1

INSTITUŢIA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI LA MUSULMANI

         Islam:credinţă şi ritual

  Termenul islam desemnează religia monoteistă care are la bază Coranul si al cărei profet este Mohammed.Prin extensiune,cuvântul islam se referă si la intreaga civilizaţie,cu un cadru legislativ unic,cu structuri politice specifice,cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această religie.

  Cuvântul are la bază verbul arab aslama care înseamnă"a se supune","a se dărui în întregime",de aici,în Coran,"a se încredinţa cu totul lui Dumnezeu",atitudine considerată specifică adevăratului credincios.Din punctul de vedere al islamului,monoteismul absolut este consubstanţial naturii umane şi religia islamică nu face decât să restituie-prin Coran,ultima revelaţie adresată întregii umanităţi-puritatea originară a unei credinţe

Pe care creştinii şi evreii ar fi modificat-o şi ar fi trădat-o.

   Islamul este o religie centrată pe o carte-Coranul-revelată în întregime profetului Mohammed:acesta nu este altceva decât un transmiţător şi orice analogie cu persoana lui Iisus Hristos din creştinism este contrară spiritului religiei islamice.Islamul nu este "mahomedanism" pentru că în ochii musulmanilor,Mohammed este un om ca toţi oamenii,un om căruia i s-a încredinţat Mesajul şi care constituie,prin întreaga sa comportare,un exemplu de urmat pentru credincioşi.

    Analogia este posibilă între funcţia pe care o îndeplineşte Iisus Hristos pentru creştini şi funcţia pe care o îndeplineşte Coranul pentru musulmani,acesta fiind,din punctul lor de vedere,Cuvântul lui Dumnezeu devenit Scriptură.Iisus este prezent în textul coranic ca unul dintre profeţi,fiul Mariei,trimis pentru a continua Revelaţia pe care vine s-o desăvârşească Mohammed.

    Adeptul religiei islamice este numit în arabă muslim,cuvânt care a circulat şi la noi în vechime,sub această formă.Cuvântul musulman este preluat din franceză şi reproduce aproximativ cuvântul persan care adugă la muslim desinenţa adjectivală an.Cuvântul mahomedan,care circulă şi în română-ca şi în alte limbi-cu sensul de "adept al islamului",nu are un echivalent arab pentru bunul motiv că islamul nu este considerat "religia lui Mohammed",cum apare definit de unele dicţionare:ca şi mahomedanism,mahomedan este construit în Europa,după modelul lui creştin,datorită identificării abuzive a rolului lui Mohammed pentru islam cu cel al lui Hristos pentru crestini.

     Pornind de la concepţia islamului conform căreia islamul face parte din natura umană,orice om s-ar naşte musulman,părinţii fiind cei care îl fac să devină adept al unei alte religii.

     Aderenţa la islam înseamnă atât credinţa prezentă în suflet şi afirmată prin cuvinte,cât şi manifestarea acesteia prin îndeplinirea unor obligaţii rituale de origine divină şi prin întregul comportament individual şi social.Mărturia de credinţă(şahada) constă în a afirma că nu există altă divinitate decât Dumnezeu(Allah) şi că Mohammed este trimisul lui Dumnezeu.Formula reprezintă pentru musulmani rememorarea pactului primordial (mithaq)existent din preeternitate între Dumnezeu şi oameni,prin care aceştia se angajează să-l recunoască drept stăpân atotputernic:împlinirea prescriţiilor coranice este o garanţie a fidelităţii faţă de acest pact.Alături de Coran,exemplul profetului Mohammed constiuie sursa din care se inspiră prescripţiile legislaţiei islamice privind ritualul.Obligaţiile rituale cele mai importante sunt:rugăciunea, dania, postul şi pelerinajul, la care se adaugă,ca o condiţie prealabilă,mărturia de credinţă.

    Credinţa unică,practicile rituale unice,întregul comportament reglementat în cele mai mici detalii,îi fac pe musulmanii de pretutindeni membrii ai unei comunităţi unice, solidare,despre care Coranul afirmă că este"cea mai bună dintre comunităţi"(3,10).

                                            Monoteismul islamic

  Islamul se reprezintă pe sine drept cel mai pur monoteism.Partea cea mai importantă. Partea cea mai importantă a crezului musulman afirmă fără echivoc:la illah illa Allah "nu există altă divinitate decât Dumnezeu".Semnificaţia formulei poate fi înţeleasă mai bine dacă ştim că numele Allah este interpretat drept forma cu articol definit a substantivului illah "divinitate", "zeu",şi că divinitatea cu numala de Allah era cunoscută încă înainte de predica lui Mohammed,ca zeitate supremă,creator al lumii,alături de alte divinităţi,subordonate lui.În Coran, păcatul capital este acela de a-i asocia lui Allah alte divinităţi,iar duşmanii islamului prin excelenţă sunt al-muşrikuna "asciaţioniştii", "politeiştii".Din acest motiv s-a spus că nu se poate traduce formula islamică Allahu akbar prin Allah este cel mai mare,cum ar sugera forma akbar,interpretabilă în alte ocazii drept comparativ-superlativ,căci aceasta ar presupune un termen de comparaţie,lucru pe care monoteismul absolut proclamat de islam nu-l poate admite.

    Monoteismul absolut al islamului nu este afirmat numai în opoziţie cu politeismul,ci şi în raport cu creştinismul.Treimea creştină apare musulmanilor ca o formă de a-i admite asociaţi lui Dumnezeu:nu se poate ca Dumnezeu să aibă un fiu,se spune în Coran,aşa cum el nu poate să participe la condiţia umană prin experienţa morţii,chiar dacă aceasta ar fi spre binele oamenilor.

    Dumnezeu este Absolutul şi omul reprezintă relativul:nici o idee de manifestare,de încarnare,de cădere a divinităţii în natura umană păcătoasă nu este concepută de islam.

    Musulmanii afirmă că nici o altă religie nu realizează transcendenţa lui Dumnezeu mai mult decât islamul.În viziunea islamică numai Dumnezeu este absolut liber pentru că este infinit:inteligenţa,voinţa,logosul sunt calităţi divine pe care El le încredinţează oamenilor şi care se întorc la El.

      Creştinii şi musulmanii vorbesc,oare despre acelaşi Dumnezeu-se întreabă creştinii atenţi la modul în care teologii aparţinând celor două religii formulează atributele divinităţii.Problema se leagă şi de modul în care transpunem numele de Allah în limbile aparţinând unor popoare creştine.S-ar putea spune că evoluţia ideilor privind această echivalare urmează,în mare,avatarurilor imaginii pe care şi-o face Europa creştină despre islam şi,mai recent,avatarurile concepţiei despre dialog între creştinism şi islam. Păstrarea formei "Allah" în textele traduse şi în cele în care se vorbea despre islam corespunde unei perioade în care islamul apărea ca o religie exotică,iar unora le apărea chiar ca o formă de politeism.Mai aproape de noi,promovarea dialogului,sublinierea unităţii religiilor monoteiste aduce cu sine îndemnul de a echivala "Allah" cu "Dumnezeu",tocmai pentru a sublinia această unitate.

                                Căsătoria şi filiaţia în legislaţia musulmană

   Legislaţia musulmană concepe căsătoria ca un contract de drept civil încheiat,în principiu,între viitorul soţ şi tutorele legal al viitoarei soţii.Prin contractul acesta soţul se angajează să plătească o sumă de bani-o "dotă" soţiei.

    Pentru ca respectivul contract să fie valabil este nevoie:                                               

 -să nu existe piedici în calea căsătoriei

 -să existe consimţământul persoanelor determinate

 -să se constituie dota

 -să fie îndeplinite formalităţile legale

    Piedicile în calea căsătoriei sunt de două tipuri:

 -permanente(înrudirea de sânge sau prin alianţă,colactaţie,consumarea căsătoriei în perioada numită idda, jurământul de anatemă), şi

 -temporare(religie mixtă,poligamia,înrudirea între soţiile aceluiaşi soţ,perioada de idda,tripla repudiere).

    Câteva lucruri atrag atenţia în mod special în cadrul acestor piedici în calea căsătoriei.În primul rând,căsătoria nu este posibilă cu o categorie largă de "persoane interzise"(maharim) printre care se numără ascendenţii şi descendenţii precum şi soţiile acestora,sora şi descendenţii surorilor şi fraţilor,mătuşile,surorile şi mătuşile ascendenţilor,soacra şi descendenţii soţiei.Este posibilă căsătoria între veri.Nu este posibilă căsătoria între persoane care au supt de la aceeaşi femeie şi nici căsătoria unui bărbat cu femeia care l-a alăptat sau cu rudele acesteia.Nu este posibilă căsătoria simultană cu două femei rude de sânge,prin alianţă sau "de lapte".

     O atenţie specială este acordată de legislaţia musulmană acestei "retrageri de continenţă"numită idda,consecutivă unei căsătorii anterioare,perioadă care durează patru luni şi zece zile şi în cadrul căreia femeia trebuie să se reţină de la orice raporturi sexuale cu scopul de a se evita "confuzia părţilor",cu alte cuvinte, cu scopul de a se putea stabili tatăl adevărat al copilului care ar urma să se nască.Este vorba însă şi de o obligaţie morală,de respect pentru memoria defunctului,de doliu,s-ar putea spune,pentru că această perioadă de continenţă este impusă şi văduvei,chiar dacă nu s-a consumat căsătoria.Dacă, ignorând interdicţia,căsătoria se consumă în această perioadă de abţinere,femeia îi este interzisă pe veci celui ce a săvârşit păcatul.

       Ceea ce se numeşte "jurământ de anatemă" este o formulă prin care se chiamă mânia lui Dumnezeu faţă de femeia adulteră,ceea ce înseamnă dezavuarea paternităţii faţă de copilul care s-ar naşte şi un divorţ irevocabil.

       În ceea ce priveşte piedicile temporare,este de remarcat că "religia mixtă" este o piedică numai în anumite condiţii:nu este permisă căsătoria unei musulmane cu un nemusulman,dar este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia dintre religiile revelate(religiile creştină şi iudaică).Nu este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia dintre religiile politeiste.

       Un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un altul pentru că o musulmană nu poate avea decât un singur soţ.Un musulman poate avea însă două,trei sau patru soţii,dar nu mai mult de patru în acelaşi timp.Căsătoria cu a cincea femeie nu este posibilă:este vorba însă de o piedică temporară pentru că un loc între cele patru poate deveni vacant prin divorţ sau prin deces.

        Nu este permisă căsătoria simultană cu două femei aflate într-un grad de înrudire între ele care,dacă ar fi fost de sexe diferite,nuar fi permis căsătoria.Nu este permisă,de asemenea,căsătoria cu o persoană aflate în cursul perioadei de continenţă sau cu o persoană repudiată de trei ori.În ceea ce priveşte consimţământul necesar încheierii contractului,acesta se referă,în principiu, la tutorele legal,dar poate să se refere,în anumite condiţii,şi la persoanele în cauză.

        Tutorele legal este în primul rând tatăl,care îşi exercită dreptul de constrângere (jabr) asupra fiului până la perioada pubertăţii şi asupra fiicei până la contractarea primei căsătorii.În afara perioadei în care se exercită tutela legală(de către tată sau de către un alt tutore-wali) părţile interesate trebuie să-şi dea direct consinţământul.Tutela este concepută ca o modalitate de protecţie a celui tutelat,deci se poate exercita numai în interesul acestuia.Există posibilitatea să fie căsătoriţi copiii,în condiţiile în care tutorii se înţeleg între ei, consumarea căsătoriei urmând să aibă loc în momentul în care cei doi ating vârsta legală.

         Constituirea dotei(mahr,sadaq) este o condiţie obligatorie pentru căsătorie:este interzis orice acord între părţi în vederea renunţării la aceasta.În principiu,dota trebuie să fie serioasă,nu simbolică,să aparţină în întregime femeii şi să nu presupună,în schimb,nici un fel de zestre din partea acesteia.Până la vărsarea dotei-în întregime,sau partea stabilită anterior prin contract-soţul nu are dreptul să pretindă consumarea căsătoriei.Femeia are dreptul la dota întreagă în cazul în care căsătoria a fost consumată sau dacă soţul moare înainte chiar de consumare;are dreptul la jumătate din dotă în cazul în care căsătoria se desface înainte de consumare; şi nu are dreptul la dotă când căsătoria este anulată.

       Pentru încheierea contractului pe care îl reprezintă căsătoria este nevoie de formalităţi simple:se cere consimţământul părţilor şi trebuie să existe doi martori.Cei doi martori trebuie să fie musulmani liberi,sănătoşi la minte şi de sex masculin.Se poate admite(în rit hanefit) ca unul dintre cei doi martori să fie înlocuit de două femei.

       Codurile moderne adaugă la aceasta formalităţi administrative legate de întomirea actului de căsătorie.

       Căsătoria antrenează drepturi şi datorii din partea ambilor soţi.Este vorba de datorii reciproce,cum ar fi coabitarea,respectul şi afecţiunea mutuală,drepturi de succesiune,drepturi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie şi drepturi ale fiecăreia dintre părţi.Soţia are dreptul la întreţinere(hrană,îmbrăcăminte,locuinţă,îngrijire medicală), dreptul la tratament egal cu al celorlalte soţii în caz de poligamie,dreptul de a face vizite părinţilor şi de a-i primi pe aceştia,libertatea de a-şi administra bunurile,fără control din partea soţului.Soţul are dreptul să-i ceară soţiei fidelitate,supunere,alăptarea la sân a copiilor,grija pentru bunul mers al căminului,respect faţă de tatăl său,de mama sa şi faţă de rudele apropiate.

        Se remarcă faptul că,în dreptul canonic musulman,soţii trăiesc în regim de completă separaţie a bunurilor.

        Desfacerea căsătoriei se produce fie prin decesul uneia dintre părţi,fie prin divorţ.În ceea ce priveşte divorţul există,pe de o parte,repudierea care are loc la iniţiativa soţului (talaq) şi,pe de altă parte,divorţul propriu-zis(tatliq sau tafriqa),pronunţat de cadiu,la cererea bărbatului sau femeii.

        Când este vorba de repudiere,aceasta poate avea loc numai după ce căsătoria a fost consumată şi duce la separarea soţilor în cursul perioadei de continenţă:în această perioadă,repudierea poate fi revocată.Dacă nu a fost revocată,urmează o nouă perioadă de separare,după care despărţirea este definitivă.În cazul în care soţul pronunţă o a treia repudiere după alte două succesive,el nu se mai poate căsători cu femeia respectivă decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta şi consumată.Deşi soluţia nu este foarte ortodoxă,soţul poate pronunţa de trei ori,una după alta,formula de repudiere,antrenând astfel,o despărţire definitivă,chiar fără respectarea perioadelor de despărţire temporară în cursul cărora poate avea loc împăcarea.

         În ceea ce priveşte divorţul propriu-zis,el este pronunţat de judecător în cazul în care are loc "jurământul de anatemă",când nu sunt îndeplinite condiţiile fiziologice pentru consumarea căsătoriei sau când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile care-i revin prin căsătorie.Soţia poate cere divorţul,de pildă,atunci când soţul este absent mai mult de un an sau când nu-i acordă întreţinere la nivelul cerut de condiţia sa socială.

         Trebuie subliniat faptul că nici dreptul islamic,nici morala conjugală tradiţională nu încurajează infidelitatea soţului:relaţiile extraconjugale sunt permise numai în perioada sclavagistă,cu sclavele concubine.În cazul în care se naşte un băiat dintr-o asemenea relaţie,acesta poate fi recunoscut de tatăl său,iar sclava respectivă capătă statutul de umm walad "mamă de băiat",ceea ce înseamnă că nu mai poate fi vândută,iar la moartea stăpânului devine liberă.

        Astfel,filiaţia este recunoscută prin însăşi existenţa căsătoriei.Principiul este: "copilul aparţine patului [conjugal]"(al walad li-l firaş).

        Tatăl are drepturi asupra copilului,decurgând din statutul său de tutore şi,în primul rând,dreptul la constrângere matrimonială(jabr)care se exercită asupra fiului până la 18 ani(15 ani ani ritul hanefit) şi asupra fiicei până la consumarea primei căsătorii.În această perioadă,tatăl are obligaţia să asigure întreţinerea copiilor şi să vegheze la educaţia lor.