1

                                        UN  MANUAL  SLAVON  DE  LOGICĂ     

         Fondul de manuscrise slave din secolele XIII-XIX al Academiei Republicii socialiste Române cuprinde, între altele, scrieri de filozofie antică şi medievală, printre  care un însemnat număr de texte de logică. Prin depozitele şi bibliotecile principale din ţara noastră se mai găsesc, desigur, şi alte manuscrise slave având conţinut filozofic. Va trebuie să ne întreptăm atenţia şi spre acele manuscrise slave care s-au copiat în ţările române şi care se găsesc prin numeroase arhive şi biblioteci în aproape toată Europa.

        În manuscrisul slavon nr. 72 alcătuit din 28 de caiete, fiecare din câte 8 foi de pergament, din Biblioteca Academiei,datând din secolul al-XIV-lea, se află inclus şi un scurt tratat de logică. Aceasta pare sa fie cel mai vechi text cu un astfel de conţinut care a ajuns până la noi. Examinarea lui mai de aproape ne va îngădui să ne facem o imagine mai clară şi mai adecvată despre filozofia şi logica pe care le-au cultivat cărturarii români de orientare slavonă în perioada constituirii şi consolidării statelor feudale româneşti de sine stătătoare.            

       Poate că tocmai acest caracter de ,,manual’’, iar nu cercetare originală, a făcut pe istoricii culturii române să lase la o parte examinarea unora dintre aceste scrieri, precum şi a rolului lor în ansamblul preocupărilor filozofico-teoretice din cultura română în veşmânt slavon.   

        Cercetarea atentă a manuscrisului slavon de logică demonstrează lipsa de temei a acestei lipse de interes susţinut privind studierea  acestor manuscrise.                                                                                                          Relevând orientarea raţionalistă a preocupărilor de logică prezente în acest manuscris, autorul cărţii schiţează câteva idei interesante şi originale despre contextul ideologic al secolului al-XIV-lea românesc.

       Lucrarea de faţă este rezultatul activităţii întreprinse de cercetătorii Institutului de Filosofie si Psihologie "C. Radulescu-Motru" al Academiei Române în colaborare cu specialişti în domeniul logicii de la instituţii universitare si culturale de prestigiu din România. Scopul elaborării prezentei Istorii a logicii româneşti a fost de a înfăţişa publicului interesat contribuţiile logicienilor români la dezvoltarea  disciplinei, începând de la primele scrieri care s-au pastrat şi pâna azi. 

       Lucrarea slavă păstrează în întregime caracterul nominalist, formal şi teoretic al logicii damaschiene. Acest lucru l-am putut observa prin reducţiile şi adaosurile ce le cuprinde, scrierea slavă accentuează caracterul mistic al logicii: fiinţele îşi au începutul, numele şi mişcarea de la Dumnezeu; părinţii bisericii au înlăturat ,,certurile’’ filozofilor ,,cei vechi’’, stabilind soluţiile logico-filozofice în funcţie de dogmele creştine. În această concepţie substanţa singură, în înţelesul de totalitate a ipostazelor, are existenţă naturală, iar esenţa este la Dumnezeu. 

         Scopul lui Aristotel şi al adepţilor săi, fie păgâni, fie creştini, era de a lua în stăpânire formele gândirii, de a face cunoscute criteriile prin care să poată determina cazurile în care gândirea este corectă şi când anume ea nu este corectă.Unui scop similar îi este destinată şi lucrarea slavonă. Totuşi aici se impune un corelativ important: autorul slav nu se ocupă de cercetarea şi elaborarea formelor gândirii, ci se mulţumeşte să înfăţişeze pe scurt rezultate deja stabilite prin cercetare.  

         Este admis că la Aristotel logica nu poate fi privită ca având un caracter dominant psihologist, deşi soluţionează şi unele momente de psihologia cunoaşterii, mai ales în Analitice şi în Despre interpretare, mai puţin în Categorii. În schimb, ea prezintă un puternic aspect lingvistic, aspect ce s-a dovedit foarte dificil pentru cercetătorii din veacurile următoare. Se pare că a fost dificil să se stabilească faptul că Aristotel apreciază corect legăturile intime dintre gândire şi limbaj, că în logica sa el porneşte totdeauna de la distincţiile verbale curente, nu pentru a se opri la ele, ci pentru a putea păşi mai departe în sfera regulilor şi legilor gândirii. Dacă în clipa începerii cecetării se pare că formele logice sunt subordonate structurii  limbajului, gramaticii, apoi curând se observă cum nu se poate mai limpede că lingvistica este subordonata formelor gândirii.

         Judecând din punctual de vedere al problemei condiţiilor, aspectul de manual al scrierii slavone confirm o dată mai mult părerea că ea era destinată unor învăţăcei, se adresa tinerilor care invăţau carte spre a deveni capabili nu numai să caligrafieye şi să copieze texte, ci oameni în stare să alcătuiască acte şi scrisori, să tălmăcească populaţiei textile evanghelice, hrisovele duhovniceşti sau scrisorile negustorilor, să militeze, ca preoţi şi călugări, împotriva ereziilor şi împotriva catolicismului militant.

Cele şapte părţi ale lucrării cuprind date despre începuturile investigaţiei logice si fixarea terminologiei de specialitate româneşti, dezvoltarea învăţământului logic universitar românesc pâna la cel de-al doilea război mondial, contribuţiile esenţiale din logica matematica, logica dialectică, logica sistematică şi istoria logicii, rezultatele cercetării din domeniul logicii ale unor autori proeminenţi contemporani, precum si prezentarea câtorva contribuţii româneşti în logica juridică.     

           SPIRITUALITATEA  ROMÂNEASCĂ  PÂNĂ LA  JUMĂTATEA SECOLULUI AL-XV-LEA

        Constituirea şi întărirea statelor independente, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, au marcat momente ascendente în consolidarea şi dezvoltarea feudalismului pe teritoriul lor. Pe temelia raporturilor de proprietate feudale s-au cristalizat şi clasele specific acestei orânduiri: boierimea şi ţărănimea. Aceste clase erau structurate în diferite stări sociale. Aceste categorii posedă nu numai pământuri întinse, păduri, râuri şi bălţi, ci şi sate, târguri şi chiar oraşe. ,,Casa’’ sau ,,curtea’’ boierului era în acelaşi timp centru economic şi administrativ, militar şi politic, tot ea includea, în afară de membrii de familie, pe robi, servitor, meşteri, garda personală înarmată, diferiţi slujbaşi şi biserica locală.

        Cele mai vechi monumente scrise la noi se plasează în veacul al-X-lea. Este vorba despre inscripţiile de la Basarabi (Dobrogea), Sînicolaul Mare (Banat) şi Bucov (Ploieşti). Primul document slavo-român care nu s-a păstrat este hrisovul domnitorului muntean Vladislav I dat mănăstirii Vodiţa, document ce se păstrează la Arhivele statului din Bucureşti. Pentru Moldova, cel mai vechi document slavo-român cunoscut este scrisoarea din 10 februarie 1388 a lui Petru Muşat către regele polon Vladislav Jagello. Printre documentele scrise trebuie să include şi inscripţiile de ctitorie, care au fost desigur în număr mult mai mare decât cele pe care le cunoaştem astăzi, unele dintre ele provenind din Transilvania (Maramureş, Haţeg). 

        Primele cărţi religioase folosite în ţările române erau în limba slavă veche aduse din sudul Dunării, din Bulgaria şi Serbia. Odată ajunse pe teritoriul României ele au trebuit copiate si răspândite, pentru a se putea folosi biserica. Cărţile slave copiate în ţările române până în secolul al-XV-lea ar fi: o Evanghelie, numită ,, Savina Kniga’’; un Minei pe luna lui martie numit ,,Codex Supresilensis’’; trei Evangheliare care se află acum la Sofia, la Moscova şi la

Reims; două Evangheliare existente în depozitul Academiei R. S. România; două file dintr-un manuscris liturgic în manuscrisul nr. 84.

             GÂNDIREA  ROMÂNEASCĂ  ŞI  DOCTRINA  HESYCHASTĂ

       Un prim moment legat de influenţele hesychasmului în ţările române, atestat documentar , este corspondenţa dintre Nicodim şi Eftimie al Târnavei. Nu cunoaştem scrisorile călugărului din Ţara Românească, dar s-au păstrat două răspunsuri ale patriarhului bulgar. Printre răspunsurile pe care i le dă Eftimie lui Nicodim se află şi următoarele: cum pot fi deosebite creaturile lui Dumnezeu de creaturile lumeşti şi de creaturile spirituale; dacă Dumnezeu este prezent în toate câte sunt, de ce mai este nevoie să se ceară, prin rugăciune, ajutorul sfinţilor pentru unirea cu Dumnezeu; în ce constă natura şi puterea făpturilor diavoleşti?

       Un promor al linie hesychaste în cultura religioasă slavo-română a fost şi Grigore Ţamblac (1364-1452). Documente şi izvoare certe arată că Grigore Ţamblac era un om învăţat, de factură atonită, a luat parte nemijlocită la viaţa politică şi social şi culturală a Moldovei între anii 1401 şi 1406, a stat în fruntea delegaţiei ortodoxe la consiliul de la Constanţa, este autorul uni însemnat număr de predici şi scrieri habiografice, precum şi copistul, sub numele de Gavriil monahul, unui mare număr de manuscrise  slavone.

       Printre scrierile tipic hasychaste este socotită Leastviţa sau Scara văzduhului. Această scriere a avut o largă răspândire în mediul monahal, dar şi în mediul laic românesc. Autorul are în vedere o închipuită scară cerească, pe care o urcă în visul său biblic Iacob.

       Au circulat în societatea românească şi lucrări ale pricipalilor reprezentanţi ai doctrinei hesychaste Grigore Palamas, Ioan Cantacuzin şi alţii. Aşadar,  literatura de orientare hesychastă a cunoscut o circulaţie intensă în mediul cărturăresc din societatea românească. 

       Fiecare material din această lucrare este însoţit de câte o bibliografie cuprinzând atât opera autorului prezentat, cât si opinii formulate în decursul timpului despre aceasta, astfel încât cei intresaţi sa aiba posibilitatea, continuând pe cont propriu investigaţia, de a-şi forma o imagine cât mai coerentă despre valoarea fiecăreia.       

         Autorul lucrării de faţă a pus accentul pe prezentarea obiectivă a contribuţiilor româneşti în domeniul logicii, limitând pe cât posibil opiniile personale cu privire la semnificaţia acestora.