ARAHNIDELE (notiuni generale)
Arahnide, este termenul folosit pentru scorpion, păianjen,păianjenul de câmp, molie, căpuşă şi alte animale nevertebrate. Arahnidele sunt de obicei carnivore şi terestre; fosilele sugerează că au fost printre primele animale care au trăit pe Pământ, poate de la începutul perioadei Devoniene, acum 400 de milioane de ani. Există 60.000 de specii organizate în 11 ordine: molii şi căpuşe, scorpioni fără coadă, păianjeni, păianjeni de câmp, palpigrade, scorpioni falşi, ricinuleide, micro-scorpionii otrăvitori, scorpioni, păianjeni de soare şi scorpioni otrăvitori.
Caracteristici
Corpul arahnidelor este împărţit în două părţi:partea anterioară(prosoma) conţine organele de simţ, gura, dar nu are antene. Prima pereche de apendici(chelicerae) poate forma cleşti, câte odată otrăvitori, iar cea de-a doua pereche (pedipalp) poate forma cleşti, organe de simţ sau picioare. Celelalte perechi, în general patru, sunt folosite pentru mers. Partea posterioară a corpului, sau abdomenul(opisthosoma) conţine deschiderile genitale, şi alte structuri, printre care se numără şi plămânii-carte. Mâncarea este mai întâi descompusă de fluide secretate şi apoi ingerată.
Comportament şi Importanţă
Arahnidele vânează sau aşteaptă venirea unor insecte. Au ochi simpli şi diferite părţi folosite la vânat, cum ar fi coada scorpionului şi glandele producătoare de mătase ale păianjenului. Moliile şi căpuşele au capacităţi locomotorii limitate şi de aceea sug lichidele unor animale sau plante. Arahnidele sunt animale solitare, cu excepţia sezonului de împerechere, când comportamente complexe pot fi observate. Sexele sunt separate, iar femelel păzesc ouălele şi puii.
Arahnidele sunt în general folositoare deoarece se hrănesc cu insecte dăunătoare, iar puţine specii de scorpioni şi păianjeni sunt periculoşi. Moliile şi căpuşele infectează oamenii şi animalele şi plantele domestice, răspândind astfel diverse boli.
Clasificare ştiinţifică Arahnidele constituie clasa Arachnida, din familia Arthropoda.
PĂIANJENII
Păianjen este un nume comun pentru 34.000 de specii de animale artropode cu opt picioare folosite pentru mers, prelungiri ale capului cu cleşti şi glande otrăvitoare şi organe reproductive speciale pe cea de-a doua parte a corpului masculului. Ei se folosesc foarte des de mătasea pe care o secretă. Ca şi alte specii de arahnide, păianjenii sunt tereştri, cu toate că anumite specii s-au adaptat la viaţa în ape dulci, ele prinzând bule de aer sub apă şi cărându-le după ei. Păianjenii sunt deosebit de numeroşi şi se găsesc în toată lumea. Cu toate că majoritatea au mai puţin de 1cm lungime, cel mai mare are un corp de 9 cm, iar piciorele pot fi mult mai lungi.
Structura corpului la păianjeni este similară cu cea a celorlalte arahnide, fiind înpărţit într-o parte anterioară, numită cefalotorace sau prosoma, şi o parte posterioară, numită abdomen sau opiosthoma. Cele două părţi sunt separate de un „gât” subţire care conferă animalului flexibilitatea necesară pentru a utiliza propria mătase. Cefalotoracele are de obicei patru perechi de ochi simpli, care tind să fie mai mari la păianjenii care vânează şi mai mici la cei care crează pânze cu modele complicate. Fiecare primă pereche de cleşti, sau chelicerae, are un colţ prevăzut cu o deschidere prin care este eliberată otrava provenită de la o glandă din capătul cleştelui. Următoarele două părţi ale corpului se numesc pedipalp, seamănă cu nişte picioare, dar sunt în general modificate pentru a deveni un fel de antene. La mascul, pedipalpul are un „organ de palpare”, folosit în reproducere. Pe cefalotorace se află şi patru perechi de picioare folosite pentru mers. Pe abdomen se află cleşti modificaţi, folosiţi pentru a secreta mătasea. Deschiderile de pe abdomen duc la plămânii-carte, numiţi aşa datorită structurii stratificate, sau la un sistem de tuburi(trahee) folosite pentru a căra aerul. La unele specii pot fi întâlnite ambele feluri de respiraţie.
Sistemul digestiv al păianjenilor este adaptat numai pentru mâncarea lichidă, deorece animalele îşi digeră în general prada în afara corpului, iar apoi ingurgitează lichidul. Creierul este destul de complex. Diferite părţi ale lui sunt dezvoltate, în funcţie de modul în care îşi localizează prada: prin vedere sau prin atingere.
Păianjenii sunt în general carnivori şi se hrănesc numai cu hrană vie, pe care o pot strivi cu cleştii, sau îi pot injecta un venin. Muşcătura unor păianjeni mari poate fi dureroasă, dar majoritatea sunt prea mici pentru a pătrunde prin pielea umană, şi doar câteva specii sunt periculoase pentru om. Printre acestea se numără „văduva neagră” şi rudele sale apropiate, care însă nu sunt agresive şi muşcă oamenii doar în apărare. Muşcătura este dureroasă şi este urmată de leşin, dificultăţi în respiraţie. Ea este doar rareori fatală, mai ales la adulţii sănătoşi. Totuşi, trebuie acordate îngrijiri medicale cât mai repede cu putinţă.
Mătasea păianjenilor este o proteină fibriloasă care este secretată ca un lichid şi care formează un polimer care prin întindere este mai rezistent ca oţelul şi foarte elastic. Un singur păianjen poate crea mai multe feluri de mătase. Cu toate că şi alte nevertebrate secretă mătase, păianjenii folosesc această abilitate în cele mai multe moduri. De exemplu, ei formează fire care îi ajută să-şi găsescă drumul şi nu îi lasă să cadă.. Păianjenii mici, dar mai ales cei tineri, formează paraşute care îi ajută să fie căraţi de vânt, uneori pe sute de kilometri. Masculul utilizează mătasea pentru a transfera spermă femelei, iar aceasta face gogoşi de mătase. Mătasea este folosită pentru a construi cuiburile şi pentru a le alinia. Cea mai familiară, şi totuşi cea mai uimitoare utilizare este în construirea de capcane pentru insecte, numite „pânze”. Odată ce prada este prinsă, păianjenul o înfăşoară din nou în mătase.
Diferitele pânze de păianjen oferă un exemplu remarcabil a evoluţiei comportării instictive. Păinjenii nu trebuie să înveţe să facă pânze, dar poate adapta tehnica la condiţii speciale, cum ar fi lipsa greutăţii din navele spaţiale. Cele mai simple sunt neregulate şi întinse la suprafaţa pământului. Cele mai avansate sunt deosebit de elaborate şi orientate în aşa fel încât să intercepteze traiectoria insectelor zburătoare. Formarea pânzei este un proces complex ce presupune o combinaţie de bucăţi lipicioase cu unele ne-lipicioase. Câteodată mai mulţi păianjeni formează un fel de pânză comună, dar în general păianjenii nu sunt sociabili. Asemenea păianjeni se bazează în cea mai mare parte pe pipăit.
Pe lângă păianjenii ce fac pânze, mulţi păianjeni îşi vânează prada sau stau şi o aşteaptă. Vânătorii se bazează pe vedere dacă vânează ziua şi pe pipăit dacă vânează noaptea. Păianjenii „săritori” organzează ambuscade pentru a-şi prinde prada, iar unii dintre ei se camuflează pe flori prin culoare sau prin forma corpului.sau prin ambele.
Păianjenii au două sexe, iar ouăle trebuie fertilizate. Deschiderile genitale ale masculului şi femelei se află pe abdomen, dar organele copulatorii ale masculului sunt structuricomplicate aflate pe cleşti. El secretă mătase în care depozitează spermă, apoi o deplasează până la organele palpale. După ce sperma a fost transferată femelei, ea poate fi păstrată în corpul ei pentru o perioadă mai lungă de timp.
Ritualul de împerechere este deseori compicat. Masculii utilizează mătasea pentru a-şi recunoaşte partenera, sau îşi semnalează apropierea smulgând bucăţi din pânza femelei. La păianjenii cu vedere dezvoltată, ritualul de împerechere este asociat cu culori strălucitoare. Masculul trebuie să evite să fie confundat cu hrana femelei de către acesta.
Masculii sunt câteodată mult mai mici decât femelele. Aceasta se observă când femela se opreşte într-un loc. Masculii se maturizează mai repede şi cu cât ajung mai repede la o femelă, cu atât există şanse mai mari să se reproducă.
Ouăle păianjenilor sunt protejate în gogoşi de mătase.Femela le poate păzi sau le poate lua cu ea. La unele specii, puii rămân cu mama pentru o perioadă mai lungă şi sunt căraţi pe corpul ei.
Ca prădători ai unor insecte sau animale mici, păianjenii sunt în general folositori oamenilor, cu toate că unii se hrănesc cu insecte polenizatoare ca albinele. Ei sunt o sursă de pradă pentru alte animale ca unele viespi care paralizează păianjenii şi îşi depun ouăle pe corpul lor. Folosirea mătăsii pentru îmbrăcăminte nu a avut succes economic, dar este folosită pentru instrumente optice de mare precizie. Cu toate că păianjenii au ocupat locuri importante în diferite mitologii, astăzi ei sunt consideraţi respingători, datorită aspectului grotesc şi a faptului că se ascund în locuri întunecate, dar şi datorită exagerării toxicităţii lor.
Clasificare ştiinţifică: Păianjenii formează ordinul Araneae în clasa Arachnida. Sunt cunoscute 105 familii de păianjeni şi 10 familii dispărute. În general sunt acceptate două subordine. Subordinul Mesothelae conţine câteva forme primitive. Subordinul Opisthothelae conţine infra-ordinul Mygalomorphae, care constă din formele cu „fălci drepte”, de obicei mari, ca păianjenul-cârtiţă şi tarantula, şi infra-ordinul Araneomorphae, ai cărui membri au cheliceraele modificate şi mai eficiente; conţine formele cele mai comune şi mai remarcabile: ţesătorul orb, păianjenul-lup şi păianjenii săritori. Unii păianjeni (cribellate-araneomorphs) au glanda cribellum, care ajută la producerea mătăsii.
SPECII DE PĂIANJENI
Tarantula, este numele unei specii europene a păianjenului-lup, a cărei muşcătură nu este periculoasă. În America, numele acesta este dat tarantulei americane. Aceştia sunt păianjeni mari, păroşi, care se întâlnesc în sud-vestul Statelor Unite, America Centrală şi de Sud, şi în alte regiuni tropicale ale continentului american. Se hrănesc cu insecte şi mici animale. Muşcătura ei este dureroasă, dar niciodată până acum nu a fost mortală.
Clasificare ştiinţifică Tarantula aparţine ordinului Araneae. Cea europeană aparţine familiei Lycosidae. Este clasificată ca Lycosa tarentula. Tarantula americană aparţine familiei Theraphosidae. Specia cea mai numeroasă este clasificată ca Eurypelma californica.
Văduva Neagră este un nume comun pentru oricare din cele câteva specii înrudite. Specia predominantă trăieşte la tropice, dar şi în sudul Statelor Unite şi chiar în Canada. Produce o pânză neregulată pe câmpuri. Corpul femelei este lung de 1,2cm, negru, cu un semn roşu în formă de ceas pe abdomen. Masculii Au numai 0,6cm şi au patru perechi de puncte roşii pe marginile abdomenului. Ei sunt văzuţi foarte rar şi sunt nepericuloşi. Femela poate devora masculul după împerechere, de unde şi numele dat speciei, dar acestă practică nu este rară printre păianjeni. Muşcătura femelei este otrăvitoare pentru oameni şi este urmată de durere şi tumefiere locală, stare de vomă, dificultăţi în respiraţie şi câteodată de moarte. Veninul, o neurotoxină, afectează copiii mai sever decât pe adulţi. Cu toate acestea, păianjenul nu este agresiv şi muşcă oameni numai ca apărare.
Clasificare ştiinţifică Văduva Neagră formează genul Latrodectus în familia Theridiidae. Numele acesta este aplicat mai ales speciei Latrodectus mactans.
Retrasul Maro, este numele unui păianjen mic, maroniu, care trăieşte mai ales în centrul şi sudul Statelor Unite. Mai este cunoscut şi ca păianjenul-vioară, deoarece are un semn în formă de vioară pe cefalotorace. Are aproximativ 1cm lungime şi şase ochi. Face o pânză deasă, care poate fi întâlnită în zone retrase printre stânci sau în case. Muşcătura lui produce moartea ţesuturilor, iar reacţiile adverse pot provoca moartea. Păianjenul poate trăi până la 10 ani. Alte specii înrudite se întâlnesc în Marea Mediterană, Africa şi America.
Clasificare ştiinţifică Păianjenul acesta aparţine familiei Loxocelidae din ordinul Araneae. Este clasificat ca Loxosceles reclusa.
Păianjenul-cârtiţă este numele dat unor păianjeni tropicali, mari, păroşi dar nepericuloşi, care trăiesc sub pământ. Ei sapă cuiburi lungi prin pământ pe care le tapetează cu mătase, iar la intrare fac o uşă oblică, articulată, care se potriveşte perfect. Aceasta este făcută deseori din straturi alternatve de pământ şi mătase. Uşa este acoperită cu pământ sau iarbă, deghizând intrarea. O specie din Statele Unite sapă găuri de 30 cm lungime şi 2,5 cm diametru.
Cuiburile sunt în general grupate. Puii trăiesc aici câteva săptămâni, apoi pleacă şi îşi fac propriile cuiburi. Ei trăiesc mâncând furnici şi alte insecte.
Clasificare ştiinţifică Păianjenii-cârtiţă formează familia Ctenizidae din ordinul Araneae. Specia cea mai comună este clasificată ca Bothriocyrtum californicum.
Păianjenul de câmp este numele dat unei specii de arahnide. Păianjenul de câmp seamănă cu un păianjen adevărat, dar are abdomenul segmentat şi picioare foarte lungi. Se hrănesc cu insecte mici.
Clasificare ştiinţifică Păinajenul de câmp aparţine ordinului Opiliones.
Păianjenul de mare este un animal marin asemănător unui păianjen, ce trăieşte de obicei lângă mal, mergând pe fundul oceanului sau târându-se printre plante şi colonii de animale marine. Unii se fixează de cochilia scoicilor. Cele 600 de specii au de la 2mm(în zonele tropicale) la 50cm la unele forme ce trăiesc în ape adânci.
De obicei are două perechi de ochi simpli, un proboscis tubular foarte lung şi trei perechi de apendici. Cu proboscis-ul suge sucurile unor meduze. Prima pereche de apendici ţine hrana şi curăţă gura care este o mică deschidere la capătul proboscis-ului. Cea de-a doua pereche este folosită ca picioare. Cea de-a treia pereche este specializată la mascul în ţinerea ouălelor. Trunchiul alungit are patru segmente, fiecare cu o pereche de picioare lungi. Segmentul abdominal, câteodată unit cu capul este doar un canal alimentar. Organele sexuale sunt pe picioare.
Clasificare ştiinţifică Păianjenii de mare aparţin clasei Pycnogonida în familia Arthropoda.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |