume error in substantia sau error in personam, care poate fi invocată de către cumpărătorul al cărui consimţământ a fost viciat[3], terţul proprietar având la îndemână acţiunea în revendicare. Pe de altă parte, ipoteza în care ambele părţi au fost de rea-credinţă (se aflau în cunoştinţă de cauză privind lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului) a constituit obiectul mai multor opinii de-a lungul timpului, şi a fost susceptibilă de anumite particularităţi şi nuanţări, iar, deşi disputa pare a fi tranşată azi de către doctrină şi jurisprudenţă, considerăm că situaţiile ivite în practică şi importanţa pe care o prezintă înţelegerea instituţiei vânzării lucrului altuia în cunoştinţă de cauză fac utilă o mai amplă analiză, pe care o vom prezenta în continuare. De asemenea, având în vedere consecinţele apărute în materie ca urmare a intrării în vigoare a legii 112/1995, devine utilă şi o analiză a actualităţii ideilor exprimate în doctrină având în vedere acest nou domeniu de aplicare a lor.

                          Capitolul II: Ipoteza valabilităţii contractului

       1. Precizări prealabile

   Conform unei opinii exprimate în doctrină, vânzarea lucrului altuia când ambele părţi s-au aflat în cunoştinţă de cauză este perfect valabilă, însă contractul trebuie interpretat în sensul că părţile n-au urmărit transmiterea imediată a dreptului de proprietate, ci vânzătorul s-a obligat, în schimbul preţului, să procure bunul cumpărătorului în viitor, fiind pasibil de daune-interese în caz de neexecutare[4]. Această idee, deşi pare a „forţa” ideea principiului conversiunii actului juridic şi nu sancţionează în niciun fel reaua-credinţa a părţilor, nu este cu totul lipsită de valoarea juridică, deşi, astăzi, pare greu de susţinut având în vedere cealaltă opinie adoptată de doctrină şi jurisprudenţă. Cu toate acestea, câteva explicaţii în legătură cu aceasta sunt necesare.

   Fundamentul teoriei îl reprezintă chiar codul civil român, care nu face nicio referire privind nulitatea contractului în această ipoteză. Într-adevăr, în timp ce codul civil francez prevede expres în art. 1599 că un contract încheiat în aceste condiţii este nul, codul nostru civil nu a preluat şi acest articol, în ciuda faptului ca legislaţia franceză în materie a fost reprodusă fidel în codul. Acesta se mulţumeşte doar să prevadă definiţia vânzării şi faptul că „predarea este strămutarea lucrului vândut în puterea şi posesia cumpărătorului” (art. 1314), de unde se deduce şi condiţia ca vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului, însă nu face nicio referire în legătură cu situaţia în care această condiţie nu ar fi îndeplinită. Motivul acestei omisiuni poate fi fie că legiuitorul român nu l-a considerat necesar având în vedere reglementările privind reaua-credinţa şi cauza ilicită, fie că raţiunea legii a fost că nu s-a dorit ca aceste contracte să fie nule, din considerente ce pot ţine de stabilitatea circuitului civil, pedepsirea pasivităţii proprietarului etc. Pornind de la aceste ultime idei, unii autori au considerat, interpretând restrictiv toate dispoziţiile codului civil din materia vânzării, că, dacă legea nu prevede expres, nu ar trebui trasă concluzia că legea a vrut totuşi să prevadă implicit nulitatea contractelor astfel încheiate şi ca nu ar trebui extinse dispoziţiile codului civil atât de mult. Prin urmare, s-a susţinut că, dacă nu există prevedere expresă, contractul nu este nul, de unde rezultă, per a contrario, că acesta ar fi valabil, însă, având în vedere calitatea de neproprietar al vânzătorului, prezintă unele particularităţi.

   Astfel, contractul trebuie interpretat ca nefiind translativ de proprietate în mod imediat, ci că intenţia reală a părţilor (cea care prevalează, conform art. 977 C. Civ.) a fost de a amâna momentul transmiterii proprietăţii până când vânzătorul va putea să pună la dispoziţia cumpărătorului bunul. Prin urmare, obligaţia vânzătorului nu este una de a da, ci una de a face, anume a procura bunul în schimbul preţului primit, fiind pasibil de daune-interese dacă nu şi-o îndeplineşte.

     2. Opinii doctrinare

   Opinia conform căruia contractul astfel încheiat ar fi valabil şi-a găsit anumite ecouri în doctrina ceva mai veche. Ne permitem să reproducem câteva din aceste lucrări în cele ce urmează.

   O primă lucrare care susţine această rezolvare se regăseşte în tratatul de drept civil al autorilor C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, unde se spune că „dacă părţile au stipulat, cunoscând adevărata situaţie, convenţia lor trebuie interpretată nu în sensul că au urmărit imediata strămutare a proprietăţii lucrului, ci că vânzătorul s-a obligat a-l procura cumpărătorului în schimbul preţului stipulat. În acest caz, obligaţia vânzătorului este o obligaţie de a face, care se rezolvă, în caz de neexecutare, în daune-interese, dar vânzarea este perfect valabilă. Adevăratul proprietar rămâne însă în afară de operaţiunea încheiată între vânzător şi cumpărător, care faţă de el este res inter alios acta”[5]. Privind în ansamblu această opinie, ne putem exprima unele critici. Astfel, dacă obligaţia vânzătorului este una a de a face, atunci nu putem vorbi despre un contract de vânzare-cumpărare, întrucât transmiterea dreptului de proprietate este de esenţa acestui contract, şi operează prin simpla încheiere valabilă a acestuia, independent de vreo obligaţie a vânzătorului de a face. De asemenea, dacă la momentul încheierii contractului obligaţia vânzătorului este una de a face, atunci, în momentul în care dobândeşte bunul, ea devine, totuşi, una de a da.

   Într-o altă lucrare, susţinând aceeaşi idee, M.B. Cantacuzino îşi exprimă opinia conform căreia „este o exagerare a efectului de transfer al proprietăţii rezultând hinc et nunc din puterea contractului, efect care nu este necesar, întrucât părţile pot conveni ca acest efect să se producă mai târziu, şi anume când şi dacă vânzătorul îşi va procura proprietatea lucrului desemnat”[6]. Lăsând la o parte criticile ce pot fi aduse în legătură cu eludarea dispoziţiilor privind cauza ilicită şi frauda, de care ne vom ocupa ulterior, putem observa că autorul pare a sugera ideea unui contract afectat de o condiţie suspensivă, idee ce poate fi acceptată în materie de vânzare. Astfel, se deduce că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, însă intenţia lor a fost aceea de a afecta efectul transmiterii dreptului de proprietate de o condiţie suspensivă, prin urmare acesta se va produce când şi dacă proprietarul va dobândi lucrul, până atunci raportul juridic dintre părţi nefiind încă născut.

   În literatura de specialitate ceva mai recentă, opinia privind valabilitatea contractului a fost susţinuta de autorii M. Georgescu şi Al. Oproiu. În lucrarea acestora, se prevede ca „Legea nu interzice înstrăinarea lucrului altuia şi nu se poate invoca nicio altă cauză de nulitate absolută, pot fi cazuri când vânzarea este valabilă, deşi ambele părţi cunosc că lucrul aparţine altuia, dacă operaţiunea nu are nimic ilicit. Astfel, se poate vinde valabil un lucru pe care vânzătorul îl va dobândi, de exemplu, prin schimb, donaţie, moştenire etc.”[7]. În materia vânzării lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, autorii consideră că această operaţiune poate fi nulă absolut doar dacă este afectat de o cauză de nulitate absolută. Deşi este corectă această idee, autorii nu reţin că un astfel de contract ar fi afectat de o cauză ilicită, motiv de nulitate absolută, ci dau ca exemplu doar înstrăinarea unui bun care aparţine statului. Astfel, este greu de susţinut opinia lor cum că „operaţiunea nu are nimic ilicit”, întrucât ni se pare greu de imaginat o situaţie în care cauza părţilor sa fi fost licită şi morală, şi ele să nu fi urmărit fraudarea intereselor adevăratului proprietar.

   Concluzionând, putem observa că toate aceste opinii exprimate în doctrina mai veche şi cea relativ recentă pornesc de la ideea că nu există o reglementare expresă care să interzică vânzarea lucrului altuia, şi încearcă să explice ce particularităţi generează considerarea valabilă a contractului. Deşi explicaţiile nu sunt complet lipsite de valoare juridică, ele pornesc, totuşi de la o premisă greşită, interpretând prea restrictiv dispoziţiile codului civil şi neglijându-le pe cele privind cauza ilicită.

     3. Decizia 412/1980 a Curţii Supreme de Justiţie[8]

   Jurisprudenţa română a fost, credem, în mod corect foarte reticentă în a accepta teoria valabilităţii contractului, ecouri ale opiniilor doctrinare mai sus menţionate neregăsindu-se decât într-o decizie a fostei Curţi Supreme de Justiţie dată în 1980, pe care ne permitem să o redăm în cele ce urmează.

   În speţă, privind situaţia de fapt, la 3 septembrie 1969, prin act sub semnătură privată, reclamantul R.T. s-a obligat să cumpere un imobil (format din teren şi construcţie) situat în Bucureşti, pentru preţul de 35.000 lei, plătiţi la încheierea contractului. Odată cu plata preţului, R.T. a luat în primire imobilul, l-a stăpânit timp de 9 ani şi i-a adus anumite îmbunătăţiri. Pârâtul S. Gh. nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a încheia actul autentic de vânzare-cumpărare, deşi a fost notificat de către cumpărător. La data de 12 septembrie 1978, pârâtul a declarat că nu deţine act autentic şi că adevăratul proprietar este A.A. (moştenitor al lui P.Z., de la care pârâtul cumpărase imobilul prin act sub semnătură privată). Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat rezoluţiunea antecontractului încheiat şi restituirea preţului, alături de contravaloarea lucrărilor.

   În drept, la data de 24 octombrie 1978, Judecătoria Sectorului 6 a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă, întrucât se aplică prescripţia extinctivă de 3 ani de când reclamantul a aflat că vânzătorul nu poate perfecta actul autentic, iar, în speţă, acest termen curge de la două săptămâni după 3 septembrie 1969, de când reclamantul a recunoscut că a aflat că pârâtul are tot un act sub semnătură privată pentru imobil. Odata cu respingerea recursului de către tribunal pe aceleaşi considerente, hotărârea a devenit definitivă. Împotriva acesteia, procurorul general a declarat recurs extraordinar, motivând că în mod greşit s-a constatat că dreptul la acţiune este prescris, întrucât reclamantul a ştiut de la început că vânzătorul nu este proprietar şi, prin urmare, este vorba de vânzarea lucrului altuia, care este nulă absolut şi deci dreptul de a o invoca este imprescriptibil.

   În aceste condiţii, curtea supremă a admis recursul, însă nu pentru motivele invocate de către procuror. În motivarea hotărârii sale, instanţa a observat că acţiunea de restituire a preţului ia naştere doar când cumpărătorul pierde posesia bunului, ori, în cazul de faţă, reclamantul nu a pierdut-o şi, prin urmare, termenul nu a început să curgă încă. Argumentarea dată de instanţă este însă cea care prezintă interes pentru cazul de care ne ocupăm. Curtea a reţinut că nu există vreo dispoziţie legală prin care să se prevadă că este lovită de nulitate absolută promisiunea vânzării unui imobil, făcută de un neproprietar, pentru că acesta are posibilitatea să cumpere de la proprietarul imobilului şi ulterior să perfecteze vânzarea, iar, în speţă, acest lucrul era posibil şi, astfel, este admis recursul şi sunt casate ambele hotărâri.

   Având în vedere practica deja existentă la acea dată, precum şi uşoara desuetudine a ideilor care susţineau aceasta opinie, ni se pare oarecum ciudat că instanţa supremă a reţinut că o operaţiune de vânzare-cumpărare a lucrului altuia, în condiţiile în care ambele părţi cunoşteau acest lucru, este valabilă pentru simplul motiv că nu există o dispoziţie legală care să prevadă acest lucru. Întrucât în soluţia dată curtea face referire la o „promisiune a vânzării unui imobil”, aceasta pare a sugera ideea că motivarea dată priveşte doar materia antecontractelor de vânzare-cumpărare, motiv pentru care s-ar putea pune unele probleme legate de ce se întâmplă în momentul în care vânzătorul ar deveni proprietar, şi anume dacă acela este momentul în care se naşte obligaţia de a încheia contractul autentic, pentru că, dacă acesta ar fi cazul, atunci, în speţă, obligaţia în sarcina reclamantului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare nu s-a născut încă. Dimpotrivă, dacă motivarea curţii ar privi materia vânzării în general, atunci este greu de înţeles de ce curtea nu a reţinut cauza ilicită ca motiv de nulitate absolută pentru contract. Indiferent de care au fost motivele ce au stat la baza soluţionării recursului pe aceste considerente (juridice sau nu), considerăm ca soluţia ar fi trebuit dată în sensul admiterii recursului pe motivele arătate de procuror (cauză ilicită, nulitate absolută şi, deci, imprescriptibilă).

     4. Opinii, comentarii şi concluzii

   Concluzionând, codul nostru civil prevede că în contractul de vânzare-cumpărare, o parte transmite proprietatea celeilalte părţi, în schimbul preţului. Astfel, reprezintă o condiţie esenţială a contractului ca vânzătorul sa fie proprietarul lucrului vândut. Dar rezultă din această condiţie că lipsa acestei calităţi determină nulitatea contractului? Evident, observăm că nu există o dispoziţie expresă a legii, dar, totuşi, reaua-credinţă a părţilor nu poate determina naşterea unui contract valabil, având în vedere că părţile, prin încheierea contractului, nu au urmărit doar dobândirea bunului, respectiv plata preţului, ci cunoşteau că prejudiciază interesele adevăratului proprietar. O astfel de cauză este prin excelenţă ilicită, iar, conform art. 966 C. Civ., aceasta „nu poate avea niciun efect”. De asemenea, considerăm uşor deplasat să considerăm contractul ca valabil, având în vedere situaţiile ce se pot ivi. De exemplu, cunoscând că este pasibil de daune-interese, vânzătorul care ar fi în acelaşi timp şi moştenitor al terţului proprietar ar putea avea interesul să-i „grăbească” acestuia moartea, sau, s-ar putea eluda astfel interdicţia de vânzare a unei moşteniri înainte de deschiderea ei. Având în vedere ca transmiterea proprietăţii este de esenţa vânzării, rezultă clar că lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului duce la nevalabilitatea contractului ca fiind de vânzare-cumpărare. Astfel, exprimându-ne opinia în legătură cu lucrările doctrinare menţionate anterior, chiar dacă nu am admite existenţa unei cauze ilicite, contractul nu va putea fi niciodată valabil ca un contract de vânzare-cumpărare, nici chiar ca unul afectat de modalităţi. Prin urmare, convenţia ar putea fi valabilă cel mult ca un antecontract de vânzare-cumpărare afectat de o condiţie suspensivă, care ar da naştere doar la obligaţia vânzătorului ca, dacă va dobândi acel bun în viitor, să încheie un contract autentic cu cealaltă parte (asemănător unui pact de preferinţă). Deci, nu putem accepta opiniile exprimate de doctrină privind valabilitatea unei astfel de convenţii nici dacă am eluda prevederile privind cauza ilicită şi frauda. În orice caz, ni se pare aproape imposibil de susţinut că vânzarea lucrului altuia în cunoştinţa de cauză a ambelor părţi nu ar avea o cauză ilicită şi aceasta trebuie considerată nulă absolută, oricare ar fi împrejurările.

                    Capitolul III: Ipoteza nulităţii absolute a contractului

     1. Precizări prealabile

   Conform unei alte opinii, dominante în doctrină şi pe care o împărtăşim şi noi, vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi este deci nulă absolut în baza art. 966 şi 968 C. Civ., iar dacă s-a încheiat în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului, reprezintă un caz tipic de nulitate absolută în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit[9]. Această soluţie s-a generalizat în prezent, fiind îmbrăţişată atât de majoritatea lucrărilor de specialitate, unele rămânând să le redăm în cele ce urmează, cât şi de practica judiciară. Într-adevăr, ni se pare logic şi normal să conchidem că, deşi nu există o prevedere expresă în acest sens, o astfel de operaţiune este, am putea spune, prin esenţa ei ilicită, şi reaua-credinţă a părţilor nu poate fi acceptată ca manifestându-se conform unei cauze licite a lor, având în vedere şi întreaga reglementare a codului civil din diferite materii privind pedepsirea parţii care a fost de rea-credinţă, sau privarea ei de anumite avantaje[10]. Prin urmare, nu poate fi acceptată o asemenea operaţiune ca valabilă, şi considerăm corectă opinia majoritară că aceasta este nulă absolut.

     2. Opinii doctrinare

   Având în vedere că această teorie a nulităţii absolute a contractului este acceptată de majoritatea doctrinei, ne vom limita doar a reproduce câteva opinii relevante.

[1] - În acest sens, a se vedea Fr. Deak – „Tratat de drept civil – Contracte speciale”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.13-14

[2] - având în vedere ansamblul reglementărilor codului civil privind buna-credinţă, precum şi interpretând prin analogie art. 1898 C. Civ., buna credinţă în această materie a cumpărătorului presupune că acesta nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască faptul că vânzătorul nu are calitatea de proprietar, în timp ce buna credinţă a vânzătorului înseamnă că acesta se afla în necunoştiinţă de cauză privind calitatea sa de neproprietar în legătură cu bunul vândut, lucru pe care nu nici nu l-ar fi putut afla depunând diligenţele normale.

[3] - pentru această ipoteză, a se vedea, spre exemplu, Fr. Deak, op. Cit., p. 72-75

[4] - Fr. Deak, op. Cit., p. 75

[5] - C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil”, Edit. ALL Beck, Bucureşti, 2004, p. 555

[6] - M. B. Cantacuzino – „Elementele dreptului civil”, Edit. ALL, Bucureşti, 1998, p. 652

[7] - M. Georgescu, Al. Oproiu – „Probleme juridice ale proprietăţii şi coproprietăţii”, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 2, 1988, p. 165. A se vedea şi M. Georgescu, Al. Oproiu – „Notă” la decizia civilă a Trib. Jud. Olt nr. 190/1979, în „Revista Română de Drept” nr. 6, 1980, p. 52

[8] - în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 21-23

[9] - Fr. Deak, op. cit., p. 76

[10] - de exemplu, în materia accesiunii, constructorul de rea-credinţă poate fi obligat să dărâme construcţia pe cheltuiala sa, acesta nefiind şi cazul constructorului de buna-credinţă, sau, în materia posesiei, posesia de bună-credinţă valorează proprietate etc.

[11] - T.R. Popescu – „Drept”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 306-307

când părţile au cunoscut că lucrul aparţine altei persoane, nulitatea este absolută, contractul având o cauză ilicită”.

   Aceeaşi opinie, exprimată pe aceleaşi considerente, o întâlnim în lucrarea „Drept civil: Teorie generală”, a autorilor E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu, unde se precizează, succint, că „dacă părţile au cunoscut că bunul vândut nu e proprietatea vânzătorului, actul va fi nul absolut, datorita cauzei ilicite, conform art. 948 pct. 4 C. Civ.[1]”, sau, în alte lucrări mai recente, cum este „Tratatul de drept civil” al prof. Fr. Deak[2]. Având în vedere că această opinie este destul de înrădăcinată acum în aproape toate lucrările de specialitate în materie, considerăm nenecesară o abordare mai amplă a mai multor lucrări, întrucât argumentele în susţinerea acestei opinii rămân aceleaşi expuse deja[3].

     3. Jurisprudenţă relevantă

   Având în vedere că ipoteza nulităţii absolute a vânzării lucrului altuia în cunoştinţă de cauză reprezintă opinia dominantă în jurisprudenţă şi se regăsesc numeroase decizii în acest sens, ne vom opri doar asupra câtorva, pe care le considerăm relevante în această materie.

    3.1. Decizia 279/1976 a Curţii Supreme de Justiţie[4]

   În speţă, reclamantul M.N. a acţionat în judecată pe C.E., G.I. (ginerele său) şi pe G.M. (fiica sa), cerând sa i se dea înapoi terenul măsurând 700 de metri pătraţi, donat de el fiicei sale ca zestre şi situat lângă o suprafaţă de 500 metri pătraţi, proprietatea reclamantului

   În fapt, G.I. şi G.M. au vândut lui C.E. ambele suprafeţe. Ulterior, M.N. şi-a schimbat pretenţiile, solicitând anularea contractului astfel încheiat.

   Judecătoria a admis în parte acţiunea, a anulat contractul şi a returnat reclamantului 648 de metri pătraţi. Împotriva acestei hotărâri, pârâţii au depus recurs la Tribunalul Bacău, respins pe motiv că aceştia nu au prezentat un titlu de proprietate.

   Împotriva ambelor hotărâri, a fost declarat recurs extraordinar, pentru următoarele argumente: - proprietarul nu a fost parte în contractul atacat şi nu a fost cu nimic lezat

-          acţiunea în anulare poate fi introdusă doar de către părţi, proprietarul având la îndemână doar acţiunea în revendicare

   În aceste condiţii, curtea s-a pronunţat asupra situaţiei, hotărârea sa putând fi considerată ca principială în materie. Astfel, ea a reţinut că, într-adevăr, din principiul relativităţii convenţiilor şi inopozabilităţii acestora terţilor rezultă că aceştia n-ar avea acţiune în anulare atât timp cât nu este vorba de un caz de nulitate absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată. Or, în speţă, vânzarea a fost făcută „în frauda drepturilor reclamantului, ceea ce este un caz de nulitate absolută, în virtutea adagiului fraus omnia corumpit”. Reaua-credinţă şi frauda părţilor rezultă în mod clar din împotrivirea reclamantului manifestată înaintea încheierii contractului, şi chiar din clauzele acestuia, unde se prevedea expres clauza conform căreia „dacă imobilul nu le-ar aparţine vânzătorilor, cumpărătorul înţelege să cumpere pe riscul său”, fiind deci evident că şi cumpărătorul cunoştea situaţia reală a lucrului vândut. Astfel, reţinând aceste împrejurări care conduc la nulitatea absolută a contractului, curtea reţine că aceasta putea fi invocată şi de către adevăratul proprietar, şi respinge recursul ca nefondat.

   Analizând această hotărâre, putem spune că ea stabileşte sub formă de principiu nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia în cunoştinţa de cauză a ambelor părţi datorită intenţiei acestora de a frauda interesele adevăratului proprietar, contractul având, deci, o cauză ilicită. Prin urmare, considerăm corectă încadrarea juridică a contractului şi a situaţiei de fapt, precum şi motivarea soluţiei oferită de către curte.

    3.2 Decizia civilă 1613/23 XII 1996 a Curţii de Apel Galaţi[5]

   Privind situaţia de fapt, s-a cerut anularea contractului încheiat în 1993 de pârâţii G.M., P.C. (vânzători) şi P.M., P.E. (cumpărători), pe motiv că vânzătorii nu erau proprietari. În speţă, s-a dovedit şi cunoaşterea de către cumpărători a acestei situaţii, fiind deci, un caz de vânzare a lucrului altuia în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă, însă atât judecătoria, cat şi tribunalul au respins acţiunea formulată. Curtea de apel Galaţi, pe baza probelor administrate, a constatat reaua-credinţă a pârâţilor şi a admis recursul declarat, dispunând în mod corect anularea actului de vânzare-cumpărare, pe motiv de cauză ilicită şi fraudă.

   Deşi soluţia curţii de apel este uşor sintetică în argumentarea hotărârii sale, ea redă, succint, două principii importante, reţinute astăzi de majoritatea autorilor, precum şi de practica judiciară, şi anume : 

   a) „Dacă vânzătorul devine, ulterior vânzării, proprietarul lucrului vândut, vânzarea se consolidează. Vânzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului şi este anulabilă.”

   b) „ Proprietarul bunului vândut de o altă persoană poate să introducă acţiunea în nulitatea vânzării, dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi frauda şi reaua-credinţă a vânzătorului şi a cumpărătorului.”

   3.3 Decizia civilă 190/1970 a Tribunalului Judeţean Olt[6]

  Această decizie este una oarecum atipică în materie şi a fost supusă unor critici nuanţate de către doctrină[7]. Ne permitem să o redăm sintetic în cele ce urmează.

   În speţă, reclamantul N.M. a acţionat în judecată pe pârâţii B.M. şi I.I., cerând anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care B.M. a vândut o construcţie lui I.I. în anul 1977.

   Prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând ca reclamantul este terţ faţă de contract şi trebuie să dovedească reaua-credinţă a părţilor, ori, cum el nu a făcut această dovadă, buna-credinţă se prezumă.

   Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs, pe motiv că lucrul vândut (construcţia şi terenul aferent) sunt proprietate exclusivă a lui N.M., ca moştenitor al tatălui său, decedat în anul 1929. Vânzătorul este mama reclamantului, dar nu are niciun drept asupra acestui bun întrucât succesiunea s-a deschis înainte de intrarea în vigoare a legii 319/1944 şi a codului familiei, şi, prin urmare, aceasta nu putea vinde un bun ce nu-i aparţine. De asemenea, s-a argumentat ca reaua-credinţă este dovedită de la sine, din moment ce vânzătorul şi cumpărătorul sunt rude apropiate.

   Asupra acestor susţineri s-a pronunţat tribunalul judeţean Olt, reţinând următoarele aspecte: Conform legislaţiei în vigoare de la data morţii autorului reclamantului, soţia defunctului nu avea niciun drept şi, în consecinţă, nu putea înstrăina imobilul. De altfel, însăşi reclamanta a recunoscut ca bunul nu este al ei. Privind reaua-credinţă a ambelor părţi, s-a considerat că aceasta poate fi reţinută întrucât părţile contractante sunt rude apropiate (veri primari), deci se presupune ca ambele cunoşteau situaţia juridică a bunului. Un argument suplimentar în legătură cu reaua-credinţă poate fi adus şi în legătură cu o clauză contractuală, unde se prevedea ca I.I. „înţelege să cumpere imobilul pe riscul său, pentru lipsa titlului de proprietate”. Prin urmare, pentru considerentele arătate, instanţa dispune „anularea contractului de vânzare-cumpărare.”

   Deşi, principial vorbind, putem spune ca instanţa a reţinut corect datele speţei şi a emis o decizie în conformitate cu spiritul legii şi echitatea, considerăm ca acesteia îi pot fi aduse unele critici. Astfel, ne raliem unei opinii exprimate în „Nota” acestei decizii, conform căreia reaua-credinţă a părţilor nu a fost reţinută decât din considerente de conjunctură, indirecte pentru demonstrarea ei. Întrucât buna-credinţă a părţilor se prezumă, dovada contrarie trebuie să fie mult mai evidentă, ori, în speţă, relaţia de rudenie dintre părţile contractante nu poate răsturna prezumţia, ci doar poate naşte unele dubii privind aceasta, având în vedere că rudenia nu duce în mod obligatoriu la consecinţa cunoaşterii de către cumpărător a situaţiei juridice a lucrului vândut. De asemenea, considerăm ca nici clauza contractuală reţinută ca un argument suplimentar în dovedirea relei-credinţe a părţilor reprezintă doar o circumstanţă indirectă pentru răsturnarea prezumţiei bunei-credinţe, deoarece, având în vedere evidenta rea-credinţă a vânzătorului, nu rezultă în mod clar dacă această prevedere a fost determinată de B.M., fiind posibil ca I.I. să nu se afle în cunoştinţă de cauză în legătură cu motivele introducerii ei în contract. Prin urmare, dovezile în susţinerea cunoaşterii de către ambele părţi a situaţiei reale a imobilului nu sunt concludente. Pe lângă aceste observaţii, putem observa o inadvertenţă în soluţia dată de tribunal, întrucât acesta, reţinând argumentele prezentate de reclamant, a dispus „anularea” contractului, adică nulitatea relativă a sa. Indiferent dacă aceasta a fost doar o greşeală de exprimare, sau instanţa chiar a dorit sa pronunţe nulitatea relativă, un astfel de soluţie nu poate fi acceptată. Într-adevăr, dacă în speţă s-a reţinut reaua-credinţă a ambelor părţi în vinderea lucrului altuia, soluţia care ar fi trebuit să fie pronunţată este nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită a părţilor, ori, dispunerea în prezenta situaţie a „anulării” contractului creează unele neajunsuri. Astfel, dacă s-a reţinut nulitatea relativă, atunci aceasta poate fi invocată numai de către părţile la contract, lucru ce duce la lipsa însăşi lipsa calităţii procesuale a reclamantului, acesta fiind terţ faţă de contract. Prin urmare, acţiunea acestuia ar fi trebuit respinsă. De asemenea, instanţa ar fi trebuit sa verifice eventuala îndeplinire a termenului de prescripţie de 3 ani, precum şi dacă a existat vreo confirmare a nulităţii, acest lucru fiind posibil în ipoteza anulării.

    3.4 Decizia nr. 1259/2006, secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti

   În jurisprudenţa mai recentă, un nou caz de vânzare a lucrului altuia îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către stat cu particulari, în baza legii 112/1995, în ipoteza în care bunul a fost preluat de stat în perioada comunistă în mod abuziv, fără titlu legal. Deşi ne vom ocupa ulterior de situaţia specială a contractelor astfel încheiate, considerăm utilă o analiză a actualităţii ideilor exprimate în legătură cu vânzarea lucrului altuia.

   În fapt, prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria municipiului Bucureşti cu pârâţii M.V. şi M.L. Imobilul a fost considerat ca fiind naţionalizat de către stat în mod abuziv şi atribuit în 1968 lui M.A., fostul soţ al pârâtei M.L. Reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor expropriaţi.

   Prin sentinţa civilă 1917 din 2004, a fost respinsă acţiunea introdusă ca fiind nefondată, reţinându-se ca imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu gratuit.

   Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel, acesta fiind admis, având ca efect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin faptul că ambele părţi au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului în baza legii 112/1995.

   Ulterior, pârâţii au declarat recurs, din următoarele considerente:

     a) Municipiul Bucureşti, în calitate de pârât, a menţionat ca părţile contractante au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului. De asemenea, în ipoteza vânzării lucrului altuia, sancţiunea ce se impune este nulitatea relativa.

     b) Pârâţii M.V. şi M.L. au susţinut că instanţa a reţinut greşit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, deşi existau dovezi că autorii reclamanţilor deţineau în proprietate două locuinţe, în timp ce locuiau cu chirie în al imobil. Alături de aceasta, ei au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit reaua-credinţă a părţilor.

   Prin soluţia dată, curtea de apel constată că ambele recursuri sunt nefondate, invocând următoarele argumente:

    a) Reclamanţii nu au invocat nulitatea relativă, ci nulitatea absolută, astfel încât susţinerea recurenţilor sub aspectul lipsei calităţii de parte a reclamantului este vădit nefondată.

    b) În mod corect instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în mod abuziv, fără titlu valabil, întrucât:

                 - s-au încălcat dispoziţiile legii 4/1973, conform căreia orice persoană are dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuinţă şi o singură casă de vacanţă, precum şi faptul că, conform art. 56 din aceeaşi lege, proprietarul are dreptul de a alege locuinţa pe care doreşte să o reţină în proprietate.

                 - nu s-au respectat art. 480-481 C. Civ., unde se prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

    c) Buna-credinţă a părţilor trebuie sa fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială. În speţă, pârâţii au fost de rea-credinţă, întrucât în mod repetat autorii reclamanţilor, şi apoi reclamanţii, au contestat titlul statului, solicitând retrocedarea imobilului. De asemenea, s-a dovedit că pârâţii-cumpărători au cunoscut că au avut un contract de închiriere cu un proprietar al cărui drept asupra locuinţei era în litigiu.

   Din aceste considerente, curtea a hotărât respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a reţinut în mod legal şi temeinic că ambele părţi au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, motiv pentru care a dispus nulitatea absolută a contractului, conform art. 944-946 C. Civ.

   Putem observa, în urma analizei acestei hotărâri, că ideile exprimate de doctrină în legătură cu nulitatea vânzării lucrului altuia în cunoştinţă de cauză pentru cauză ilicită şi fraudă sunt, în prezent, larg acceptate de jurisprudenţă, constituind deja o practică sedimentată, clară, având în vedere că, în prezent, majoritatea hotărârilor judecătoreşti se mulţumesc doar a constata şi motiva condiţiile necesare pentru constatarea nulităţii, nu şi a motiva dacă dispoziţiile privind cauza ilicită şi frauda sunt aplicabile în situaţia în care vânzătorul nu era proprietar, iar această situaţie de fapt era cunoscută de ambele părţi. Astfel, putem spune că disputele doctrinare au fost tranşate în favoarea opiniei nulităţii absolute.

     4. Opinii, comentarii şi concluzii

   Aşa cum am arătat, ne raliem opiniei majorităţii autorilor, conform cărora vânzarea lucrului altuia în ipoteza în care ambele părţi au fost de rea-credinţă este nulă absolut pentru cauza ilicită constând într-o operaţie speculativă şi o intenţie de a  prejudicia interesele adevăratului proprietar, în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit. Într-adevăr, independent de existenţa sau inexistenţa unei prevederi exprese în acest sens, nu putem ignora ansamblul dispoziţiilor codului civil, precum şi spiritul său, părând aproape imposibil de imaginat cum o asemenea operaţiune poate fi considerată drept valabilă, având în vedere că prevederile din toată materia dreptului privat sancţionează întotdeauna reaua-credinţă sau cauza ilicită. De asemenea, această ipoteză a nulităţii absolute rezolvă şi unele inconveniente ce s-ar putea ivi în practică. De exemplu, în acest mod sunt protejate interesele adevăratului proprietar, care are o acţiune directă pentru anularea contractului încheiat în dauna sa, întrucât nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Pe lângă aceasta, se rezolvă eventualele probleme ce ar putea apărea în legătură cu prescriptibilitatea acţiunii, sau cu eventualitatea posibilitate de confirmare a actului de către cumpărător, lucru ce ar duce la considerarea contractului ca fiind valabil. Astfel, luând în calcul toate aceste argumente, precum şi majoritatea opiniilor exprimate de doctrină şi jurisprudenţă, putem conchide, în legătură cu întrebarea pusă spre începutul acestei lucrări, că omisiunea unei prevederi exprese privind nulitatea vânzării lucrului altuia în cunoştinţă de cauză se datorează faptului ca a fost considerată nenecesară, datorită prevederilor privind cauza ilicită, reaua-credinţă şi frauda, precum şi prin prisma echităţii în spiritul căreia trebuie rezolvate orice fel de litigii.

Capitolul IV: Vânzarea lucrului altuia in condiţiile Legii 112/1995

     1. Precizări prealabile

    Una dintre aplicaţiile recente ale vânzarii lucrului altuia a fost întâlnit în materia retrocedărilor în natură a imobilelor preluate abuziv de către statul român între anii 1945 şi 1989. În aceste cazuri doctrina şi jurisprudenţa au încercat să ocolească soluţiile consacrate anterior, dând o nouă semnificaţie unor noţiuni, precum buna-credinţă sau proprietate aparentă, în scopul de a servi unor interese subiective, ale unor clase politice sau ale unor magistraţi, care la rândul lor au cumparat imobile în baza Legii 112/1995,  eludând în acest fel obligaţia statului de a ocroti proprietatea privată şi legalizând convenţia frauduloasă dintre cumpărătorul şi vânzătorul de rea-credinţă, în materia vânzării lucrului altuia.

    Potrivit art. 1 aIin. 1 din Legea nr. 112/1995, ,,foştii proprietari — persoane fizice — ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevazute în prezenta lege”.

    Prin titlu, în accepţiunea art. 1 alin. 2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, se inţelege trecerea acelor imobile cu destinaţie de locuinţă în proprietatea statului, în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă. Aşadar, în concepţia acestei legi, reprezintă titlu actele normative edictate de organele vremii, indiferent de factura lor: legi, decrete, hotărâri ale diverselor organe ale puterii de stat, acte în baza cărora s-a procedat la trecerea imobilelor în proprietatea statului sau a altor persoane juridice. Cu alte cuvinte, titlul, în accepţiunea acestei legi, înseamnă aplicarea la o situaţie anume determinată a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a dispus trecerea în proprietatea statului, şi nu situaţia când s-a procedat la o simplă preluare ,,în fapt” a imobilelor. Ca atare, doar în această situaţie se poate susţine teza trecerii în proprietatea statului a unor imobile ,,fără titlu” în sensul art. 1 alin. 4 din H. G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, care reglementează situaţia imobilelor trecute la stat în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului[8]. Aceasta pentru că prevederile legale mai sus invocate cuprind sintagma imobile trecute la stat ,,cu titlu”, indicând apoi actele normative, ceea ce duce, prin interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii, la concluzia că cele care au trecut la stat în condiţiile inexistenţei unor reglementări legale sunt trecute ,,fără titlu” şi nu ,,fără titlu valabil”, după cum vom analiza în continuare.

    Deci, din punct de vedere al aplicării Legii nr. 112/1995, trebuie să distingem două situaţii diferite, respectiv, situaţia când există un act normativ ca bază de trecere la stat a unui imobil, când vorbim de existenţa unui titlu, şi situaţia când trecerea s-a facut in lipsa unui act normativ, situaţie în care este vorba de preluarea faptică, fară existenţa unui suport legislativ. În primul caz, trecerea imobilului la stat s-a facut ,,cu titlu”, iar în celalalt caz trecerea imobilului s-a facut ,,fară titIu”.

[1] - E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu – „Drept civil: Teoria generală”, Editura Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, 1992, p.188

[2] - Fr. Deak- op. cit., p. 76

[3] - pentru mai multe exemple şi informaţii, a se vedea, spre exemplu : A. Pop, Gh. Beleiu – „Drept Civil: Teoria generală a dreptului civil”, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 251; S. Răuschi – „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.”, Iaşi, 1992, p. 124

[4] - în „Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976”, Edit. Ştiinţifică şi eniclopedică, Bucureşti, 1977, p. 82

[5] - în „Sinteza practicii judiciare a Curţii de apel Galaţi pe anul 1996”, p. 76-77

[6] - în „Revista Romană de Drept”, nr. 6, 1980, p.51-52

[7] - a se vedea, de exemplu, Fr. Deak, op. cit., p. 76 şi M. Georgescu, Al. Oproiu – „Notă” la decizia civilă a Tribunalului Judeţean Olt nr. 190/1979, în Revista Română de Drept, nr. 6, 1980, p. 52

[8] I. Adam - “Legea nr 10/2001.Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv”, Ed All Beck, Bucureşti, 2003