1

I. Noţiunea de principii fundamentale ale procesului   penal

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie o instituţie cu caracter teoretic, însă cu largi implicaţii practice, formate de-a lungul anilor, pe baza unor percepte juridice, şi studiile oferite de ştiinţa dreptului procesual penal.

În unele legislaţii, instituţia principiilor fundamentale nu are o consacrare clară, expusă în texte de lege. În alte legislaţii, această instituire are o reglementare, de regulă, înscrisă sub titlul unor reguli de bază în desfăşurarea procesului penal. În Codul de procedură penală român, primul titlu reglementează „Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal”, primul capitol fiind intitulat „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” (art. 2 – 8 C. proc. pen. Reglementând o parte din aceste reguli de bază).

Prin reguli de bază ale procesului penal se înţelege ideile sau tezele pe care se întemeiază întregul sistem de instituţii procesuale şi care exprimă concepţiile juridice despre modul cum trebuie să se desfăşoare activitatea organelor judiciare[1].

În altă opinie, principiile fundamentale au fost definite şi ca reguli de bază ale procesului penal, cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal[2].

Având în vedere eficienţa acestora, se poate afirma că regulile de bază, pe lângă importanţa lor teoretică au şi o deosebită importanţă practică în activitatea organelor judiciare.

Se au în vedere situaţiile nereglementate în detaliu sau parţial reglementate, ce fac obiectul soluţionării cauzelor penale. În aceste cazuri, se face apel la regulile de bază care orientează organul judiciar, soluţia în consens cu aceste principii fiind cel puţin teoretic pe aceeaşi linie cu cea dorită de legiuitor şi corespunzătoare tendinţei generale a practicii judiciare într-o anumită materie, la un moment dat.

II. Garantarea dreptului la apărare în legislaţia penală română

În sistemul nostru procesual penal, principiul garantării dreptului la apărare este inserat expressis verbis în art. 6 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat ca urmare a intervenţiei Legii nr.32/1990 şi a Legii nr. 281/2003, legi care au marcat, în general, o sporire considerabilă a garantării libertăţilor şi demnităţii personale în procesul penal, respectiv mutarea centrului de greutate al dreptului la apărare din planul abstract, legislativ, în domeniul concret, judiciar, statuându-se, mai întâi, că „dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal” (alin. 1) şi că „orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal” (alin. 4)[3].

Dreptul la apărare este un drept fundamental al cetăţenilor, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Constituţia îl reglementează distinct, deoarece, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate juridică, atât pentru cauzele penale, cât şi pentru cauzele de altă natură[4].

Ca un corolar al acestui principiu, de lege lata, organele judiciare penale au, conform prevederilor cuprinse în art. 6 alin. (2), (3), şi (5) C. proc. pen.[5], următoarele obligaţii:

a)      de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor

procesuale în condiţiile legii;

b)      de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele

necesare în apărare. De pildă, conform art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului. Această îndatorire trebuie îndeplinită, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

c)      de a încunoştinţa, de îndată şi înainte de a-l audia, pe

învinuit sau pe inculpat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a faptei. Prin intermediul prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul are posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, putându-şi organiza apărarea în cunoştinţă de cauză. Acelaşi lucru se poate realiza astăzi şi cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, înaintea audierii, în diferite etape ale procesului penal. Declaraţia învinuitului sau inculpatului, precum şi a celorlalte părţi pot fi privite nu numai ca mijloace de probă în procesul penal, dar şi ca garanţii ale exercitării apărării.

d)     de a-i asigura învinuitului sau inculpatului posibilitatea

pregătirii şi exercitării apărării;

e)      de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se

lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în „procesul-verbal de ascultare”. Este vorba chiar de declaraţia pe care organul de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, după regulile prevăzute de art. 69-74 C. proc. pen.[6], cu modificările ulterioare introduse prin Legea nr. 281/2003 şi legea nr. 356/2006. Această dispoziţie legală trebuie înţeleasă în sensul că în procesul verbal de ascultare trebuie să se facă menţiunea că înainte de a i se fi luat învinuitului sau inculpatului prima declaraţie, inclusiv cea scrisă de personal, s-a făcut înştiinţarea sa în legătură cu fapta care formează obiectul cauzei, cu încadrarea juridică a acesteia, cu dreptul de a fi asistat de un apărător, precum şi în legătură cu dreptul de a nu da nici o declaraţie, în absenţa apărătorului ales sau din oficiu, după caz (dreptul la tăcere), atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 70 alin. (2) C. proc. pen.].

Prin „proces-verbal de ascultare” nu trebuie să se înţeleagă doar declaraţia pe care organum de urmărire penală o ia învinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, ci şi declaraţia pe care acesta o scrie personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, în care acesta consemnează că i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a fi asistat de un apărător. Sub acest aspect, cum ascultarea făptuitorului poate interveni şi în etapa actelor premergătoare, adică înainte de începerea urmăririi penale conform art. 224 C. proc. pen., considerăm că prevederile art. 6 alin. (5) C. proc. pen., trebuie extinse prin interpretare la persoana făptuitorului, în sensul că organele judiciare au obligaţia încunoştinţării, înainte de a i se lua prima declaraţie, în vederea începerii urmăririi penale[7].             

De asemenea nu există nici un impediment ca organul de urmărire penală să consemneze realizarea acestei importante garanţii procesuale în orice alt act procedural, cu condiţia să fie anterior luării sau obţinerii unei declaraţii. În ipoteza în care nu este începută urmărirea penală, consemnarea se va face chiar în cuprinsul procesului-verbal de efectuare a actelor premergătoare (art. 224 alin. Ultim C. proc. pen.). În orice caz, obligativitatea instituită de art. 6 alin. (5) C. proc. pen. este în consens cu art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care reprezintă o componentă a dreptului intern românesc, din momentul ratificării prin Decretul nr. 212/1974, şi care prevede expres că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, să fie informată, în cel mai scurt termen, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul ca şi-l alege, iar dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu.

Nefiind enumerată în mod expres printre cazurile enumerate în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, omisiunea încunoştinţării învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, aparţine, după părerea noastră, categoriei nulităţilor relative[8]. Odată invocată, însă, ea atrage, eo ipso, anularea actului şi, eventual a celor subsecvente. Astfel, sintagma „înainte de a i se lua prima declaraţie” are semnificaţia că, în ipoteza dată, vătămarea procesuală se prezumă, găsindu-ne practic în faţa unei nulităţi relative prezumate. Ea se poate invoca, la fel ca orice altă nulitate relativă, în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, când partea a lipsit la efectuarea actului. În mod excepţional, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa poate lua în considerare şi din oficiu încălcările de lege, în orice stare a procesului.

f) de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, fiind înscris în art. 24 din Constituţie, în care se arată că „Dreptul la apărare este garantat” [alin. (1)], „În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu” [alin. (2)]. În Legea privind organizarea juridică nr. 304/2004, în art. 15 se prevede: „Dreptul al apărare este garantat. În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistatede un apărător ales sau din oficiu, potrivit legii”. În acest fel, modificările care au fost aduse Codului de procedură penală din 1968, care a prevăzut printre regulile de bază ale procesului penal şi principiul „garantării dreptului la apărare”, nu au făcut altceva decât să dezvolte prevederile constituţionale şi cele ale Legii de organizare judecătorească, aliniindu-se, în acelaşi timp, la reglementările internaţionale privind drepturile omului.

Din aceste reglementări rezultă, aşadar, că dreptul la apărare are un conţinut complex[9], cuprinzând următoarele:

a) posibilitatea părţilor de a se apăra singure în procesul penal. Pentru aceasta li se recunosc largi drepturi procesuale. De pildă:

·         potrivit art. 66 şi art. 70 C. proc. pen., învinuitul sau

inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce şi de a o combate prin probe;

·         învinuitul sau inculpatul are dreptul să participe în mod

direct la efectuarea unor acte de urmărire penală (cum sunt cercetarea la faţa locului şi reconstituirea) şi la toate actele de judecată (art. 129, art. 130 şi art. 291 C. proc.pen);

·         în faza de judecată toate părţile pot să-şi exercite dreptul

la apărare în cadrul dezbaterilor (art. 340 C. proc. pen)[10] În acest stadiu procesual, inculpatul are ultimul cuvânt tocmai în vederea exercitării unei bune apărări. Având ultimul cuvânt, inculpatul poate să-şi facă apărarea, atât pe latura penală, combătând învinuirea susţinută de procuror şi de partea vătămată, cât şi pe latura civilă, încercând să dovedească netemeinicia pretenţiilor materiale formulate de partea civilă.

·         învinuitul are dreptul de a cunoască probele ce-l

[1] M. Basarab, Drept procesual penal. Partea generală,Cluj, 1973, pag. 53

[2] Gr Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1986, pag. 38

[3] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.216

[4] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Vol. I, Bucureşti, 2003, pag. 312

[5] Pentru a-l face compatibil cu art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală prevede că alin. 3 al art.6 are următorul cuprins: „Organele judiciare au obligaţia sa-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării”.

[6] În literatura penală, s-a subliniat, pe bună dreptate, faptul că prevederea din art. 6 alin. (5) C. proc. pen. trebuie interpretată în sensul că încunoştinţarea învinuitului sau inculpatului trebuie să aibă loc înainte de a i se cere, conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce, nu in momentul ascultării învinuitului sau inculpatului, aşa cum se întâmplă frecvent în practică, iar consemnarea realizării acestei obligaţii se poate face în orice act procedural, întocmit înainte ca învinuitul să scrie personal declaraţia.    

[7] Cu privire la această chestiune, practica judiciară a stabilit că dreptul la apărare este garantat învinuitului şi inculpatului în tot cursul procesului penal, ceea ce presupune existenţa dispoziţiei de începere a urmăririi penale. În faza cercetărilor prealabile, când se efectuează acte premergătoare necesare în vederea începerii urmăririi penale, procesul penal nu a fost pornit şi nu există învinuit sau inculpat în cauză. În consecinţă, garanţiile legale privind dreptul la apărare nu pot fi invocate în această fază premergătoare. A se vedea C.S.J. , secţia penală, decizia nr. 576 din 6 februarie 2001 (nepublicată).  

[8] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 228

[9] A se vedea: N. Voicu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, 1998, pag. 108;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 149

[10] În practica judiciară s-a decis că dreptul la apărare al inculpatului este un drept complex şi se manifestă sub mai multe aspecte, nereducându-se numai la obţinerea de asistenţă juridică din partea unui apărător calificat. De pildă, neacordarea ultimului cuvânt inculpatului cu ocazia unei excepţii de natură să atragă în caz de admitere o sentinţă de dezînvestire ce nu rezolvă fondul cauzei, i-a lezat dreptul de apărare, deoarece restituirea cauzei la procuror are în ceea ce-l priveşte pe inculpatul arestat consecinţe asupra libertăţii sale. Totodată, ultimul cuvânt al inculpatului îi prilejuieşte acestuia posibilitatea de a se manifesta şi de a lua poziţie faţă de procesul care s-a desfăşurat şi de modul în care instanţa înţelege să rezolve cauza (a se vedea Trib. Suprem, decizia penală nr. 2669/1976, R.R.D. nr. 10/1977, pag. 63).  

cauzele penale în care nu există inculpat, ci învinuit, atunci când urmărirea penală se efectuează fără punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de cercetare penală, dacă constată că împotriva învinuitului sunt probe suficiente, procedează la o noua ascultare a acestuia si-l întreabă dacă are noi mijloace de apărare. Dacă învinuitul nu a propus probe noi sau propunerea nu a fost găsită temeinică şi dacă cererea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată şi dosarul privind pe învinuit este înaintat procurorului spre a decide potrivit art. 262 C. proc. pen. În temeiul art. 257 C. proc .pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în această situaţie, procurorul primind dosarul, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală conform dispoziţiilor art. 250 şi urm. C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.

·         Oricare dintre părţile procesului penal are dreptul de a

folosi căile de atac prevăzute de lege (art. 362, 385², 387, 396 C. proc. pen.) etc. Astfel, legea prevede că, în anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca, folosind căile ordinare (apelul şi recursul), hotărârile penale nedefinitive, iar în anumite condiţii poate utiliza şi căile extraordinare de atac, în mod nemijlocit (contestaţia în anulare şi revizuirea)[1].

            b) obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu, şi aspectele favorabile părţilor.

            Astfel, în ipoteza în care părţile nu acţionează pentru administrarea unor probe care susţin interesele lor, organele judiciare le pot administra din oficiu, luând în considerare toate împrejurările cauzei. Ele au obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturilor procesuale ce le au şi de a le ajuta în apărările ce şi le fac. În acest context, se poate susţine că drepturile procesuale ale părţilor ar rămâne neexercitate fără îndeplinirea de către organele judiciare a obligaţiei de a le face cunoscute părţilor cărora le sunt acordate.

            c) posibilitatea, sau în cazurile prevăzute de lege, obligaţia acordării asistenţei juridice în procesul penal.

            Astfel, potrivit art. 171 alin. (1) C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare penale sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege [art. 171 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi apoi prin Legea nr. 356/2006]. În cursul judecăţii, asistenţa juridică mai este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare [art. 171 alin. (3) C. proc. pen.]. De asemenea, asistenţa juridică este obligatorie şi în cazul în care procurorul solicită revocarea măsurilor de siguranţă (internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localităţi), potrivit art. 437 alin. (3) C. proc. pen.

            În situaţia în care asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatului şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Împuternicirea apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei, apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână, cu excepţia cauzelor în care absenţa apărătorului este nejustificată şi nu asigură substituirea. Sub acest aspect, în doctrină, s-a subliniat că legislaţia română nu respectă integral prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 3 lit.c), deoarece, conform art.191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv cele determinate de apărarea din oficiu, sunt recuperate de la inculpatul condamnat. Or, în aceste condiţii, apărarea din oficiu nu este complet gratuită. Aceeaşi este situaţia şi în cazul serviciilor prestate de interpret, contrar prevederilor art. 6 parag. 3 lit. e) din Convenţie[2].

            Asistenţa juridică reprezintă o garanţie fundamentală a dreptului la apărare. Ea este asigurată de un apărător, persoană cu pregătire juridică care are, prin lege, posibilitatea să apere drepturile şi interesele legitime ale părţilor.

            Dreptul la apărare este garantat numai în condiţiile prevăzute de lege, nefiind permisă utilizarea unor mijloace ce ar conduce la distorsionarea adevărului sau la împiedicarea desfăşurării procesului penal. De pildă, art. 172 alin (4) C. proc. pen. instituie posibilitatea luării de contact a apărătorului cu reţinutul sau arestatul preventiv, „asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor”, ca un drept generic, necondiţionat. Aceasta presupune o consultare efectivă şi nemijlocită a apărătorului de către învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat, fără a fi grefată pe vreun act de urmărire penală, fără nici o excepţie. Raţiunea acestei reglementări rezidă în aceea că măsura reţinerii sau arestării este luată pentru izolarea inculpatului de societate, nu de propriul său apărător. De aceea, în urma modificărilor din 2003, procurorului nu-i este permis să interzică nici măcar temporar contactul, chiar dacă ar aprecia că acesta ar fi dăunător în mecanismul aflării adevărului, în cazuri determinate[3]. În afară de aceasta contactul trebuie să fie direct şi confidenţial, în sensul că personalul locului de deţinere trebuie să asigure paza, nu şi ascultarea convorbirilor arestatului cu apărătorul său.

            Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie ca adevărate garanţii ale dreptului la apărare (asistenţă juridică, prezentarea materialului de urmărire penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape ale procesului penal, posibilitatea de a participa la toate actele de urmărire penală etc.) poate atrage nulitatea actelor procesuale efectuate în acest mod, cu obligaţia refacerii lor în condiţiile legii (art. 197 C. proc. pen.), în actuala redactare, după modificările din 2006.

            III. Garantarea dreptului la apărare prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Reglementările art. 6 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen. dau satisfacţie, în mare măsură, prevederilor de principiu cuprinse în art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după care „orice persoană acuzată are dreptul în special:

a)       „să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o

înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse contra sa”[4]. O asemenea regulă este firească, întrucât o apărare nu poate fi eficace decât atunci când persoana urmărită ştie de ce este acuzată. Prin „acuzaţie” se înţelege notificarea oficială emanând de la o autoritate competentă privind învinuirea referitoare la săvârşirea unei infracţiuni. „Natura acuzaţiei” este calificarea juridică dată faptelor materiale reproşate persoanei urmărite. „Cauza acuzaţiei” are în vedere însăşi fapte materiale de care este acuzată persoana urmărită. În ceea ce priveşte exigenţele termenului, a limbii uşor de înţeles pentru acuzat şi a caracterului detaliat al acuzaţiei, este vorba de date care dau loc unei interpretări de la caz la caz. De pildă, Curtea nu pretinde ca toate piesele procedurii să fie traduse, ci doar actul de acuzare[5].

            În majoritatea legislaţiilor interne se, prevede că atât persoana urmărită, cat şi apărătorul său pot lua la cunoştinţă de dosar. În legătură cu această chestiune, jurisprudenţa europeană a decis că dreptul la consultarea dosarului face distincţie, când procedura îi permite, între faza administrativă şi faza judiciară, dreptul de comunicare neputând fi exercitat decât în cadrul celei de-a doua. De asemenea, Curtea a recunoscut dreptul de a consulta dosarul şi acuzatului, dacă acesta nu avea angajat un apărător, făcând trimitere la principiul egalităţii armelor, conform art. 6 parag. 1 coroborat cu art. 6 parag. 3.

            b) „să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”.Aşa cum s-a apreciat şi în doctrină, expresia folosită de autorii Convenţiei este destul de vagă, judecătorii europeni stabilind de la caz la caz dacă este vorba de violarea art. 6 parag.3 lit. b) (de pildă, dacă o persoană şi-a putut consulta un avocat ori dacă unei persoane care nu a avut avocat ales i s-a desemnat unul din oficiu care îl asistă pe un coinculpat cu care acesta se află în conflict de interes sau dacă acuzatul ori apărătorul său n-a putut lua la cunoştinţă de conţinutul dosarului[6] ori dacă n-a avut acces la unele acte în anumite stadii ale procedurii etc.). Comisia, definind noţiunea de „înlesnire” a considerat că acesta include posibilitatea pentru cel acuzat de a lua cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor desfăşurate pe întreg parcursul procedurii. Aceasta, însă, nu presupune un acces nelimitat la dosarul de anchetă şi este necesar ca cel acuzat să facă dovada că procedura defectuoasă i-a cauzat un prejudiciu.

            De asemenea, Comisia şi Curtea au decis că accesul avocatului apărării la dosar este suficient prin el însuşi pentru a fi considerate îndeplinite     cerinţele art. 6 parag.3 lit. b). În ceea ce priveşte posibilitatea celui acuzat de a se sfătui cu un avocat, s-a conchis că prezenţa poliţiştilor sau a altor persoane de pază în timpul discuţiilor dintre aceştia, încalcă art.6 parag. 3 lit. b). Comisia a apreciat că, în principiu, discuţiile dintre cel acuzat şi avocatul său trebuie să se desfăşoare în particular, în scopul de a conserva relaţia confidenţială între cei doi şi secretul profesional al avocatului. Curtea a decis, însă, că în împrejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare (de pildă, atunci când există bănuiala că avocatul abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau a distruge probe ori făcând obstrucţie, în orice mod, mersului justiţiei)[7].

            c) „de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales, şi dacă nu are mijloace de a remunera un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, când interesele justiţiei o cer[8].    

            Din cuprinsul acestei reguli, rezultă că principiul dreptului la apărare comportă mai multe modalităţi, şi anume:

            c¹) „dreptul celui interesat de a se apăra el însuşi”. Aceasta presupune, evident, ca acuzatul să aibă acces la dosar şi ca actele de procedură importante să-i fie comunicate. El poate, de asemenea, să  ceară să i se permită să asiste la audieri şi să se exprime, astfel încât prezenţa acuzatului nu tinde doar la stabilirea adevărului, ci şi la salvgardarea apărării sale. În ipoteza în care judecătorul naţional apreciază că apărarea acuzatului riscă să fie iluzorie, de pildă datorită lipsei de experienţă şi de pregătire, trebuie să-i desemneze un apărător. Atunci când se ia faţă de acuzat măsura reţinerii, jurisprudenţa Curţii nu proclamă în favoarea acuzatului un drept automatic şi general la prezenţa unui avocat, ci, de la caz la caz, Curtea apreciază dacă au fost respectate exigenţele Convenţiei.

            c²) „dreptul celui interesat de a recurge la serviciile unui avocat”. Aceasta presupune ca legiuitorul naţional să-i asigure o comunicare liberă, în condiţii de confidenţialitate cu apărătorul său, ca o exigenţă elementară a procesului echitabil. Legislativul trebuie, de asemenea, să prevadă un sistem de apărare gratuită pentru acuzatul incapabil de a remunera avocatul său „atunci când interesele justiţiei o cer”. În acest fel, dreptul de a fi asistat de un avocat devine un drept efectiv. Pentru a determina aceste interese ale justiţiei, judecătorii europeni iau în considerare ansamblul afacerii, complexitatea sa şi importanţa pedepsei care a fost pronunţată în primă instanţă sau gravitatea infracţiunii.

d)      „de a interoga sau de a face să fie interogaţi martorii

în acuzare şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor în apărare în aceleaşi condiţii ca şi martorii în acuzare”[9]. Scopul acestei dispoziţii este acela de a plasa persoana urmărită, în ceea ce priveşte audierea martorilor, pe o poziţie de egalitate cu Ministerul Public. Noţiunea de „martor” este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o manieră autonomă. Nu este vorba în mod necesar de martori, în sensul dreptului intern, ci de persoane, care relatează în faţa poliţiei sau justiţiei ceea ce au văzut sau ceea ce cunosc în legătură cu faptele ce formează obiectul acuzaţiei.

            În privinţa martorilor obişnuiţi, care acceptă să depună cu feţele descoperite, nu sunt probleme. Aceşti martori vor fi convocaţi la audiere şi interogaţi normal. Convocarea şi interogarea sunt foarte importante, deoarece, după Convenţie, judecătorul naţional nu ar putea, în caz de îndoială, să se bazeze pe mărturisirile anterioare şi să declare acuzatul vinovat, fără să-i audieze martorii. Odată convocaţi martorii, acuzatul trebuie să aibă ocazia să-i interogheze sau să facă să fie interogaţi în timpul anchetei ori, atunci când există, în timpul instrucţiei. Aceste reguli sunt completate cu ideea, după care interogatoriul înafara şedinţei de judecată, prezintă o mai mică importanţă dacă există şi alte probe.

            Probleme se ridică, însă, în legătură cu martorul anonim, adică în legătură cu acel martor care înţelege să depună doar cu condiţia de a nu-şi dezvălui identitatea, probleme care se pun în afaceri de mare banditism, de omucid voluntar şi de trafic de droguri. Aceşti martori sunt puşi în faţa unei alternative: să depună descoperiţi dar cu riscul la represalii; să depună sub semnul anonimatului, ceea ce îi salvează de riscul represaliilor, dar aduce atingere dreptului la apărare, fiind nesocotit principiul contradictorialităţii. Curtea afirmă că utilizarea depoziţiilor anonime pentru a fundamenta o condamnare nu este întrutotul incompatibilă cu Convenţia. Admiterea martorilor anonimi presupune, însă, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

·         să existe şi alte probe;

·         să intervină un judecător, care să verifice credibilitatea martorilor;

·         apărarea să poată pune la îndoială declaraţiile martorilor, ceea ce implică posibilitatea interogării acestuia.

e)       „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau

nu vorbeşte limba folosită în timpul procesului”[10]. În privinţa acestei dispoziţii, jurisprudenţa Curţii a decis, mai întâi că aceasta implică nu numai dreptul la interpretarea dezbaterilor, ci şi traducerea tuturor actelor de procedură, pentru ca apoi să precizeze că asistenţa gratuită de către un interpret nu presupune traducerea integrală a dosarului, ci doar a acelor acte de procedură pe care acuzatul trebuie să fie în măsură să le înţeleagă în scopul de a se apăra corect. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia de a sublinia că exigenţa gratuităţii interzice statului recurgerea ulterioară la rambursarea de la persoana condamnată a cheltuielilor angajate de traducere.

            Dacă parag. 3 al art. 6 din Convenţie cuprinde importante garanţii menite să asigure exercitarea în condiţii optime a dreptului la apărare, parag. 1 stabileşte condiţiile, cadrul în care pot fi exercitate drepturile procesuale ale inculpatului inclusiv dreptul la apărare. Acestea sunt:

·         judecarea cauzei să fie echitabilă, adică fiecare parte să aibă posibilitatea folosirii mijloacelor procesuale pe poziţie de egalitate cu a adversarului, care nu trebuie să beneficieze de o situaţie privilegiată, de natură a-i asigura un avantaj substanţial în promovarea propriilor interese;

·         judecarea cauzei să fie publică, cu excepţia situaţiilor în care instanţa apreciază că se poate renunţa la publicitatea şedinţei pentru protejarea moralităţii, a ordinii publice sau a securităţii naţionale într-o societate democratică, precum şi pentru protejarea intereselor minorilor, a vieţii private a părţilor din proces sau când, în împrejurări speciale, publicitatea este de natură a duce atingere intereselor justiţiei;

·         judecarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil, ca o expresie a principiului promptitudinii represiunii, avându-se în vedere complexitatea cauzei, modul în care autorităţile au contribuit la soluţionarea acesteia şi conduita părţilor din proces, în special a inculpatului;

·         instanţa să fie independentă, ceea ce înseamnă că judecarea cauzelor trebuie să se facă de tribunale abilitate de lege, iar statul să nu procedeze în mod arbitrar la instituirea unor jurisdicţii excepţionale şi să nu existe ingerinţe din parte puterii executive;

·         instanţa să fie imparţială, adică nepărtinitoare, ceea ce semnifică recunoaşterea dreptului inculpatului de a  nu fi judecat de persoane care au anumite legături cu părţile din proces şi care ar putea fi bănuite, din acest motiv, de o conduită părtinitoare.

Enumerarea cuprinsă în art. 6 parag. 3 cu privire la

prerogativele ce sunt acordate apărării nu este limitativă ci doar exemplificativă, deoarece ea nu reprezintă decât o aplicaţie particulară a principiului general al procesului echitabil formulat în art. 6 parag. 1.

[1] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 230

[2] Idem, pag. 232

[3] O asemenea posibilitate a existat anterior, când, mai întâi, procurorul putea interzice acest drept 60 de zile, iar ulterior, ca urmare a adoptării Legii nr. 32/1990, cel mult 5 zile dacă interesul urmăririi penale cerea acest lucru, prin ordonanţă motivată şi numai o singură dată, fie din oficiu, fie la propunerea organului de cercetare penală.

[4] Curtea a decis că este încălcat dreptul de a fi informat atunci când o persoană domiciliată într-o tară a fost învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua ţări. În ciuda cererilor repetate de a i se aduce acuzaţiile într-una din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, cea de-a doua ţară l-a judecat în contumacie şi l-a declarat în cele de urmă vinovat, fără a-i răspunde la cererile formulate.

[5] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 217

[6] C.E.D.O., 15 noiembrie 1996, Domenichini c. Italiei, observaţii L.E. Pettit, „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr. 1/1997, pag.176 

[7] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 218

[8] Se apreciază că dreptul la asistenţă juridică gratuită este un drept independent în raport cu dreptul de a se apăra singur, astfel încât dacă o cauză ridică probleme juridice ce necesită un înalt nivel de cunoştinţe profesionale, statul nu trebuie să-l lase pe cel acuzat să răspundă singur acestor exigenţe profesionale. De asemenea, s-a evidenţiat faptul că art.6 parag. 3 lit. c) obligă la acordarea de asistenţă şi nu la desemnarea unui avocat, ceea ce înseamnă că dacă avocatul desemnat nu l-a reprezentat în fapt pe clientul său nu se consideră satisfăcute exigenţele Convenţiei.

[9] Curtea  a hotărât că art. 6 parag. 3 lit. d) este încălcat atunci când o condamnare se întemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea nu fusese în măsură să-i asculte.

[10] S-a considerat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de procedură efectuate împotriva celui interesat şi pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil